ÎCCJ, Decizia nr. 4/2019

Apel. Procedura privind recunoașterea învinuirii. Soluții

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Apelul

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

apel

-

procedura privind recunoașterea învinuirii

C. proc. pen.,

art. 375, art. 421

Decizia nr. 4/2019 a Completului competent să judece recursul în interesul legii

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 288/A din 13 octombrie 2020

Prin sentința nr. 165/PI din 2 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 și art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale).

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă B.

Împotriva sentinței nr. 165/PI din 2 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, au declarat apel procurorul și partea civilă B.

Analizând sentința apelată, din perspectiva criticilor formulate, conform dispozițiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție reține, în principal, următoarele:

Instanța va analiza, cu prioritate, motivul de nelegalitate invocat de procuror, în sensul că, în mod greșit, instanța de fond a dispus achitarea inculpatului A. (în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza a II-a C. proc. pen.) pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 și art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale), soluție care contravine Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2019 pronunțată într-un recurs în interesul legii.

În acest sens s-a arătat că instanța de fond, reținând o situație diferită de cea din actul de acuzare, a pronunțat o soluție de achitare pentru lipsa intenției, ca element constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, în condițiile în care dispusese judecarea cauzei în procedură simplificată, respectiv într-o procedură ce are ca premisă reținerea aceleiași situații de fapt ca cea descrisă în rechizitoriu.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că procedura abreviată a judecății, reglementată de art. 375 C. proc. pen. și de alte încă câteva texte de lege, caracterizează instituția „recunoașterii învinuirii” (art. 349 alin. 2, art. 374 alin. 4, art. 375, art. 377, art. 395 alin. 2 și art. 396 alin. 10 C. proc. pen.), care are la bază o recunoaștere totală de vinovăție a inculpatului în săvârșirea faptelor cu care a fost învestită instanța.

În procedura simplificată de judecată, faza cercetării judecătorești este limitată la administrarea cel mult a probei cu înscrisuri, iar soluțiile pe care le poate da instanța, conform art. 396 alin. (10) C. proc. pen., se iau exclusiv în baza probelor administrate în faza de urmărire penală și, eventual, cele administrate pentru stabilirea încadrării juridice legale, conform art. 377 alin. (5) C. proc. pen.

Procedura abreviată poate fi urmată dacă sunt îndeplinite condițiile ce rezultă din interpretarea prevederilor care reglementează această instituție. Una dintre aceste condiții este aceea ca recunoașterea comiterii faptelor să fie totală, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

Această procedură nu este aplicabilă atunci când inculpatul recunoaște fapta în materialitatea ei, nu însă și forma de vinovăție cu care procurorul a reținut în rechizitoriu că fapta a fost comisă.

Prin Decizia nr. 4/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 546 din 3 iulie 2019) s-a statuat că: „În ipoteza în care instanța a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) C. proc. pen.”

În considerentele acestei hotărâri s-au reținut următoarele: „Așadar, conform art. 349 alin. (2) teza a II-a și art. 374 alin. (4) teza finală C. proc. pen., care au preluat întocmai textul art. 320

1

alin. (2) din codificarea procesual penală abrogată, pentru a beneficia de procedura abreviată, inculpatul trebuie să recunoască în integralitate faptele de care este acuzat, adică toate actele de conduită săvârșite, astfel cum au fost reținute prin rechizitoriu sau, după caz, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, atât din punctul de vedere al laturii obiective, cât și al celei subiective, dar și sub aspectul tuturor circumstanțelor ce le caracterizează, indiferent de natura lor și de momentul în care intervin în raport cu acțiunile sau inacțiunile imputate. Cu alte cuvinte, pentru ca judecata să se desfășoare în procedura recunoașterii învinuirii, ca urmare a încuviințării de către instanță a unei asemenea cereri formulate de inculpat, dispozițiile legale în vigoare, ca și cele anterioare, pretind să existe o acceptare/confirmare necondiționată de către cel din urmă a faptelor reținute în sarcina sa, adică a existenței acestora și a comiterii lor cu forma de vinovăție cerută de lege, nefiind admisă, pentru întrunirea condiției instituite de norma procesuală, o recunoaștere parțială, calificată, indiferent dacă aceasta privește participarea la faptă în altă calitate decât cea reținută în actul de sesizare (spre exemplu, participarea în calitate de complice, nu de coautor), săvârșirea acțiunilor cu o altă formă de vinovăție decât cea stabilită de procuror (de pildă, culpă în loc de intenție) sau comiterea altor acte materiale ori a infracțiunii în alte împrejurări, circumstanțe și modalități (...).

