ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 686/2020

Ședința publică din data de 20 martie 2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare de judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă la data de 30 mai 2017, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pârâta S.C. G. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- 250.000 RON despăgubiri nepatrimoniale și 1.500 RON prestație periodică către B.;

- 250.000 RON despăgubiri nepatrimoniale și 20.064,16 RON despăgubiri patrimoniale către D.;

- câte 250.000 RON despăgubiri nepatrimoniale către F., A. și C. și 150.000 RON despăgubiri nepatrimoniale către E., precum și:

- penalități de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi de întârziere, începând cu data avizării, 13 septembrie 2016, până la plata efectivă, calculate pentru toate despăgubirile acordate.

În drept, au invocat dispozițiile art. 1390, 1391 și 1394 C. civ., precum și prevederile Legii nr. 136/1995.

Prin sentința nr. 60 din 10 aprilie 2018, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei capacității de folosință invocată de pârâtă, ca rămasă fără obiect.

A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții B., D., F., A., C. și E. împotriva pârâtei S.C. G. S.A..

A obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei de 90.000 RON daune morale, precum și la plata penalității de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 14 decmebrie 2016, până la data plății.

A respins cererea având ca obiect plata sumei de 15.000 RON prestație lunară către reclamanta B..

A obligat pârâta la plata către reclamantul D. a sumei de 20.449,80 RON daune materiale și 90.000 RON daune morale, precum și la plata penalității de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 14 decmebrie 2016, până la data plății.

A obligat pârâta la plata, către fiecare dintre reclamanții F., A. și C., a sumei de 90.000 RON daune morale, precum și la plata penalității de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 14 decembrie 2016, până la data plății.

A obligat pârâta la plata către reclamantul E. a sumei de 50.000 RON daune morale, precum și la plata penalității de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 14 decembrie 2016, până la data plății.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta S.C. G. S.A. și reclamanții B., D., F., A., C. și E..

Prin decizia nr. 986/2018 din 25 septembrie 2018, pronunțată în cauză, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins, ca nefondate, ambele apeluri.

La data de 15 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 986/2018 din 25 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru reducerea daunelor morale acordate intimaților-reclamanți și pentru exonerarea recurentei-pârâte de la plata penalității de 0,2% pentru fiecare zi de întarziere, începând cu data de 14 decembrie 2016 pentru sumele acordale.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat, cu referire la daunele morale acordate de instanța de fond și menținute de instanța de apel, că valoarea acestora se stabilește în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, potrivit art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, considerând că în speță, în mod nejustificat, cuantumul daunelor morale acordate de instanțe a fost situat peste limita impusă de jurisprudență.

A arătat că valoarea daunelor morale nu este echitabilă și proporțională cu urmările accidentului, acestea având rolul de a compensa pierderea produsă, fără să poată constitui o sursă de îmbogățire.

Recurenta-pârâtă a susținut că acordarea daunelor morale trebuie să țină seama de efectul compensatoriu al acestor despăgubiri, fără a se constitui în amenzi excesive pentru autorii daunelor ori venituri nejustificate pentru victime și fără a avea efectul unei îmbogățiri fără justă cauză.

A considerat că preluarea despăgubirilor morale de către asigurător, în baza unui contract de asigurare, nu poate constitui motiv de amplificare a nivelului acestor despăgubiri, o astfel de abordare având aptitudinea de a crea grave inechități și discrepanțe între diversele categorii de persoane prejudiciate.

Recurenta a susținut că, în soluționarea unor asemenea cereri de despăgubiri, trebuie să se țină seama și de faptul că fapta a fost săvârșită din culpă, iar nu cu intenție.

Tot în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, recurenta-pârâtă a susțiut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale fiind stabilit prin aplicarea de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele evenimentului, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială, toate aceste criterii fiind însă subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă și trebuind să corespundă prejudiciului real și efectiv produs victimelor.

