ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 500/2025

Ședința publică din data de 27 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 28 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare, obligarea acestora la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral cauzat prin discriminarea instituită prin prevederile art. 3 lit. d) si art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 665/2008 emis de Ministerul Afacerilor Interne; obligarea pârâților la plata soldei lunare fără alte sporuri, reprezentând salariul net cuvenit pentru perioada 1 ianuarie 2017 - 13 mai 2020, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea depusă la 21 octombrie 2021, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, respectiv obligarea acestuia, alături de ceilalți pârâți, la plata daunelor morale și materiale inițial solicitate.

Prin sentința civilă nr. 624/CA din 21 decembrie 2021, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a aceleiași instanțe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă instanțe la 18 ianuarie 2022, sub nr. x/2021*.

Prin sentința nr. 32 din 3 februarie 2022, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâții Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare și Ministerul Internelor și Reformei Administrative. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Internelor și Reformei Administrative. A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 130/D din 19 mai 2023, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a admis cererea formulată de pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și a dispus completarea dispozitivului sentinței nr. 32 din 3 februarie 2022 pronunțate de aceeași instanță, obligându-l pe reclamant să îi plătească acestuia suma de 1.651,57 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1380/A din 22 noiembrie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins apelul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinței nr. 32/D din 3 februarie 2022 pronunțate de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe.

Prin decizia nr. 263 din 13 martie 2024, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis cererea pârâtului Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 1380/A din 22 noiembrie 2023 pronunțate de aceeași instanță, obligându-l pe reclamant să îi plătească acestuia suma de 1.119,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 1380/A din 22 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă au declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

4.1 Recursul reclamantului A.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu ignorarea probatoriului administrat în cauză, motivarea hotărârii instanței de fond fiind preluată aproape în întregime în considerentele acesteia.

A învederat că instanțele de fond și de apel nu au reținut existența faptei ilicite, ci au considerat că pârâții au respectat dispozițiile Ordinului nr. 665/2008 emis de Ministerul Afacerilor Interne și că, din acest motiv, nu se poate dispune obligarea acestora la repararea despăgubirilor solicitate.

De asemenea, a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., învederând că cererea sa de înscriere la concursul pentru postul de subofițer operativ principal la Detașamentul de Pompieri Satu Mare din 28 noiembrie 2016, din cadrul Inspectoratului pentru Situații de Urgentă "Someș" Satu Mare, a fost invalidată, considerându-se că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 lit. d) și art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 655/2008, cu modificările ulterioare.

Recurentul a învederat că prin hotărârea nr. 255 din 27 iunie 2018 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a stabilit că dispoziții legale menționate au conținut discriminatoriu.

Invocând prevederile art. 15 C. civ., a susținut că se poate antrena răspunderea pentru exercitarea unui drept subiectiv în mod excesiv, contrar bunei-credințe, dacă prin aceasta se cauzează un prejudiciu, răspunderea putând fi angajată și în cazul abuzului de drept.

A menționat că Ordinul nr. 665/2008 nu se aplică în prezent, iar, ulterior stabilirii naturii discriminatorii a dispozițiilor pe baza cărora a fost respinsă cererea sa de înscriere la concurs de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pârâții aveau obligația de a le modifica.

A afirmat că instanțele de fond și de apel au interpretat eronat solicitarea sa, privind acordarea daunelor morale în temeiul răspunderii civile delictuale, precizând că nu a cerut înlocuirea sau înlăturarea dispozițiilor Ordinului nr. 665/2008.

Dimpotrivă, cererea sa a vizat constatarea existenței unei discriminări, care a fost reținută, de altfel, de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, fiind îndreptățit la acordarea daunelor morale solicitate.

A susținut că instanța nu a analizat dacă abuzul de drept reprezintă o faptă ilicită, astfel cum s-a stabilit pe cale jurisprudențială ca urmare a interpretării art. 15 C. civ.

A precizat că în perioada în care a fost încadrat în muncă la aceeași unitate la care a aplicat pentru un post de subofițer operativ principal, prezenta, de asemenea, tatuaje vizibile, care au fost apreciate, la acel moment, că nu sunt semne particulare evidente, ca să îl împiedice să activeze în cadrul Inspectoratului pentru Situații de Urgentă "Someș" Satu Mare.