Așadar, procedura simplificată nu poate fi legal încuviințată și aplicată de către instanță în situația în care inculpatul recunoaște doar faptele în materialitatea lor, nu însă și forma de vinovăție cu care procurorul, în rechizitoriu, sau judecătorul de cameră preliminară, în încheierea pronunțată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a reținut că a fost comisă activitatea imputată, aspect subliniat, de altfel, așa cum s-a arătat în dezvoltările de mai sus, atât de literatura de specialitate, dar și de instanțele judecătorești, inclusiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, atât anterior, cât și ulterior datei de 1 februarie 2014, aceasta statuând, în jurisprudența sa constantă, că admisibilitatea cererii de recurgere la o asemenea procedură este condiționată de recunoașterea integrală a săvârșirii faptei, atât ca realitate obiectivă, cu toate circumstanțele și împrejurările menționate în actul de sesizare, cât și ca poziție psihică, sub aspectul formei de vinovăție cu care s-a acționat, aceasta neputând fi contestată într-un atare demers procesual (spre exemplu, deciziile penale nr. 4.526 din 14 decembrie 2010, nr. 2.334 din 9 iunie 2011, nr. 365 din 13 februarie 2012, nr. 1.231 din 19 aprilie 2012, nr. 14 din 6 ianuarie 2014, nr. 1.275 din 10 aprilie 2014, nr. 1.556 din 7 mai 2014, nr. 2.479 din 8 septembrie 2014 ale instanței supreme, Secția penală).

(...) Rezultă, așadar, în mod incontestabil, că pentru aplicarea dispozițiilor privind procedura abreviată persoana trimisă în judecată trebuie să adopte o atitudine de recunoaștere integrală și necondiționată a învinuirii, adică atât a faptelor în materialitatea lor, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, cât și din punctul de vedere al împrejurărilor de natură subiectivă care au stat la baza săvârșirii actului de conduită imputat, instanța având obligația legală de a verifica manifestarea de voință a inculpatului din perspectiva ambelor aspecte menționate, ce acoperă integral elementele de ordin constitutiv ale acuzației formulate (ale învinuirii) și de a admite cererea de parcurgere a judecății simplificate numai în situația în care acestea sunt recunoscute în totalitate.

Cu alte cuvinte, în ipoteza în care inculpatul acceptă comiterea faptei în materialitatea ei, în circumstanțele descrise în cuprinsul rechizitoriului sau, după caz, al încheierii date în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., însă nu manifestă același comportament procesual și cu privire la forma de vinovăție reținută în actul de acuzare, exigențele aplicării procedurii în cazul recunoașterii învinuirii nu sunt îndeplinite, iar solicitarea de judecare în această variantă simplificată trebuie respinsă de instanță pentru neîntrunirea condiției de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2) teza a II-a și art. 374 alin. (4) teza finală din același cod.

(...) Se apreciază că cerința instituită de art. 349 alin. (2) teza a II-a și art. 374 alin. (4) teza finală C. proc. pen. pentru parcurgerea procedurii abreviate nu poate avea decât semnificația unei recunoașteri integrale și necondiționate a faptelor de către inculpat, inclusiv sub aspectul formei de vinovăție stabilite în rechizitoriu sau în încheierea pronunțată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din același cod, în lipsa unei asemenea manifestări de voință solicitarea acuzatului de a se prevala de aceste dispoziții de favoare neputând fi admisă de instanță, cu consecința firească a efectuării cercetării judecătorești în procedura obișnuită.”

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în fața instanței de fond, la termenul din data de 10 martie 2020, inculpatul A. a arătat că recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa prin rechizitoriu și a solicitat ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. La același termen, instanța a admis cererea inculpatului A. de a fi judecat conform procedurii privind recunoașterea învinuirii, potrivit art. 375 C. proc. pen. și s-a procedat la audierea acestuia.

În cuprinsul declarației din data de 10 martie 2020, inculpatul a arătat că recunoaște fapta reținută în sarcina sa și dorește judecata cauzei în procedura simplificată, în baza probelor administrate la urmărirea penală. Cu privire la forma de vinovăție, a arătat că nu a avut intenția de a săvârși fapta de abuz în serviciu.

În urma audierii, la același termen din data de 10 martie 2020, inculpatul A. a formulat o cerere de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 și art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale) în infracțiunea de neglijență în serviciu în formă continuată, prevăzută în art. 298 C. pen., cu aplicarea art. 309 și art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale).

Prin încheierea din data de 1 aprilie 2020, instanța de fond a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A. și a menținut încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina acestuia prin rechizitoriu, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată, faptă prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 și art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale).

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că atât din cuprinsul declarației inculpatului din data de 10 martie 2020, dată în fața instanței de fond, cât și din cererea privind schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de abuz în serviciu în infracțiunea de neglijență în serviciu, formulată la același termen din data de 10 martie 2020, rezultă că inculpatul a recunoscut că a comis fapta din culpă, iar nu cu intenție (forme distincte de vinovăție), astfel cum se reținuse în rechizitoriu.

Instanța de fond avea obligația să verifice manifestarea de voință a inculpatului de recunoaștere a învinuirii, care trebuia să fie integrală și necondiționată, atât cu privire la faptele în materialitatea lor, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, cât și referitor la împrejurările de natură subiectivă care au stat la baza săvârșirii actului de conduită imputat și putea admite cererea de parcurgere a judecății simplificate numai în situația în care acestea erau recunoscute în totalitate.

