ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 495/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 octombrie 2019, pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, sub nr. x/2019, reclamantul Spitalul Județean de Urgență Satu Mare a chemat în judecată pe pârâții A., B., C., D., E., F. și Unitatea Administrativ Teritorială Județul Satu Mare, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să fie obligați aceștia din urmă la plata, în solidar, a unor despăgubiri în cuantum de 2.734.745,40 RON, cu dobânzi legale și cu cheltuieli de judecată, motivând în fapt că, prin activitatea desfășurată de către aceștia, în calitate de manageri ai Spitalului Județean de Urgență Satu Mare, respectiv membrii în cadrul Comisiei de evaluare a unor oferte pentru achiziții publice, pârâții i-au cauzat prejudiciul de mai sus, așa cum s-a constatat, de altfel, și prin raportul de audit financiar nr. x din data de 21 decembrie 2017, procesul-verbal de constatare nr. x din data de 21 decembrie 2017, decizia nr. 10 din data de 23 ianuarie 2018 și încheierea nr. VI/56 din data de 21 septembrie 2018, toate emise de către Curtea de Conturi a României prin Camera de Conturi Satu Mare. Prin sentința civilă nr. 9/D din data de 16 ianuarie 2020 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a fost admisă excepția necompetenței materiale de ordin procesual în ceea ce privește chemarea în judecată a pârâților A. și B., declinându-se competența de soluționare în această privință în favoarea completelor specializate să judece în materia "conflicte de muncă și litigii de asigurări sociale" din cadrul secției I civile a Tribunalului Satu Mare, disjungându-se acțiunea reclamantului față de restul pârâților și dispunându-se înregistrarea ei separată într-un nou dosar, în speță dosarul nr. x/2020. Prin sentința civilă nr. 61/D/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a admis excepția de necompetență materială în primă instanță a Tribunalul Satu Mare și a declinat competența în favoarea Judecătoriei Satu Mare, care, la rândul său, s-a declarat necompetentă material (prin sentința civilă nr. 3526 din data de 18 noiembrie 2020 pronunțată în dosarul cu același număr), conflictul negativ de competență astfel generat fiind soluționat ulterior prin sentința civilă nr. 85 din data de 23 decembrie 2020-P pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, stabilindu-se competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, litigiul fiind înregistrat sub nr. x/2020*. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 63/D din data de 22 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a admis, întemeiat pe dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 248 C. proc. civ., excepția puterii de lucru judecat în cauză a sentinței civile nr. 866/LMA din data de 15 octombrie 2020 pronunțate de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin neapelare, și în consecință: a respins ca prescrisă extinctiv acțiunea civilă înaintată de reclamantul Spitalul Județean de Urgență Satu Mare, împotriva pârâților C., D., E., F. și Unitatea Administrativ Teritorială Județul Satu Mare, având ca obiect pretenții. A obligat pe reclamant la plata către pârâții C., D., E. și F. a sumei totale de 7.140 RON cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 956A din data de 21 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de către reclamantul Spitalul Județean de Urgență Satu Mare, în contradictoriu cu intimații pârâți C., D., E., F. și Unitatea Administrativ Teritorială Județul Satu Mare, împotriva sentinței civile nr. 63/D din data de 22 martie 2021, pronunțate de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, pe care a păstrat-o. A obligat pe apelantul-reclamant la plata a câte 1.190 RON cheltuieli de judecată către fiecare dintre intimații-pârâți C., D., E. și F.. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva decizie civile nr. 956A din data de 21 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul Spitalul Județean de Urgență Satu Mare, solicitând admiterea căii de atac și admiterea acțiunii formulate. În dezvoltarea motivelor de recurs, redate în cuprinsul cererii cu nr. x din data de 12 noiembrie 2021, partea a arătat că motivarea deciziei recurate se bazează pe aplicarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care face trimitere exclusiv la prevederile Codului muncii și ale Legii nr. 62/2011, acte normative care reglementează exclusiv raporturile juridice de muncă dintre angajator și salariat, în sensul răspunderii patrimoniale. În opinia recurentului-reclamant, cum decizia anterior menționată nu face nicio referire la alte raporturi juridice obligaționale, cu excepția celor de muncă, nu poate fi aplicabilă în prezenta