Recurentul a menționat că prin memoriul adresat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a învederat că a fost discriminat de condiția impusă prin prevederile art. 3 lit. d) și art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 665/2008, în temeiul cărora i-a fost respinsă cererea de angajare la Departamentul de Pompieri Satu Mare.

A făcut referire la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/200, susținând că se poate considera discriminare orice diferențiere bazată pe un criteriu care atinge un drept.

Totodată, a subliniat că prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate.

Recurentul a arătat că o faptă poate fi considerată discriminatorie dacă atinge un drept garantat de tratatele internaționale ratificate de România sau de cele prevăzute de legislația națională. Or, limitarea dreptului la înscrierea la concurs în vederea ocupării unui loc de muncă atinge dreptul la muncă, fiind incidente prevederile art. 2 alin. (1) și art. 5 din O.G. nr. 137/2000, republicată. Similar, normele cuprinse în ordinul menționat reprezintă discriminare directă, întrucât creează o deosebire pe criteriul condiționării în vederea înscrierii la concurs pentru ocuparea postului de subofițer operativ principal în cadrul Departamentului de Pompieri Satu-Mare, având ca efect restrângerea dreptului la muncă.

A apreciat că pârâții au săvârșit cu vinovăție o faptă ilicită, constând în discriminarea prin condiția impusă de prevederile art. 3 lit. d) și art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 665/2008, îngrădindu-i dreptul la muncă și forțându-l să se orienteze spre o altă calificare pentru a-și putea câștiga existența, deși pregătirea sa profesională, în virtutea căreia a fost încadrat în perioada 2007 - 2014 la Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare îl recomanda pentru postul pentru care a aplicat la Detașamentul de Pompieri.

Or, potrivit art. 1349 C. civ., prejudiciul se impune a fi reparat integral, dreptul la reparație născându-se din ziua cauzării acestuia. Chiar dacă dreptul nu poate fi valorificat imediat, acestuia îi sunt aplicabile toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor.

Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care, în condiții obișnuite, ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a recurentului.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a susținut că soluția instanței de apel este corectă, considerând că dreptul material la acțiune s-a născut la 15.12.2018, când i s-a comunicat hotărârea nr. 255/27.06.2017 de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și când a luat cunoștință despre discriminare.

A menționat că termenul de prescripție a fost întrerupt prin sesizarea pe care a adresat-o Consiliului, fiind aplicabile dispozițiile art. 2537 C. civ., dreptul material la acțiune nefiind prescris.

În ceea ce privește excepția linsei calității procesuale pasive a pârâtei Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, a apreciat că soluția instanței este, de asemenea, corectă.

A susținut că în privința pârâților Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență poate fi reținută culpa în producerea prejudiciului reclamantului pentru stabilirea unor condiții de muncă în mod arbitrar.

4.2 Recursul incident al pârâtului Ministerul Afacerilor Interne

Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2532 C. civ., întrucât recurentul-reclamant a cunoscut paguba cauzată prin invalidarea dosarului de concurs, precum și pe cel răspunzător de producerea acesteia la 22 noiembrie 2016, conform afirmațiilor acestuia, precum și aspectelor ce reies din documentele anexate cererii de chemare în judecată (adresa emisă de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare sub nr. x/22.11.2016).

Recurentul-pârât a apreciat că nu pot fi primite considerentele hotărârilor instanțelor de fond și de apel, potrivit cărora termenul de prescripție a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunțate în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, întrucât, pe de o parte, recurenta-pârâtă nu a fost parte în acest dosar iar, pe de altă parte, nașterea dreptului la acțiune, fie că este vorba de săvârșirea unei fapte ilicite sau discriminatorie, nu este condiționată de o confirmare judiciară prealabilă a caracterului acestei fapte.

