ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 709/2020

Ședința publică din data de 26 martie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la data de 9 aprilie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. - SUCURSALA GALAȚI, în contradictoriu și cu intervenientul forțat C., solicitând ca prin sentința ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 495.827 RON reprezentând contravaloare reparații efectuate la autobuzul marca x; 8.470,06 RON reprezentând contravaloare deplasare autobuz și servicii de asistență rutieră; 5.230,62 RON reprezentând contravaloare deviz service; 960.830,72 RON reprezentând contravaloare lipsă folosință începând cu 1 noiembrie 2012 până la 30 aprilie 2014 și în continuare până la plata efectivă, cu aplicarea penalității de întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere de la data introducerii acțiunii până la plata efectivă.

Reclamanta a arătat că la data de 29.10.2012 s-a produs un accident de circulație în care a fost avariat autocarul proprietatea sa, autorul accidentului fiind asigurat de răspundere civilă obligatorie la societatea pârâtă; a adus la cunoștința pârâtei împrejurările producerii avarierii din culpa asiguratului său, aceasta deschizând dosarul de daună; întrucât nu a primit despăgubire ce i se cuvenea, a formulat acțiunea în justiție.

Pârâta formulat întâmpinare prin care a arătat: suma reprezentând contravaloarea reparațiilor autocarului depășește nivelul maxim al despăgubirii ce poate fi acordată, având în vedere dauna totală a autovehiculului; a solicitat respingerea celorlalte solicitări ale reclamantei arătând că în cazul constatării daunei totale nu se acordă și alte tipuri de despăgubire, cele solicitate putând fi acordate doar în cazul daunei parțiale.

Reclamanta a precizat cadrul procesual în sensul că înțelege să se judece și în contradictoriu cu B. S.A..

Prin sentința civilă nr. 545/2014 din data de 20 noiembrie 2014 Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a admis excepția de necompetență teritorială absolută și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, în considerarea faptului în instanța nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de art. 115 C. proc. civ., apreciind competența instanței de la sediul pârâtei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/2014.

Prin sentința civilă nr. 654/2016 din 10 martie 2016 Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis cererea astfel cum a fost precizată de reclamanta A. S.R.L. și a obligat pârâta la plata următoarelor sume: 88.613 RON diferență despăgubire rămasă de achitat; 8.470,06 RON contravaloarea deplasare autocar și servicii de asistență rutieră; 5.230,62 RON contravaloare constatare avarii; 221.136,24 RON beneficiu nerealizat pe perioada 01.11.2012 - 30.04.2014; 12.285,35 RON beneficiu lunar nerealizat de la data de 01.05.2014 până la data de 05.01.2015. A obligat pârâta la plata penalităților de întârziere astfel: 90.016 RON penalități de 0,2% pe zi de întârziere de la data introducerii acțiunii (09.04.2014(până la 05.01.2015, corespunzător sumei achitate; 0,2% pe zi de întârziere pentru suma acordată cu titlu de diferență despăgubire de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la achitarea efectivă.

Sentința de fond a fost atacată de reclamantă și pârâtă, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 331/2017 din 20 februarie 2017 instanța de prim control judiciar a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., a admis apelul declarat de pârâta B. S.A., a schimbat în parte sentința de fond înlăturând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință, menținând restul dispozițiilor hotărârii atacate.

Decizia de apel a fost recurată de reclamantă și pârâtă, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 2362 din 5 iunie 2018, Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și B. S.A., a casat decizia de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014*.

Prin decizia nr. 1812/2018 din 1 octombrie 2018, instanța de apel a admis apelurile declarate de reclamantă și pârâtă; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că: a admis în parte cererea reclamantei, a obligat pârâtele la plata sumei de 12.285,35 RON/lunar reprezentând beneficiu nerealizat de la 01.05.2014 până la data plății, a respins cererea de obligare la plata sumei de 8.470,06 RON cheltuieli de deplasare și a menținut restul dispozițiilor.

În considerentele deciziei, instanța de apel a precizat, prealabil, că este fondată critica apelantei-pârâte privind nelegalitatea soluționării cauzei în primă instanță doar prin raportare la pârâta inițială - sucursala de asigurare, apreciind totodată că nu sunt întrunite condițiile art. 442 C. proc. civ.