De asemenea, a considerat că instanța de judecată trebuie să aibă în vedere și unele criterii obiective, cum ar fi raportarea pretențiilor la condițiile socio-economice individuale, precum și la venitul mediu la nivel național.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în urma unui calcul al valorii medii de despăgubire acordate la nivelul curților de apel din România ("Ghidul pentru soluționarea daunelor morale" elaborat de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii), pentru rudele de gradul întâi ale persoanei decedate, precum și pentru fratele/sora și soțul/soția supraviețuitor/supraviețuitoare, au rezultat sume mai mici acordate cu titlu de despăgubiri, fiind fără dubiu că valoarea daunelor morale acordate de instanțele de fond în speță se situează peste limita impusă de jurisprudența din România.

În ceea ce privește acordarea, începând cu data de 14 decembrie 2016, a penalităților de întârziere pentru daunele morale, recurenta-pârâtă a criticat soluția pronunțată, arătând că la data respectivă, daunele morale nu aveau un caracter cert.

În acest sens, a precizat că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către intimații-reclamanți, recurenta-pârâtă le-a adresat acestora o propunere de plată, care nu a fost acceptată.

A făcut referire la textul art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, care stabilește că:

"Despăgubirea .se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care era obligat să o plătească".

A considerat că, în raport cu dispozițiile anterior evocate, asigurătorul este obligat să achite despăgubirile în termen de 10 zile de la primirea unei hotărâri judecătorești definitive.

În susținerea acestei concluzii, a evocat și textul art. 38 din Norma arătată, care prevede că:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește, de asigurător.".

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 27 decembrie 2018, intimații-reclamanți B., D., F., A., C. și E. au invocat excepția nulității recursului, în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că în cauză este incidentă sancțiunea nulității, prevăzută de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 1 martie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 8 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. și a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 6 martie 2020, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea introductivă, intimații-reclamanți au solicitat, în baza dispozițiilor art. 1390, 1391 și 1394 C. civ. și ale Legii nr. 136/1995, obligarea recurentei-pârâte S.C. G. S.A. la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul încercat prin decesul autorului lor, H., în accidentul rutier ce a avut loc la data de 12 august 2016, din culpa numitului I..

Recursul a fost fundamentat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă neindicând care dintre critici se circumscrie cazurilor de casare menționate.

Din memoriul de recurs rezultă, sub un prim aspect, că se critică decizia instanței de apel în legătură cu modalitatea de soluționare a motivului de apel formulat de pârâtă referitor la acordarea unei sume prea mari în favoarea reclamanților, cu titlu de daune morale, în raport cu jurisprudența în materie.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că obligația instanței de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt incidente în speță, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Verificarea considerentelor deciziei atacate din perspectiva criticilor formulate de recurentă relevă faptul că, instanța de prim control judiciar a menținut hotărârea tribunalului, sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate, fiind aplicate criteriile stabilite de prevederile normative incidente și jurisprudența în materie, respectiv: dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, inexistența unor repere științifice exacte pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, gravitatea, importanța și consecințele evenimentului pentru persoanele vătămate, efectele negative suferite de acestea pe plan fizic și psihic, criteriul echității și împrejurarea că acordarea daunelor morale nu poate duce la îmbogățirea fără justă cauză a perosanelor vătămate prin producerea accidentului.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere, în aprecierea cuantumului daunelor morale, calitatea intimaților-reclamanți față de victimă, de soție supraviețuitoare, copii, ascendenți și colaterali, consecințele negative suferite de aceștia, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Având în vedere aceste considerații, Înalta Curte nu poate reține că decizia recurată ar fi nemotivată sau că ar cuprinde argumente contradictorii, astfel că susținerile recurentei-pârâte nu se confirmă, în raport cu prevederile punctului 6 al alin. (1) din art. 488 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