În opinia sa, această concluzie se desprinde din interpretarea prin analogie a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere decizia nr. 22/2019 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia, "În interpretarea și aplicarea unitara a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Raportând aceste considerente la cauza dedusă judecății, recurentul-pârât a apreciat că se poate desprinde concluzia că momentul începerii termenului de prescripție pentru introducerea acțiunii civile în litigiul pendinte este cel la care reclamantul a cunoscut motivul invalidării dosarului său de concurs, din acest moment putându-se adresa cu o cerere instanței competente pentru apărarea drepturilor sale, nefiind legat de momentul la care a rămas definitivă sentința civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, a susținut că acțiunea trebuia să fie formulată în termenul de prescripție prevăzut de art. 2517 C. civ., raportat la dispozițiile art. 2528 din același act normativ. Or, cererea introductivă de instanță a fost promovată de către recurentul-reclamant la 28.06.2021, cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de art. 2517 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 7 iunie 2024, intimatul-pârât Inspectoratul pentru Situații de Urgență a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat. Totodată, a invocat excepția de netimbrare a recursului și a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Aceleași apărări au fost formulate de intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare prin întâmpinarea depusă la 19 iunie 2024.

La 21 iunie 2024, recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 18 iulie 2024, la recursul incident al pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, intimatul-pârât Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare a solicitat admiterea acestui recurs, și, pe cale de consecință, a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

La 12 august 2024, recurentul A. a formulat întâmpinare la recursul incident al Ministerului Afacerilor Interne, solicitând respingerea acestuia. La aceeași dată a depus răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât Inspectoratul General pentru Situații de Urgență IGSU, solicitând respingerea apărărilor acestuia, precum și a excepției de netimbrare a recursului.

Prin rezoluția din 7 octombrie 2024, s-a stabilit termen la 27 februarie 2025, cu citarea părților în ședință publică, pentru soluționarea recursului.

La termenul de judecată menționat, Înalta Curte a constatat că excepția de netimbrare a recursului recurentului nu se impune a fi examinată, în raport de faptul că prin rezoluția de primire a dosarului s-a reținut că în privința acestuia operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, prevăzută de dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive s-a apreciat că nu este o excepție invocată în cadrul căii extraordinare de atac, ci o apărare, având în vedere că prin întâmpinările formulate, intimații-pârâți Inspectoratul pentru Situații de Urgență și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare au solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

7.1 Examinând recursul reclamantului A. prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

7.1.1 Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că prin criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu ignorarea probațiunii administrate în cauză, motivarea acesteia fiind construită pe o preluare aproape integrală a considerentelor hotărârii instanței de fond.

Invocând o interpretare eronată a cererii sale care a vizat acordarea daunelor morale pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru discriminarea conținută de dispozițiile art. 3 lit. d) și art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 665/2008, a precizat că nu a solicitat înlocuirea sau înlăturarea prevederilor ordinului, ci să se constate existența unei discriminări. Discriminarea a fost reținută de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, iar acest aspect i-a deschis dreptul de a obține reparația solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Recurentul a invocat, de asemenea, omisiunea instanței de apel de a analiza fapta ilicită din perspectiva abuzului de drept, potrivit interpretării date acestuia pe cale jurisprudențială și prin raportare la art. 15 C. civ.

Examinate prin prisma cazului de casare care i se circumscriu, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile astfel rezumate nu sunt fondate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate, "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivul de recurs analizat privește situațiile în care instanța de recurs nu poate decela situația de fapt reținută de instanța de apel sau nu poate stabili motivele care au stat la baza soluției pronunțate, din cauza unor considerente contradictorii sau străine de natura cauzei.

Înalta Curte notează că motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă un silogism logic, ce are rolul de a explica soluția adoptată, iar acest aspect nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele părților, ci o expunere suficient de clară și coerentă a raționamentului instanței care, prin conținutul său, să aibă aptitudinea de a susține dezlegarea chestiunilor deduse judecății.

Raportat la motivul de recurs supus analizei pendinte, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, stabilirea de către instanța de apel a situației de fapt față de normele de drept incidente, o examinare a argumentelor relevante ale părților, o expunere a raționamentului logico-juridic pe care se fundamentează soluția adoptată, precum și faptul că motivarea dezvoltată de instanța de apel se pliază pe obiectul cererii de chemare în judecată și pe soluția pronunțată.