Analizând în acest cadrul pretențiile reclamantei, instanța a reținut, în esență, următoarele: cu privire la despăgubirea datorată pentru avarierea autovehiculului, a înlăturat apărarea apelantei-pârâte vizând nivelul maxim de despăgubire în condițiile în care în fond a fost efectuată o expertiză, concluziile acesteia nefiind contestate. În privința penalităților, reținând incidența dispozițiilor art. 36 alin. (1) și (2) și art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, a apreciat legalitatea obligării apelantei-pârâte la plata acestora. Referitor la contravaloarea deplasării autocarului, instanța a reținut aplicarea art. 55 pct. 2 lit. a) din Ordinul menționat anterior, apreciind că nu pot fi acordate față de constatarea daunei totale.

Instanța a apreciat ca fiind legală soluția de obligare a apelantei-pârâte la plata contravalorii constatării avariilor și emiterii devizului de reparație, în condițiile în care chiar partea, prin inspectorul de daune, a solicita prezentarea unui asemenea deviz, suma astfel cuantificată reprezentând o pagubă materială pe care asigurătorul este obligat să o repare.

Cu privire la sumele solicitate cu titlu de beneficiu nerealizat de apelanta-reclamantă pentru lipsa de folosință a autocarului, instanța a arătat că partea a lămurit titlul pretențiilor, respectiv beneficiu nerealizat. În acest cadru, a apreciat incidența prevederilor art. 26 alin. (1) lit. c) din Ordinul CSA, care obligă asigurătorul să acopere pagubele reprezentând lipsa de folosință a vehiculului avariat. A reținut, totodată că nu este legală soluția instanței de fond de limitare a acordării acestor sume, plata parțială efectuată de asigurător neavând un asemenea efect. Sub acest aspect a considerat întemeiată critica apelantei-reclamante.

Apelanta-pârâtă a formulat cerere de lămurire dispozitivului deciziei de apel cu privire la suma de 221.136,24 RON solicitată în fond cu titlu de beneficiu nerealizat pe perioada 01.11.2012 - 20.04.2014, precum și cu privire la suma de 12.285,35 RON - beneficiu nerealizat de la 01.05.2015 până la data plății despăgubirii (06.03.2017).

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 12 decembrie 2018, instanaț de apel a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei pronunțate, arătând că prin dispoziția consemnată în dispozitiv în sensul "menține restul dispozițiilor", coroborată cu schimbarea în parte a sentinței de fond este evident că au fost menținute dispozițiile sentinței de fond cu privire la sumele indicate în cererea petentei.

Decizia de apel nr. 1812/2018 din 1 octombrie 2018 și încheierea din camera de consiliu din data de 12 decembrie 2018 au fost atacate de apelanta-pârâtă B. S.A., în nume propriu și în reprezentarea SUCURSALEI GALAȚI, solicitând admiterea recursului și casarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Prealabil dezvoltării motivelor de casare, recurenta-pârâtă a învederat că la data de 06 martie 2017 a achitat intimatei-reclamante suma totală de 409.694,69 RON, reprezentând: diferență despăgubire, contravaloare constatare avarii și emitere deviz de reparații, contravaloare deplasare autocar, penalitățile aferente debitului achitat anterior, penalitățile în continuare până la data plății. Anterior efectuase plata sumei de 165.472 RON cu titlu de despăgubire, aspecte neconsemnate în decizia de apel.

Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut următoarele:

- nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul stabilirii despăgubirii, prin raportare la art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 și art. 42 din Norma emisă în aplicarea ordinului, arătând că suma acordată de instanță excedează limitei maxime de despăgubire astfel cum rezultă din metoda de calcul reglementată de actele normative menționate;

- nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul sumei stabilite cu titlu de despăgubire pentru deplasarea autocarului, în raport de dispozițiile art. 55 lit. a) din Ordinul CSA care exclude plata acestor sume în cazul daunei totale;

- nelegalitatea deciziei cu privire la suma acordată pentru evaluarea avariilor și emiterea devizului, apreciind că evaluarea se impune în vederea stabilirii tipului de daună, în vederea acordării despăgubirii, fiind opțiunea intimatei-reclamante de se adresa unei persoane juridice;