speță, în care acțiunea este formulată împotriva unor terțe persoane și care are ca obiect o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. A susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că prezumția de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitatea juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești; prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate (decizia nr. 2787 din data de 12 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal). Recurentul-reclamant a arătat că pentru a exista efectul pozitiv al lucrului judecat este necesar că existe o suprapunere de cauză juridică, astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia anterior menționată. Având în vedere faptul că instanța a amânat pronunțarea în cauză strict cu privire la puterea de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 866/LMA/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, a apreciat că, în speța de față, aceasta nu poate fi reținută, întrucât nu există o suprapunere de situații juridice. De asemenea, a precizat că litigiul ce formează obiectul dosarului nr. x/2019, care le privea pe pârâtele A. și B. - foști manageri ai spitalului - a fost calificat ca fiind unul de muncă și a fost soluționat prin sentința civilă nr. 866/LMA/2020, fiind admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent sa judece recursul în interesul legii. Față de cele statuate prin decizia în interesul legii anterior evocată, a arătat că modul de calcul al termenului de prescripție pentru acțiunea în răspundere patrimonială îndreptată împotriva salariatului, în condițiile prevăzute de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, este unul de excepție și se raportează la data producerii pagubei, derogatoriu de la dreptul comun, respectiv de la cel prevăzut de art. 2523 C. civ. Recurentul-reclamant a susținut că prezenta acțiune a fost îndreptată împotriva unor persoane care nu au calitatea de salariați ai instituției, fiind terți care i-au produs un prejudiciu, prin actele și faptele arătate în cuprinsul acțiunii, iar acestora le sunt opozabile prevederile C. civ., respectiv răspunderea civilă delictuală și prescripția reglementate de dreptul comun - art. 2500 alin. (1) și (2) și art. 2523 C. civ. Prin urmare, recurentul-reclamant a solicitat să se constate faptul că prezentul dosar fiind disjuns din dosarul nr. x/2019, primul judecându-se ca litigiu de muncă, nu pot fi reținute situații juridice suprapuse, cele două cauze fiind judecate din perspective legale diferite - dreptul muncii și dreptul comun (C. civ.). Ca atare, în opinia recurentului-reclamant nu există o suprapunere de cauză juridică între cele două litigii, cerință reținută și de către instanța supremă pentru a putea opera puterea de lucru judecat. La dosar a fost depusă și o a doua cerere de recurs, cu nr. x din data de 16 noiembrie 2021, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., însă aceasta nu a fost recunoscută de către recurentul-reclamant, care a susținut că nu îi aparține. La termenul de judecat din data de 15 martie 2022, Înalta Curte a apreciat că este învestită doar cu soluționarea cererii de recurs recunoscută de către recurentul-reclamant, respectiv cu cererea cu nr. x din data de 12 noiembrie 2021, cea de a doua cerere de recurs neavând niciun efect în cauză. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimații-pârâți F., C., E. și D. au solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii instanței de apel; cu cheltuieli de judecată. Au susținut că legalitatea hotărârii atacate în ceea ce privește interpretarea și aplicarea art. 431 C. proc. civ. nu poate fi răsturnată din perspectiva valorificării efectului pozitiv al lucrului judecat, atât timp cât această sintagmă nu presupune condiția triplei identități; efectul pozitiv al lucrului judecat dă dreptul oricărei părți de a opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. În opinia intimaților-pârâți, această legătură este evidentă. Astfel, au arătat că: acțiunile din cele două dosare derivă din aceeași acțiune inițială, ceea ce face să existe elemente similare câștigate cauzei prin soluția pronunțată în dosarul nr. x/2019, chiar dacă temeiul juridic al răspunderii este diferit; pârâții din prezentul dosar sunt doar cei care au organizat și desfășurat procedura de atribuire, nu și cei care au încheiat contractul și efectuat plata sumelor contractate, astfel că, similaritatea se impune a fi considerată din perspectiva faptului că, în timp ce angajații proprii ai recurentului-reclamant au avut beneficiul verificării pretenției formulate față de ei, care este aceeași cu pretenția în ceea ce îi privește, doar din perspectiva faptului că era prescris dreptul material la acțiune, nu era