Deși recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată conține, în mare parte, preluări ale motivării sentinței primei instanțe, o astfel de ipoteză nu poate fi reținută în cauză.

Verificând considerentele hotărârii recurate sub acest aspect criticat, Înalta Curte remarcă faptul că instanța de apel a realizat o analiză proprie a cauzei, analizând motivele de apel invocate în calea ordinară de atac și expunând, printr-un raționament care îi aparține, motivele pentru care a procedat la validarea soluției tribunalului.

Concret, curtea a redat situația de fapt dedusă judecății, precum și normele de drept aplicabile, stabilind că tema pretențiilor și a probațiunii în cauza dedusă judecății vizează cererea reclamantului privind obligarea pârâților la plata unor daune morale și materiale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a respingerii cererii sale de înscriere la concursul pentru ocuparea unui post de subofițer operativ în cadrul Inspectoratului Județean pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare, prin aplicarea unor norme conținute de Ordinul nr. 665/2008 emis de Ministerul Afacerilor Interne, apreciate ca având caracter discriminatoriu prin sentința civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019.

Curtea a reținut în considerentele deciziei sale că, deși cerința impusă de normele constatate ca fiind discriminatorii (aceea ca participanții la concurs să nu prezinte semne particulare sau tatuaje neacoperite de vestimentație în ținuta de vară) poate crea, la o primă vedere, impresia că respingerea cererii de participare la concurs este prejudiciabilă pentru reclamant, acest aspect nu poate fi valorificat în cauză de vreme ce refuzul înscrierii la concurs s-a impus în contextul obligației de a respecta o prevedere legală, care nu putea fi, la acel moment, lipsită de efecte juridice, ca urmare a stabilirii ulterioare a caracterului său discriminatoriu.

În contextul acestei analize, curtea a notat că, în ceea ce îi privește pe pârâții Inspectoratul General pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, aspectul legat de caracterul ilicit al faptei a fost tranșat cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Totodată, a apreciat că valorificarea condiției de înscriere la concurs prevăzută de dispozițiile art. 3 lit. d) și art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 665/2008 nu a fost determinată de voința pârâților, ci de necesitatea respectării și aplicării acestor norme, care erau obligatorii în condițiile în care actul normativ nu fusese anulat sau suspendat de la aplicare la data organizării concursului.

Reținând că la acel moment pârâții au acționat în virtutea unei dispoziții legale, instanța de apel a concluzionat că în raport de o astfel de împrejurare nu se poate reține un comportament ilicit al acestora pe baza căruia să se dispună atragerea răspunderii civile delictuale.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, analiza efectuată de instanța de apel se circumscrie motivelor de apel deduse judecății, soluției pronunțate de tribunal și raționamentului pe care aceasta se fundamentează, decizia recurată corespunzând obligației legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Faptul că argumentele folosite de instanța de apel în considerentele hotărârii sale sunt asemănătoare celor expuse de tribunal în cuprinsul sentinței nu semnifică o preluare a acestora, ci o validare a raționamentului tribunalului în contextul în care soluția acestuia a fost menținută în calea ordinară de atac.

Înalta Curte constată că instanța de apel a indicat motivele de fapt și de drept pentru care a considerat, asemenea primei instanțe, că nu se impune atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, neputându-se reține, așadar, lipsa unor argumente proprii apte de a susține soluția pronunțată.

Referitor la modalitatea în care curtea a analizat probațiunea administrată în cauză, Înalta Curte notează că în calea extraordinară de atac pendinte această critică nu poate fi supusă analizei, față de dispozițiile imperative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care impun instanței de recurs examinarea hotărârilor instanțelor de apel exclusiv prin prisma motivelor de nelegalitate limitativ prevăzute în articolul menționat. Ca atare, o astfel de analiză ar exceda obiectului recursului, care nu presupune examinarea unor aspecte de netemeinicie a deciziei atacate.

Cât privește critica privind omisiunea instanței de apel de a analiza dacă, în contextul litigios, abuzul de drept reprezintă o faptă ilicită, aptă de a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâților, în sensul stabilit pe cale jurisprudențială, dar și prin reglementarea de la art. 15 C. civ., Înalta Curte constată că nu se impune a fi examinată, fiind formulată omisso medio.