- nelegalitatea deciziei de apel în ce privește suma acordată cu titlu de lipsă de folosință prin raportare la art. 45 din Ordinul CSA nr. 14/2011 exclud plata acestei despăgubiri pentru mijloacele de transport cu care persoana prejudiciată își realizează obiectul de activitate și pentru care deține licență și autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparației pagubelor produse mijloacelor de transport. În raport de acest text legal, recurenta-pârâtă arată că se putea acorda despăgubirea solicitată doar pentru perioada în care autocarul se afla în reparație;

- cu privire la penalitățile de întârziere, recurenta-pârâtă a menționat că a fost de bună credință în instrumentarea dosarului de daună, că intimata-reclamantă nu a fost de acord cu suma propusă, acesta fiind motivul pentru care a formulat acțiune în justiție, solicitând respingerea acestui capăt de cerere.

În ce privește încheierea din camera de consiliu din data de 12 decembrie 2018, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticând soluția de respingere ca fiind contradictorie cu considerentele expuse, în condițiile în care decizia a cărei lămurire a solicitat-o nu cuprindea nici referire la aspectele ce se urmăreau a fi lămurite.

În cadrul recursului recurenta-pârâtă a solicitat și suspendarea executării deciziei de apel, fără a argumenta această solicitare.

În ședința din camera de consiliu din data de 7 martie 2019, Înalta Curte a anulat ca netimbrată cererea recurentei pârâte de suspendare a executării deciziei civile recurate, reținând neîndeplinirea de către parte a obligației legale de achitare a taxei judiciare de timbru aferentă cererii cu care a investit instanța.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu următoarele apărări: aspectul relevat de recurenta-pârâtă vizând neconsemnarea în considerentele deciziei de apel a sumelor deja achitate nu reprezintă a critică de nelegalitate; despăgubirea a fost stabilită în mod legal în condițiile în care s-a efectuat o expertiză în cauză, concluziile acesteia nefiind contestate de recurenta-pârâtă; criticile vizând contravaloarea deplasării autocarului sunt lipsite de interes, instanța respingând această solicitare; criticile cu privire la acordarea sumei reprezentând contravaloarea constatării avariilor și emiterii devizului de service nu pot fi încadrate în motivele de casare pentru a putea fi analizate; legalitatea acordării sumei cu titlu de lipsă de folosință, arătând că a precizat în fața instanței de fond că suma reprezintă beneficiu nerealizat, neexistând niciun temei juridic pentru exonerarea de la plată; și în ce privește criticile referitoare la penalitățile de întârziere nu există posibilitatea încadrării în motivele de casare, devenind inadmisibile.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților conform dispozițiilor din ședința din data de 3 iulie 2019.

La data de 28 noiembrie 2019 Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilind termen în ședință publică cu citarea părților pentru soluționarea pe fond a acestuia la data de 12 martie 2020.

Nu au fost administrate probe noi în recurs.

Examinând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Prealabil analizării criticilor de nelegalitate formulate în cauză Înalta Curte reține, de principiu, teza urmând a fi argumentată în considerentele ce urmează, că decizia de apel este deficitar redactată, argumentată, existând o necorelare între considerente și dispozitiv atât sub aspectul criticilor reținute ca întemeiate pentru înlăturarea unor pretenții, cât și a celor respinse, dispozitivul neconcretizând și nefiind susținut în totalitate de considerentele expuse de instanța de apel.

Susținerile recurentei-pârâte referitoare la neconsemnarea în cadrul considerentelor deciziei a sumelor achitate pe parcursul procesului nu constituie veritabile critici de casare care să determine nelegalitatea hotărârii contestate. Aspectele invocate nu sunt esențiale în motivare deciziei, investită cu examinarea legalității și temeiniciei celor dispuse de prima instanță cu privire la petitele cererii de chemare în judecată, putând fi cel mult valorificate în cadrul unei contestații la executare, în măsura în care se tinde la executarea peste ceea ce a stabilit instanța, raportat și la plățile efectuate. În consecință, această critică este înlăturată.