posibil ca în cel de-al doilea dosar să se verifice realizarea condițiilor angajării răspunderii civile, independent de faptul că activitatea lor a început și a încetat în anul 2014, iar activitatea primilor a început și a încetat în anul 2015. Au considerat că este justificată interpretarea dată de instanța de apel consecințelor juridice ale celor statuate prin decizia dată în recurs în interesul legii nr. 19/2019 asupra unei cauze care nu are ca obiect o pretenție izvorâtă dintr-un raport de muncă, atât timp cât a fost valorificat doar aspectul ce ține de împrejurarea că niciodată și sub nicio formă, în raport de prevederile art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 și art. 2526 C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, au apreciat că recursul nu este fondat, atât timp cât curtea de apel a reținut în mod corect că prima instanță a soluționat excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune în baza unei analize distincte, având ca și element de referință efectul pozitiv al lucrului judecat, dar nu aceeași abordare juridică asupra îndeplinirii condițiilor prezentei prescripții extinctive. Raportat la atribuțiile stabilite prin lege Curții de Conturi, au susținut că raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței; izvorul obligație debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Au arătat că, potrivit art. 2528 C. civ., dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Totodată, au precizat că încheierea acordului cadru și a contractelor subsecvente s-a realizat în cursul anului 2015, când s-a achitat contravaloarea aparaturii medicale, împrejurare față de care, până la închiderea exercițiului financiar 2015, recurentul-reclamant avea obligația să stabilească corectitudinea cheltuielilor bugetare, și nu să aștepte anul 2018, când o autoritate autonomă de audit a constatat abaterile. Astfel, față de opinia potrivit căreia termenul de prescripție a început să curgă în anul 2015, data producerii efective a prejudiciului, au considerat că dreptul material la acțiune s-a prescris în luna februarie 2018. În măsura în care s-ar considera că are vreo relevanță decizia nr. 10/2018 a Curții de Conturi, au subliniat faptul că trebuie a fi avut în vedere și faptul că aceasta a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 23 ianuarie 2018, ceea ce presupune că acțiunea în angajarea răspunderii civile delictuale putea fi promovată în termenul rămas până la împlinirea celor trei ani de la data producerii efective a prejudiciului și nu în octombrie 2019. Au mai susținut că relevanță o are și incidența prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, coroborate cu dispozițiile pct. 210 din H. C. civ. nr. 155/2014 și au menționat faptul că auditul financiar a avut loc în cursul anului 2017, când a fost întocmit procesul-verbal de control, prin care s-a constatat presupusa abatere de la legalitate cu privire la achiziția publică, aspect care a fost preluat în raportul de audit financiar, ambele documente fiind comunicate recurentului-reclamant. Față de situația de fapt prezentată, au susținut că se poate reține că recurentul-reclamant este presupus a cunoaște despre existența prejudiciului din anul 2017, motiv pentru care, independent de faptul că i s-a comunicat decizia nr. 10 abia la data de 23 ianuarie 2018 și că a luat decizia contestării acesteia sub aspectul abaterii la legalitate din care s-a născut acțiunea în pretenții din cauza pendinte, avea instrumente juridice suficiente, cum ar fi cea a punerii în întârziere sau a întreruperii cursului prescripției, pentru ca, independent de modul de soluționare a contestației, să nu iasă din termenul legal de a acționa. În ceea ce privește excepția nulității recursului, au apreciat că aceasta este incidentă prin raportare la prevederile art. 489 și art. 478 C. proc. civ., din perspectiva nemotivării și a elementelor noi pe care le propune spre analiză pentru prima oară în această fază procesuală. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Județul Satu Mare a susținut că recursul este nefondat în ceea ce privește motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ., iar în ceea ce privește motivele prevăzute la pct. 4, 5 și 7 al aceluiași articol, recursul este nul, nefiind motivat. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimații-pârâți F., C., E. și D. combătând cele susținute prin aceasta. A apreciat că raportul de audit financiar, procesul-verbal de constatare, precum și decizia și încheierea emise de către Curtea de Conturi nu constituie în sine izvorul acestei acțiuni, ci din aceste acte administrative s-a născut data de la care a început să curgă termenul general de prescripție a dreptului material la acțiune, în înțelesul acestei instituții de drept civil, reglementată de art. 2500 și următoarele C. civ. A subliniat că, întrucât actele administrative anterior menționate, menținute de către instanțele judecătorești prin hotărâri definitive, sunt cele prin care se constată prejudiciile pe care le-a suferit, este firesc a se înțelege că doar de la momentul nașterii acestora s-a născut și data de la care există un prejudiciu, pe care l-a acceptat în urma soluționării dosarului nr. x/2018 Totodată, recurentul-reclamant a reluat cele arătate prin cererea de recurs cu nr. x din data de 12 noiembrie 2021, în susținerea afirmației potrivit căreia putea de lucru judecat nu poate fi reținută în cauză, invocând și faptul că, pe de o parte, această noțiune nu este reglementată în drept, iar, pe de altă parte, nu se poate reține că decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii face trimitere și la alte situații juridice, cum este prezenta acțiune în pretenții de drept comun, care are ca izvor juridic răspunderea civilă delictuală. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a susținut că nu se poate reține că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune în prezenta pricină în răspundere civilă delictuală, raportat la cele reținute de prima instanță, care s-a raportat la decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în condițiile în care prin aceasta s-a statuat că termenul de prescripție pentru recuperarea prejudiciilor începe să curgă de la data săvârșirii prejudiciului de către salariat; or, în situația de față, litigiul nu se poartă cu salariații, ci cu terțe persoane, față de care termenul de prescripție este cel reglementat de C. civ. - art. 2523 C. civ. Referitor la cele invocate de către intimații-pârâți în susținerea excepției nulității recursului, a arătat că nu a adus niciun element de noutate prin cererea de recurs, cererea sa de recurs vizând exclusiv argumentele instanței de control judiciar. Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Județul Satu Mare, recurentul-reclamant a arătat că a declarat recurs la data de 12 noiembrie 2021, iar, în cuprinsul întâmpinării, se face referire la un alt conținut, argumente care nu sunt corespondente cu chestiunea de drept pe care a supus-o analizei instanței. Reluând cele susținute prin cererea de recurs formulată la data de 12 noiembrie 2021, a subliniat că a înțeles să critice hotărârea instanței de apel raportat la incidența în cauză a puterii de lucru judecat, pe care tribunalul și curtea de apel au susținut-o, în condițiile în care C. proc. civ. reglementează doar instituția autorității de lucru judecat, prin dispozițiile art. 430 și următoarele din acest act normativ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă În prealabil, Înalta Curte reține că este învestită cu cererea de recurs cu nr. x, transmisă prin intermediul poștei electronice la data de 12 noiembrie 2021, așa cum s-a arătat în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că, analiza ce urmează a fi efectuată va viza doar criticile aduse deciziei instanței de apel prin această cerere, nu și pe cele formulate în cadrul cererii de recurs cu nr. x din data de 16 noiembrie 2021, pe care recurentul-reclamant nu și-a însușit-o; corespunzător, vor fi avute în vedere și apărărilor formulate de intimații-pârâți doar cu privire la aceste critici. Prioritar, analizând excepția nulității recursului, Înalta Curte reține că, potrivit art. 489 C. proc. civ., în lipsa incidenței unor motive de casare de ordine publică, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege, aceeași sancțiune intervenind și dacă niciuna dintre criticile formulate de parte nu este aptă a fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În cauză, a fost invocată excepția nulității recursului, susținându-se nemotivarea acestuia, prin prisma imposibilității de încadrare a criticilor formulate în motivelor de casare prevăzute de lege. Or, contrar celor arătate în susținerea excepției, din cuprinsul cererii de recurs, rezultă că recurentul-reclamant a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., astfel că aceste critici se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Totodată, criticile privind aplicarea și interpretarea greșită a deciziei în interesul legii nr. 19/2019 se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece supun dezbaterii o decizie pronunțată în interesul legii, prin care s-a dat o dezlegare de principiu chestiunii momentului de început al termenului de prescripție pentru recuperarea unui prejudiciu constatat de un organ învestit prin lege cu atribuții de control (Curtea de Conturi) și prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea prejudiciului produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite; or, aceste critici sunt susceptibile de analiză în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât pun în discuție modalitatea de interpretare și aplicare a unor dispoziții de drept material. Ca atare, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., ce sancționează cu nulitatea cererea de recurs ce cuprinde doar critici care nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., astfel că, va respinge excepția nulității recursului. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea deciziei recurate, pe de o parte, apreciind că instanța de apel a reținut în mod greșit efectul pozitiv al lucrului judecat al celor dezlegate prin sentința nr. 866/LMA/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, iar, pe de altă parte, criticând aplicarea în speță a celor statuate prin decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, din perspectiva momentului de la care curge termenul de prescripție. În speță, instanța de apel a validat soluția tribunalului cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat al sentinței civile nr. 866/LMA din data de 15 octombrie 2020 a Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, reținând că ambele acțiuni derivă din aceeași cerere inițială, existând elemente similare câștigate cauzei, chiar dacă temeiul juridic al răspunderii este diferit în cazul pârâților din cele două pricini. Astfel, a reținut că prin hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat se invocă (din perspectiva prezumției lucrului judecat), instanța a statuat în sensul că în cauză este incidentă decizia în interesul legii nr. 19/2019. Contrar celor reținute de instanța de apel, Înalta Curte constată că autoritatea de lucru judecat a celor dezlegate în litigiul anterior (ce a format obiectul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Satu Mare) nu sunt incidente în prezenta cauză. Astfel, efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să probeze o anumită chestiune de fapt sau de drept în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase între aceleași părți, fără posibilitatea de a se statua diferit, în aceeași chestiune, într-un litigiu ulterior. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior între aceleași părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Prezumția legală în discuție nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate, ceea ce înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Or, sentința a cărei autoritate de lucru judecat se invocă, din perspectiva efectului pozitiv al lucrului judecat, a fost pronunțată în litigiul de muncă purtat între recurentul-reclamant din prezenta cauză și pârâtele A. și B., în timp ce, în prezenta pricină, judecata se poartă în contradictoriu cu alți pârâți - C., D., E., F. și Unitatea Administrativ Teritorială Județul Satu Mare. Ca atare, cum prin hotărârea judecătorească invocată, opozabilă recurentului-reclamantului, s-a tranșat aspectul privind prescripția dreptului material la acțiune, ca urmare a aplicării deciziei în interesul legii nr. 19/2019, față de pârâtele A. și B., această dezlegare nu se poate impune în prezenta cauză, care privește alte părți pârâte, respectiv alte raporturi juridice. Însă, deși nu poate fi validată concluzia instanței de apel prin care s-a constatat că operează efectul pozitiv al lucrului judecat al celor statuate prin sentința nr. 866/LMA/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, Înalta Curte reține că soluția dată prin decizia recurată a fost întemeiată și pe considerente ce vizează analiza proprie, directă și efectivă, realizată de către tribunal asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune sau din perspectiva aplicării art. 2528 C. civ., în interpretarea dată prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 19/2019. Astfel, curtea de apel a arătat că prima instanță nu a reținut excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune ca efect al autorității de lucru judecat al unei hotărâri anterioare, ci în urma unei analize distincte, din perspectiva art. 2528 C. civ., în lumina interpretării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 19/2019 - recurs în interesul legii, ajungând la concluzia corectă potrivit căreia reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască pretinsa faptă ilicită a pârâților de la data încheierii actelor juridice evocate în cadrul procedurii de achiziții publice și atribuire, dată de la care au trecut mai mult de 3 ani. Instanța de apel a reținut că sunt nefondate susținerile conform căreia apelantul-reclamant a cunoscut de existența prejudiciului și persoana care răspunde de aceasta abia în septembrie 2019, la data emiterii încheierii nr. 56 din data de 27 iunie 2019 a Curții de Conturi, interpretare care