Astfel, recurentul-reclamant a susținut că în perioada 2007 - 2014 a fost încadrat în muncă în cadrul aceleiași structuri (Inspectoratul General pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare), prezentând aceleași tatuaje vizibile în vestimentația de vară, pentru care, la data de 28 noiembrie 2016, i s-a respins cererea de a candida pentru un post de subofițer operativ principal ca urmare a neîndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 3 lit. d) și art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 655/2008.

Înalta Curte constată că în apel recurentul-reclamant a criticat hotărârea curții din perspectiva unei interpretări greșite a dispozițiilor art. 1349 și ale art. 1357 C. civ. în raport cu fapta ilicită invocată.

Instanța de apel nu a admis apelul reclamantului, reținând, similar, tribunalului, că respingerea cererii de înscriere la concurs de către pârâți s-a făcut în considerarea unor dispoziții legale care nu erau anulate sau suspendate de la executare la data organizării concursului, chiar dacă în privința lor s-a constatat ulterior, printr-o hotărâre judecătorească cu caracter definitiv, că sunt discriminatorii.

Din economia speței reiese că reclamantul nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată sau prin motivele de apel examinarea faptei ilicite prin prisma dispozițiilor art. 15 C. civ., astfel că o pronunțare a curții asupra unei asemenea chestiuni nu se impunea.

Înalta Curte notează că recursul este o cale extraordinară de atac, ce nu are caracter devolutiv și care, prin urmare, nu presupune o nouă judecată a fondului, ci numai un control de legalitate al hotărârii atacate în limita motivelor de casare expres prevăzute de lege.

Conform art. 488 C. proc. civ., face obiect al analizei pendinte decizia curții de apel, iar, potrivit considerentelor expuse, această instanță nu s-a pronunțat asupra încălcării dreptului subiectiv civil al reclamantului prin prisma art. 15 C. civ., astfel încât acest motiv, invocat pentru prima dată în recurs, este inadmisibil în condițiile în care nu a fost dedus judecății în calea ordinară de atac.

În lipsa învestirii cu soluționarea unei asemenea critici, nu i se poate reproșa instanței de apel omisiunea de a o analiza, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel verifică în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Înalta Curte amintește faptul că nu se poate depăși cadrul procesual ce stă la baza acțiunii, astfel că o verificare a situației de fapt și de drept prin prisma altor motive de nelegalitate și de netemeinicie, neanalizate de prima instanță, era contrară voinței legiuitorului, care a înțeles să limiteze cenzura instanței de apel la ceea ce s-a dedus judecății de către apelant, respectiv la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată (art. 477 alin. (1) C. proc. civ.).

Astfel, constatându-se că pe palierul analizat, hotărârea recurată tratează întocmai problemele juridice invocate în speță, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată corespunzător exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin considerente răspunzându-se concret și argumentat acestora, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind aplicabil.

7.1.2 Analizând, sub un alt aspect decizia recurată, din perspectiva modalității de aplicare a dispozițiilor art. 1349 și ale art. 1357 C. civ., corelativ motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Fapta ilicită reclamată în cauză, în baza căreia s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților și repararea prejudiciului cauzat prin îngrădirea dreptului la muncă al recurentului-reclamant constă în respingerea cererii acestuia privind participarea la concursul organizat pentru ocuparea unui loc de muncă în cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare - Detașamentul de Pompieri Satu Mare, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 3 lit. d) și art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 655/2008, care impuneau candidaților să nu prezinte tatuaje neacoperite de vestimentația de vară.

Potrivit aspectelor reținute de curtea de apel, prin sentința civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, depusă în probațiune de către intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, s-a constatat că cerința prevăzută la art. 3 lit. d) și art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 655/2008, respectiv ca participanții la concursul menționat să nu prezinte semne particulare evidente sau tatuaje neacoperite de vestimentație în ținuta de vară are caracter discriminatoriu, prin faptul că determină aplicarea unui tratament diferențiat față de ceilalți candidați, în funcție de aspectul fizic, criteriu care nu reprezintă o cerință profesională reală și determinantă raportat la natura postului.