În privința cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată, în raport cu criticile formulate, că recurenta nu invocă aplicarea greșită a unei dispoziții de drept material, motivul de casare fiind invocat cu scopul evident de a repune în discuție probele și situația de fapt, modalitatea de evaluare a acestora de către instanță și, de asemenea, cu intenția de solicita instanței de recurs reconsiderarea concludenței acestor elemente în privința impactului produs asupra psihicului intimaților- reclamanți și în privința cuantumului daunelor morale, prin stabilirea unei alte situații de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Așa fiind, criticile recurentei referitoare la greșita apreciere asupra cuantumului daunelor morale nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și, totodată, nu pot fi încadrate în alt motiv de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita stabilire a datei de la care pot fi acordate penalitățile de întârziere prevăzute de dispozițiile art. 37 alin. (4) din C. proc. civ., recurenta consideră că, la data de 14 decembrie 2016, când instanțele de fond au stabilit că sunt datorate astfel de penalități, daunele morale nu aveau un caracter cert, deoarece propunerea de plată adresată de recurentă intimaților nu a fost acceptată.

Făcând referire la dispozițiile art. 37 alin. (4) și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, recurenta-pârâtă a susținut că asigurătorul este obligat să achite despăgubirile în termen de 10 zile de la primirea unei hotărâri judecătorești definitive, astfel că în mod greșit a stabilit instanța de apel că data de la care recurenta-pârâtă datorează intimaților-reclamanți penalități de întârziere este aceea de 14 decembrie 2016.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că, răspunzând aceleiași critici formulate de recurenta-pârâtă în apel, instanța a reținut că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, neîndeplinirea de către asigurător a obligației de a răspunde în termen de cel mult trei luni avizării producerii evenimentului asigurat, realizate de către partea prejudiciată, dă naștere la dreptul acesteia din urmă de a solicita penalizări de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere.

A mai reținut că, potrivit situației de fapt stabilite de către instanța de fond, necontestate de către recurenta-pârâtă, avizarea producerii evenimentului a avut loc la 13 septembrie 2016, iar răspunsul recurentei-pârâte, respectiv oferta de despăgubire adresată intimaților-reclamanți a fost înaintată acestora la data de 25 mai 2017, cu depășirea termenului de 3 luni reglementat prin art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014.

În considerarea acestor argumente, instanța de apel a apreciat corectă concluzia primei instanțe, că dreptul intimaților-reclamanți la plata de penalități de întârziere s-a născut cu începere din data de 14 decembrie 2016, considerând ca nefondată susținerea pârâtei referitoare la incidența dispozițiilor art. 37 alin, 4 din Norma menționată.

Revenind la critica analizată, Înalta Curte constată, pe de o parte, că argumentele recurentei-pârâte nu vizează motivul concret avut în vedere de instanța de apel în soluționarea chestiunii datei de la care trebuie achitate penalități de întârziere.

Recurenta-pârâtă nu contestă, în critica formulată, aprecierea instanței de apel în sensul nerespectării obligației impuse de dispozițiile alin. (1) al art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, aceea de a răspunde în termen de cel mult 3 luni avizării realizate de către reclamanți, ci se rezumă la a sublinia textul art. 37 alin. (4) din acest act normativ, care stabilește obligația recurentei de a plăti penalități de întârziere după 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de acordare a daunelor.

Pe de altă parte, se constată că aspectele învederate de recurenta-pârâtă se referă la elemente de temeinicie reținute de instanța de apel în cadrul considerentelor relevante din decizie, elemente ce compun situația de fapt avută în vedere de instanță și care au fundamentat soluția acesteia privind stabilirea datei de la care recurenta trebuie să achite penalitățile de întârziere (nerespectarea obligației de a răspunde în termen de cel mult trei luni avizării producerii evenimentului asigurat realizate de către intimații-reclamanți).

Or, astfel de critici nu pot fi analizate și, eventual cenzurate în recurs, întrucât nu evidențiază elemente de nelegalitate ale deciziei recurate, ci vizează aspecte legate de modul în care instanța de apel a reținut împrejurări ce conturează starea de fapt incidentă în cauză.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că în speță nu s-a confirmat existența unor motive de nelegalitate ale deciziei atacate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. împotriva deciziei nr. 986/2018 din 25 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2020.