contrazice cele statuate prin decizia nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. În speță, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică tocmai aplicarea de către instanța de apel a celor statuate prin decizia în interesul legii anterior menționate în analiza pe care aceasta a efectuat-o asupra excepție prescripție extinctive a dreptului la acțiune și, implicit, a aplicării normelor de drept comun ce reglementează această instituție. În esență, recurentul-reclamant a considerat că dezlegările instanței supreme, întrucât se referă doar la prevederile Codului muncii și ale Legii nr. 62/2011, acte normative care reglementează exclusiv raporturile juridice de muncă dintre angajator și salariat, nu pot fi aplicate în prezentul litigiu, ce are ca obiect o acțiune în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva unor terțe persoane, întemeiată pe dreptul comun. Prin decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-au statuat următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului". În motivarea acestei decizii, instanța supremă, în paragraful 47, a reținut, pentru cazul răspunderii civile pentru pagubele produse angajatorului din vina salariatului și în legătură cu munca acestuia, că termenul de prescripție extinctivă vizând acțiunea în repararea prejudiciului este de 3 ani și se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În paragraful 48 al aceleiași decizii, se face o delimitare între momentul subiectiv al începutului cursului prescripției, cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege pentru angajarea răspunderii, și cel obiectiv, de la care angajatorul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, s-a arătat că fundamentul stabilirii momentului obiectiv îl constituie culpa prezumată a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia (paragraful 49). Pornind de la atribuțiile și actele Curții de Conturi, conform dispozițiilor art. 1 și 21 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea acestei entități, republicată, cu modificările și completările ulterioare (paragrafele 50-52), Înalta Curte a constatat că nu există certitudinea datei posibilului control al Curții de Conturi sau al unui alt organism cu asemenea atribuții, context în care entitatea publică nu poate sta în pasivitate, așteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să facă propriile demersuri pentru depistarea existenței unor eventuale pagube produse de angajați în privința resurselor respective (paragraful 53). Reiterând ideea culpei prezumate a victimei prejudiciului în nedepunerea diligențelor, ca fundament al stabilirii momentului obiectiv al începutului cursului prescripției, sub acest aspect, instanța supremă a considerat ca fiind nerelevantă constatarea făcută și adusă la cunoștința entității controlate de organele de control ale Curții de Conturi, terț față de raporturile desfășurate între păgubit și angajat și ale cărui observații nu pot da naștere unui drept substanțial în favoarea angajatorului. Înalta Curte a reținut că actul Curții de Conturi vizează un control de legalitate în ce privește gestionarea resurselor financiare ale statului, determinante fiind obligațiile stabilite în sarcina păgubitului în această materie (paragrafele 54-55). În acest cadru, a considerat, în continuare, că paguba constatată, preexistentă raportului organului de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările acestuia din urmă, cu atât mai mult cu cât actul emis de Curtea de Conturi se efectuează în baza documentelor deținute de entitatea controlată (paragraful 57), concluzionând că prejudiciul este rezultatul exclusiv al propriei culpe în privința modalității de gestionare a resurselor financiare. Din această perspectivă, potrivit legii, entitatea controlată trebuia să declanșeze mecanisme interne vizând controlul de gestiune financiară, cum ar fi controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul (paragraful 58). S-a mai reținut că raportul de control al Curții de Conturi sau a altui organ cu atribuții în domeniu nu constituie, per se, izvor al creanței, acesta fiind constituit din actul sau faptul juridic generator al pagubei invocate (paragrafele 59-60). Subliniind elementele importante în determinarea regimului juridic al prescripției extinctive, respectiv dreptul de recuperare a pagubei și faptul sau actul generator al acestui drept, Înalta Curte a concluzionat asupra nerelevanței actului de control al Curții de Conturi în marcarea începutului prescripției, în contextul în care nu există dispoziții legale care să prevadă în acest sens și documentul emis de organismele de control nu se încadrează în cazurile de întrerupere a cursului prescripției, reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (paragrafele 