În considerentele aceleiași hotărâri s-a arătat că cerința de înscriere analizată nu reprezintă un act volițional al pârâților Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare (care au fost amendați pentru crearea unor condiții discriminatorii reclamantului în procedura administrativă desfășurată la inițiativa acestuia în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care a precedat etapei judiciare, prin hotărârea nr. 255/27.06.20118), refuzul cererii de înscriere a reclamantului la concurs fiind impusă de necesitatea respectării dispozițiilor art. 3 lit. d) și art. 20 alin. (1) ale Ordinului nr. 665/2008, care reglementau modalitatea de organizare a concursului, actul nefiind anulat, iar executarea acestuia nefiind suspendată la acea dată, astfel încât respectarea dispozițiilor acestuia era obligatorie, pârâții neavând posibilitatea de a le exclude de la aplicare.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că este corectă constatarea instanței de apel în sensul că, și în raport de aceste statuări, care se impun cu autoritate de lucru judecat, în sarcina pârâților nu poate fi reținută fapta ilicită reclamată, de vreme ce respingerea cererii de înscriere la concurs a recurentului s-a făcut ca urmare a respectării unor dispoziții legale, în vigoare la data organizării concursului, care impuneau îndeplinirea de către candidați a unei condiții speciale, respectiv aceea de a nu prezenta tatuaje vizibile în ținuta de vară.

Chiar dacă prin sentința civilă antemenționată s-a constatat caracterul discriminatoriu al acestor criterii, în procedura judiciară desfășurată în temeiul Legii nr. 554/2005, prin sentința civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Ordinul nr. 655/2008 nu a fost anulat, ci prin considerentele hotărârii s-a realizat o interpretare a condițiilor de înscriere la concurs, prevăzute de art. 3 lit. d) și art. 20 alin. (1) lit. d), constatându-se că acestea sunt discriminatorii în raport de dispozițiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000.

Din această perspectivă, nu se va reține ca fiind fondată susținerea recurentului cu privire la vinovăția pârâților, de vreme ce acțiunea acestora s-a rezumat la aplicarea unor dispoziții legale care erau în vigoare la data înscrierii la concurs a reclamantului, aceștia nefăcând altceva decât să se conformeze, în lipsa anulării/suspendării textelor de lege contestate, ca urmare a pronunțării instanței asupra caracterului lor discriminatoriu.

Raportat la acest aspect, în mod justificat curtea a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâților, în sensul obligării lor la plata despăgubirilor solicitate de reclamant.

Or, potrivit regulilor dreptului comun, recurentul-reclamant trebuia să facă dovada îndeplinirii condițiilor legale pentru angajarea răspunderii pârâților, nefiind suficientă constatarea caracterului discriminatoriu al dispozițiilor actului administrativ normativ pentru a se antrena răspunderea civilă a pârâților.

În lipsa întrunirii acestor cerințe legale, nici răspunderea pentru prejudiciul material cauzat prin pierderea unei șanse nu putea fi antrenată, în condițiile în care, prejudiciul produs în această ipoteză, prevăzut de art. 1385 alin. (4) C. civ., pentru a fi reparabil sau indemnizabil trebuie să aibă caracter cert, iar șansa trebuie să fie reală și serioasă, în sensul că trebuia să fie aproape o certitudine că obiectivele propuse s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a condus la ratarea acesteia.

Ca atare, pierderea șansei de a participa la un concurs pentru ocuparea unui loc de muncă nu poate prezenta caracterele unui prejudiciu cert, decât dacă dobândirea locului de muncă era iminentă la momentul producerii faptului ilicit.

Condiția caracterului serios al șansei se apreciază raportat la probabilitatea obținerii avantajului. Șansa pierdută este considerată serioasă dacă există suficiente date pentru a se putea afirma că era probabil ca evenimentul să se fi realizat în mod favorabil pentru partea vătămată, în mod obiectiv și nu bazat doar pe aprecierea subiectivă a persoanei vătămate.