Nu poate fi reținută critica recurentei-pârâte privind greșita aplicare a legii în ce privește suma acordată cu titlu de despăgubire, prin raportare la art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011. În speță, așa cum s-a apărat și intimata-reclamantă, a fost efectuată o expertiză care a avut ca obiectiv evaluarea autocarului. Ambele instanțe devolutive au valorificat concluziile raportului depus de expert la dosar și care au avut la bază criteriile legale de evaluarea prevăzute de actele normative incidente. Expertiza a fost efectuată în cadrul creat de procesul aflat pe rolul instanței, cu respectarea drepturilor procesuale ale părților. În consecință, în măsura în care recurenta-pârâtă aprecia că raportul de expertiză este afectat de vicii ori că nu respectă cerințele legale de evaluare, avea posibilitatea formulării obiecțiunilor în fața instanței care a încuviințat respectiva probă. În măsura în care recurenta-pârâtă nu a acționat în sensul menționat, a achiesat la aceste concluzii, valorificate de instanțele devolutive după analiza respectării cerințelor legale, nu poate susține o nelegalitate a deciziei de apel doar prin prisma propriului calcul al valorii despăgubirii.

Este nefondată critica recurentei-pârâte privind nelegalitatea deciziei de apel în ce privește modul în care aceasta a statuat asupra criticii vizând costul deplasării autocarului. Critica aparent este lipsită de interes, în contextul în care instanța de apel a dispus în sensul respingerii acestei solicitări a intimatei-reclamante. În consecință, nu va fi reținută apărarea formulată în acest sens de intimata-reclamantă. Înalta Curte va proceda la analiza acestei statuări a instanței de apel având în vedere soluția dată recursului, considerentele ce vor fi expuse urmând a fi valorificate de instanța de apel în aplicarea art. 501 C. proc. civ. Astfel, se apreciază că în mod legal a statuat instanța de apel cu privire la imposibilitatea acordării sumei solicitate cu titlu de cheltuieli deplasare autocar, în considerarea prevederilor art. 55 pct. 2 lit. a) din Ordinul 14/2011. Dispoziția legală menționată exclude în mod expres posibilitatea acordării sumelor folosite pentru deplasarea autovehiculului în cazul constatării daunei totale.

Nu poate fi reținută critica recurentei-pârâte vizând nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul sumei acordate cu titlu de contravaloare evaluare avarii și emitere deviz service. Înalta Curtea reține că partea nu a arătat în ce constă greșeala săvârșită de instanța de apel, sau care sunt textele legale incidente și care au fost ignorate sau aplicate greșit. Recurenta-pârâtă își exprimă doar opinia în sensul că a fost opțiunea intimatei-reclamante de a se adresa unei persoane juridice pentru efectuarea acestei evaluări, urmând să suporte această cheltuială. Or, aceste susțineri nu pot constitui critici de nelegalitate și nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., nefiind apte să determine o reevaluare a deciziei recurate.

Este fondată critica recurentei-pârâte privind nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva modului de statuare asupra sumei solicitată cu titlu de beneficiu nerealizat. Înalta Curte reține că instanța de apel are o motivare contradictorie cu privire la acest aspect. Astfel, într-un prim considerent instanța de apel arată că intimata-reclamantă a lămurit cu ce titlu sunt solicitate respectivele sume, reținând că sunt solicitate cu titlu de beneficiu nerealizat. Plecând de la această statuare, consideră că recurenta-pârâtă trebuie obligată la suportarea acestor cheltuieli, reținând incidența dispozițiilor art. 26 alin. (1) lit. c) din Ordinul nr. 14/2011 care stipulează că despăgubirile se plătesc și pentru pagubele reprezentând lipsa de folosință a vehiculului avariat. Instanța nu argumentează reținerea aplicabilității textului legal, Înalta Curte prezumând că s-a avut în vedere noțiunea de pagubă - constând în beneficiul nerealizat, adică profitul pe care l-ar fi obținut intimata-reclamantă în perioada lipsei de folosință - constând în indisponibilizarea autocarului.

Deosebit de aceste aprecieri, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în speță a dispoziției legale menționate. Nu se poate reține incidența respectivei norme legale, întrucât aceasta face trimitere la un vehicul avariat, noțiune distinctă de vehiculul cu daună totală. Vehiculul avariat presupune intrarea acestuia în service pentru reparații, ceea ce determină, evident, lipsa de folosință pentru deținătorul bunului, asigurătorul urmând să acopere dauna astfel produsă. În cazul vehiculului afectat de daună totală nu se poate aplica prevederea legală indicată de instanța de apel pentru că în acest caz lipsa de folosință este perpetuă, deținătorul bunului nemaiputând niciodată să reintre în posesia și utilizarea vehiculului, el nemaifiind apt de reparație.