61-63). În final, punctând rolul instituției prescripției, privită ca sancțiune a pasivității în exercițiul dreptului subiectiv, pasivitate ce nu poate fi subordonată de entitatea controlată necunoașterii și neaplicării dispozițiilor legale, Înalta Curte, în interpretarea și aplicarea art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958, a reținut că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu astfel de atribuții, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale (paragrafele 64 și 66). Prin urmare, raționamentul instanței, astfel cum a fost expus în precedent, reflectă ideea că păgubitul nu trebuie să aștepte controlul Curții de Conturi sau a altui organism cu atribuții în acest sens, pentru a depista prejudiciul și pe cel răspunzător de producerea lui, control a cărui efectuare are caracter imprevizibil, ci, în scopul arătat, trebuie să procedeze la propriile verificări. Cum prescripția extinctivă sancționează pasivitatea victimei ce pretinde repararea pagubei, bazându-se pe ideea de atitudine culpabilă a acesteia, actul de control, prin care se stabilește, în sarcina păgubitului, luarea anumitor măsuri, nu poate determina momentul de început al cursului prescripției acțiunii în despăgubiri. Nu în ultimul rând, Înalta Curte a subliniat că paguba este preexistentă actului de control, iar obligația celui care a produs prejudiciul de a-l acoperi și, corelativ, dreptul de creanță al victimei nu au, ca izvor, actul de control, ci însuși actul sau faptul provocator al daunei. Într-o interpretare logică a deciziei în interesul legii nr. 19/2019, concluzia nu poate fi decât aceea a plasării începutului prescripției la un moment anterior actului de control. În acest context, se apreciază că sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora, în prezenta pricină nu sunt incidente cele statuate prin decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii. Aceasta, întrucât prin decizia în interesul legii anterior menționată, Înalta Curte a statuat în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a art. 2526 din C. civ. Totodată, se constată că prin considerentele deciziei date în interesul legii sunt avute în vedere atât dispozițiile legii speciale (cu referire la termenul de prescripție), cât și normele generale, de drept comun (art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă) în ceea ce privește începutul curgerii termenului de prescripție. Ca atare, indiferent care este termenul de prescripție aplicabil (fie cel din Codul muncii, fie cel de drept comun, ca în speță - anume, termenul de 3 ani prevăzut, în prezent de art. 2528 alin. (1) C. civ.), raționamentul expus în decizia în interesul legii referitor la începutul curgerii termenului de prescripție este identic, independent de natura raporturilor juridice dintre părți. Argumentele reținute de Înalta Curte cu privire la momentul de început al termenului de prescripție, au vizat definirea conceptului de "moment obiectiv" al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, același cu cel menționat în art. 2528 alin. (1) C. civ. Totodată, chiar dacă decizia în interesul legii vizează și alte dispoziții legale, adoptate în materia conflictelor de muncă [art. 268 alin. (1) lit. c) Codul muncii, art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011], raționamentul expus de Înalta Curte interesează în mod nemijlocit speța de față, în condițiile în care recurentul-reclamant invocă un prejudiciu constatat prin actele de control efectuate de Curtea de Conturi și pretins a fi fost produs de pârâți în exercitarea funcției lor de președinte și membrii cu drept de vot ai comisiei de evaluare a ofertei și, respectiv, de autoritate contractantă (pârâții din cauza de față nefiind salariați ai recurentului-reclamant, ci derulând raporturi juridice cu acesta în temeiul legii), iar instanța anterioară a dezbătut problema prescripției prin raportare la aceste constatări. Ca atare, Înalta Curte reține că instanța de apel a validat în mod legal raționamentul tribunalului prin care s-a analizat în mod nemijlocit excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de dispozițiile C. civ. și de cele statuate prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 19/2019 în ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, în cauză, instanțele de fond nefăcând o reală aplicare a efectului pozitiv al lucrului judecat, respectiv a celor statuate prin sentința nr. 866/LMA/2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă. Prin urmare, față de cele anterior constatate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Spitalul Județean de Urgență Satu Mare împotriva deciziei nr. 956A din data de 21 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,