În speța de față, recurentul nu se află într-o astfel de situație, nefiind dovedită existența unei șanse reale, certe și serioase de a câștiga concursul organizat, susținerea că ar fi existat o astfel de probabilitate în lipsa unor norme cu caracter discriminatoriu fiind o supoziție care nu poate avea efecte juridice, partea reclamantă neputând fi repusă în drepturi pe care nu le-a câștigat și nu există certitudinea că le-ar fi dobândit.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că recurentului-reclamant nu i s-a încălcat dreptul la muncă de vreme ce respingerea cererii sale a survenit ca urmare a aplicării de către pârâți a unor dispoziții care reglementau condițiile de înscriere la concurs.

De asemenea, nici prevederile art. 2 alin. (1) și art. 5 din O.G. nr. 137/2000 nu sunt aplicabile în cauză, motivul refuzului cererii recurentului-reclamant neputându-se circumscrie vreuneia dintre ipotezele astfel stipulate.

Pe cale de consecință, Înalta Curte se va ralia concluziilor instanței de apel și va constata că nu poate fi reținută în sarcina pârâților fapta ilicită reclamată, soluția pronunțată de instanța de apel neîncălcând dispozițiile art. 1349 și ale art. 1357 C. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind aplicabil.

Față de aceste considerente, recursul reclamantului este nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

7.2 Examinând recursul incident al pârâtului Ministerul Afacerilor Interne în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a contestat decizia atacată din perspectiva interpretării greșite a dispozițiilor art. 2523 C. civ., susținând, contrar celor reținute de instanța de apel, că reclamantul a cunoscut paguba, precum și pe cel răspunzător de producerea acesteia la data de 22 noiembrie 2016, și că acest aspect reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, anexate cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentului-pârât, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă la data la care reclamantul a luat cunoștință de motivul pentru care cererea de înscriere la concursul pentru ocuparea unui post de subofițer operativ principal în cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare - Detașamentul de Pompieri Satu Mare a fost respinsă, acest moment constituind punctul de referință la care se putea formula, la instanța competentă, o cerere în vederea apărării drepturilor sale, care nu se poate corela cu data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 445 din 16 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019.

Analizate prin prisma dispozițiilor legale cărora li se circumscriu - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - criticile nu sunt fondate.

Potrivit aspectelor reținute de instanța de apel, fapta ilicită care constituie fundamentul prejudiciului solicitat a fi reparat în cauză pe temeiul răspunderii civile delictuale constă în respingerea cererii de înscriere a reclamantului la concursul pentru ocuparea unui post de subofițer operativ principal în cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare - Detașamentul de Pompieri Satu Mare, ca urmare a neîndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 3 lit. d) și ale) art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 665/2008, emis de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, care au fost apreciate ca fiind discriminatorii prin sentința civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019.

Înalta Curte constată că excepția prescripției extinctive a fost invocată la fond de pârâții Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare prin întâmpinările formulate, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune fiind considerat împlinit la data promovării cererii de chemare în judecată (28 iunie 2021), prin raportare la data de 22 noiembrie 2016, când reclamantul a luat cunoștință despre invalidarea cererii sale de înscriere la concurs și care marchează începutul curgerii termenului de prescripție.

Examinând cu prioritate excepția, prin sentința nr. 32/D din 3 februarie 2023, instanța de fond a dispus respingerea acesteia, reținând că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantului a început să curgă de la 31 octombrie 2019, când sentința civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, prin care cerința ca participanții la concurs să nu aibă semne particulare sau tatuaje neacoperite de vestimentație în ținuta de vară a fost constatată ca fiind discriminatorie, a rămas definitivă.

Această soluție a fost validată de curtea de apel, prin decizia recurată în calea de atac pendinte reținându-se că până la rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal nu exista o dispoziție de constatare a caracterului discriminatoriu al normei în baza căreia cererea reclamantului privind înscrierea la concurs a fost respinsă, iar cauza juridică ce a stat la baza acțiunii rezidă în dispoziția de constatare a caracterului discriminatoriu al condiției impuse de dispozițiile legale în discuție.