Înalta Curte reține că sunt aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (1) pct. 1 din Ordinul CSA, care menționează că se pot formula pretenții de despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepția lipsei de folosință a mijloacelor de transport cu care persoana prejudiciată își realizează obiectul de activitate și pentru care deține licență și autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparației pagubelor produse la mijloacele de transport.

Se reține, pe de o parte, că vehiculul proprietatea intimatei-reclamante se încadrează în ipoteza finală a textului legal menționat, fiind folosit de intimata-reclamantă în realizarea obiectului de activitate. Se reține totodată că potrivit textului, intimata-reclamantă avea obligația dovedirii deținerii documentelor legale care să îi permită folosirea autocarului în scopul desfășurării activității, aceea de transport persoane. În cauză intimata-reclamantă nu a dovedit cerințele impuse de textul legal.

Chiar și în situația în care s-ar fi dovedit deținerea documentelor necesare pentru punerea în circulație a autocarului pentru efectuarea activității de transport persoane, intimata-reclamantă nu avea deschisă calea obținerii despăgubirii pentru beneficiul nerealizat, întrucât potrivit textului legal, despăgubirea pentru a asemenea daună se poate acorda doar pentru timpul normat necesar efectuării reparației.

Coroborând cele două texte analizate, Înalta Curte concluzionează că în cazul daunei totale nu se poate acorda despăgubirea cu titlu de beneficiu nerealizat, legea acordând această posibilitatea doar în situația autovehiculelor avariate, care intră în service și doar pentru perioada în care se efectuează reparația.

În consecință, Înalta Curte reține nelegalitatea deciziei de apel, dedusa din aplicare greșită a normelor de drept material incidente în cauză în ce privește suma acordată, atât global, cât și ca prestație lunară, cu titlu de beneficiu nerealizat.

Susținerile recurentei-pârâte referitoare la soluția dată penalităților de întârziere nu vor fi analizate, aceste nefiind critici de nelegalitate de natură să conducă la analiza legalității deciziei de apel. Recurenta-pârâtă invocă în cadrul acestei critici buna sa credință, precum și neplata despăgubirii ca urmare a eșuării procedurii amiabile de soluționare. Însă, recurenta-pârâtă nu indică normele de drept material care ar fi fost încălcate, ignorate ori greșit aplicate de instanța de apel în soluționarea petitului contestat.

Este fondată critica recurentei-pârâte întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în ce privește soluționarea de către instanța de apel a cererii de lămurire dispozitiv formulată de parte. Înalta Curte constată că soluția de respingere a cererii de lămurire dispozitiv nu are corespondent în considerentele încheierii. Astfel, pentru a se pronunța respingerea cererii de lămurire a unui dispozitiv instanța trebuie să constate că dispozitivul este clar exprimat, fiind argumentat de considerentele decisive regăsite în hotărârea ce cuprinde acel dispozitiv, cu indicarea lor expresă. În speță, instanța de apel, respingând cererea de lămurire a dispozitivului, prin considerentele încheierii, practic, îl lămurește, explicând ce înțeles are dispoziția "păstrează restul dispozițiilor". Deosebit de faptul că acea dispoziție este eliptică, nefiind clar dispozițiile cui sunt menținute, Înalta Curte reține că în cuprinsul deciziei de apel nu se regăsesc considerente care să expliciteze și să susțină cele dispuse sub acest aspect. Acesta este motivul pentru care instanța, deși respinge cererea, explică totuși raționamentul avut în vedere la pronunțarea respectivei măsuri din dispozitivul deciziei pronunțate. O asemenea abordare nu respectă cerințele legale, critica recurentei-pârâte fiind fondată.

Pentru toate considerentele reținute, având în vedere și dispozițiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, va casa decizia și încheierea recurate și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.

În raport de dispozițiile art. 501 alin. (19 C. proc. civ., în rejudecare instanța de apel va avea în vedere dezlegările date problemelor de drept prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. în nume propriu și în numele S.C. B. S.A. - Sucursala Galați împotriva deciziei nr. 1812/2018 din 1 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a încheierii din 12 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. și intimatul-intervenient C..

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 martie 2020, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.