Contrar susținerilor recurentului, această constatare a instanței de apel este corectă de vreme ce dispozițiile art. 2523 C. civ. prevăd că "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui", iar art. 2528 alin. (1) din același act normativ stipulează că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."

Norma legală enunțată stabilește două momente de la care prescripția începe să curgă, respectiv unul subiectiv, constând în data cunoașterii nașterii dreptului la acțiune, și un moment obiectiv, reprezentat de momentul la care, după împrejurări, nașterea dreptului se impunea a fi cunoscută.

Soluția prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord cu dispozițiile art. 1381 din același act normativ, potrivit cărora dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Astfel, prescripția va începe să curgă de la momentul la care partea interesată poate acționa, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și persoana răspunzătoare de cauzarea acestuia.

Momentul începutului prescripției extinctive, în lipsa unei reguli speciale, se impune a fi determinat de organul de jurisdicție pe baza unui probatoriu care să aibă aptitudinea de a facilita identificarea momentul nașterii dreptului material la acțiune, în sensul reglementării anterior evocate.

În cauza de față, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a susținut că cererea sa privind înscrierea la concursul pentru ocuparea unui post de subofițer operativ principal în cadrul Detașamentului de Pompieri Satu Mare a fost respinsă pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 3 lit. d) și ale) art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 655/2008, potrivit cărora, printre condițiile legale de recrutare din sursă externă a persoanelor care intenționau să dobândească calitatea de polițist sau cadru militar în Ministerul Afacerilor Interne, figura lipsa semnelor/tatuajelor neacoperite de vestimentație, în ținuta de vară.

Reclamantul a contestat la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării invalidarea cererii sale de înscriere la concurs, solicitând constatarea caracterului discriminatoriu al normei legale menționate.

Prin hotărârea nr. 255 din 27 iunie 2018, dată în dosarul nr. x/2017, această entitate a stabilit că normele criticate reprezintă discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 5 și art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, pârâților Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență "Someș" Satu Mare aplicându-li-se sancțiunea amenzii contravenționale prevăzute de art. 26 alin. (1) din cel din urmă act normativ menționat.

Hotărârea nr. 255 din 27 iunie 2018 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a format obiect de analiză în cadrul acțiunii în contencios administrativ deduse judecății în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal promovate de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, prin sentința civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019, această instanță statuând că cerința ca participanții la concursul pentru ocuparea unui post de subofițer în cadrul Departamentului de Pompieri Satu Mare să nu aibă semne particulare evidente sau tatuaje neacoperite de vestimentație în ținuta de vară are caracter discriminatoriu, prin faptul că determină aplicarea unui tratament diferențiat față de ceilalți candidați, în funcție de aspectul fizic, criteriu care nu reprezintă o cerință profesională reală și determinantă raportat la natura postului menționat.

Potrivit mențiunii pe care o poartă, sentința civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, a rămas definitivă prin nerecurare la 31 octombrie 2019.

Or, la această dată statuările cu privire la aspectul discriminatoriu al dispozițiilor art. 3 lit. d) și art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 655/2008 au dobândit caracter definitiv, ca urmare a epuizării procedurii instituite prin Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și prin Legea nr. 554/2004.

Astfel, data de 31 octombrie 2019 marchează momentul nașterii dreptului material la acțiune, o altfel de interpretare fiind contrară dispozițiilor art. 2523 C. civ., care leagă acest moment de cunoașterea faptei prejudiciabile, care, în speță, constă, astfel cum s-a arătat, în constatarea, cu caracter definitiv, într-o procedură judiciară, a caracterului discriminatoriu al normelor în caza cărora a fost respinsă cererea reclamantului de înscriere la concurs.

Prin urmare, la data introducerii cererii de chemare în judecată în litigiul pendinte, 28 iunie 2021, termenul de prescripție extinctivă nu era împlinit.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A., precum și recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei nr. 1380A din 22 noiembrie 2023 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, completate prin decizia nr. 263A din 13 martie 2024 pronunțate de aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A., precum și recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei nr. 1380A din 22 noiembrie 2023 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, completate prin decizia nr. 263A din 13 martie 2024 pronunțate de aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.