Astfel cum s-a reținut și prin Decizia nr. 4/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, procedura simplificată nu poate fi legal încuviințată și aplicată de către instanță în situația în care inculpatul recunoaște doar faptele în materialitatea lor, nu însă și forma de vinovăție cu care procurorul, în rechizitoriu, a reținut că a fost comisă activitatea imputată.

A aprecia că recunoașterea învinuirii se referă la acceptarea situației faptice descrise în rechizitoriu, în sensul exclusiv de realitate obiectivă, fără a viza și elementele de factură subiectivă ale infracțiunii deduse judecății și a admite cererea de judecare în procedura simplificată în ipoteza unei asemenea recunoașteri (parțială și condiționată), cu consecința achitării inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., ca urmare a examinării elementelor de tipicitate ale laturii subiective doar în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor noi, echivalează, practic, cu transformarea unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, într-una obișnuită, ce se convertește în regulă, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, recunoscut, deopotrivă, și celorlalte părți, dar și persoanei vătămate (nu doar acuzatului), care sunt în acest mod lipsite de posibilitatea de a propune probe și de a-și exercita celelalte drepturi procesuale garantate de art. 81 alin. (1) lit. b), c), f), g) și art. 85 alin. (1) C. proc. pen., pentru a dovedi poziția psihică conștientă cu care a acționat inculpatul și a obține astfel o hotărâre de condamnare a acestuia și de obligare la plata eventualelor despăgubiri civile. Cu alte cuvinte, acceptarea unei asemenea semnificații a noțiunii de recunoaștere a învinuirii ar conduce automat la încuviințarea solicitării de soluționare a cauzelor în procedura abreviată în toate situațiile în care inculpatul, deși a recunoscut fapta în materialitatea ei, nu a confirmat toate împrejurările și circumstanțele ce o caracterizează, astfel cum au fost reținute în actul de sesizare, atât în privința laturii obiective, cât și a celei subiective, aspect care, pe de o parte, determină, în mod nepermis, eludarea dispozițiilor privind efectuarea cercetării judecătorești în procedura tipică, care oferă cele mai multe garanții de administrare a justiției în mod echitabil, iar, pe de altă parte, contravine însăși voinței legiuitorului, care a reglementat această instituție ca fiind una de favoare pentru acuzat, dar numai în situația în care acceptă în integralitate și necondiționat actele de conduită reținute în sarcina sa din perspectiva tuturor aspectelor de ordin obiectiv, dar și a resorturilor de natură subiectivă ce au stat la baza săvârșirii acestora (Decizia nr. 4/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii).

Având în vedere că inculpatul nu a recunoscut integral și necondiționat faptele reținute în sarcina sa, inclusiv sub aspectul formei de vinovăție stabilite în rechizitoriu, solicitarea acestuia de a fi judecat în procedura simplificată nu putea fi admisă de instanță, trebuind să se efectueze cercetarea judecătorească în procedura de drept comun.

Prin admiterea cererii de judecare în procedura simplificată în ipoteza recunoașterii parțiale și condiționate (în ceea ce privește latura subiectivă, inculpatul a susținut că a săvârșit fapta cu forma de vinovăție a culpei) și pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., ca urmare a examinării elementelor de tipicitate ale laturii subiective doar în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor noi, a fost încălcat și dreptul la un proces echitabil al părții civile, care a fost lipsită de posibilitatea de a propune probe și de a-și exercita celelalte drepturi procesuale garantate de Codul de procedură penală și a obține astfel o hotărâre de condamnare a inculpatului și de obligare la plata eventualelor despăgubiri civile.

Cu toate că apelul, în dreptul procesual penal român, constituie o cale de atac devolutivă, instanța de apel având plenitudine de jurisdicție, putând reaprecia și statua asupra vinovăției, această caracteristică nu echivalează cu a statua în primă și ultimă instanță asupra situației de fapt, apelul fiind în principal o cale de atac și, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar, care nu poate fi realizat în concret în lipsa unei judecăți efective în primă instanță.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, conform prevederilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., ca urmare a aplicării directe a dreptului la două grade de jurisdicție în materie penală, stabilit de art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenției, potrivit căruia persoana declarată vinovată de o infracțiune are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară, întrucât lipsa unei judecăți efective în fața primei instanțe face iluzoriu dreptul privind dublul grad de jurisdicție în materie penală. Totodată, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare și în vederea respectării dreptului la un proces echitabil recunoscut, deopotrivă, și părții civile, care a fost lipsită de posibilitatea de a propune probe și de a-și exercita celelalte drepturi procesuale garantate de Codul de procedură penală.

În rejudecare, având în vedere poziția procesuală exprimată de inculpatul A., care a recunoscut doar faptele în materialitatea lor, nu însă și forma de vinovăție cu care procurorul, în rechizitoriu, a reținut că a fost comisă activitatea imputată (nefiind astfel îndeplinite exigențele aplicării procedurii în cazul recunoașterii învinuirii, respectiv condiția de admisibilitate prevăzută în art. 349 alin. 2 teza a II-a și art. 374 alin. 4 teza finală C. proc. pen.), instanța de fond, pentru corecta soluționare a conflictului de drept penal și aflarea adevărului, va efectua cercetarea judecătorească în procedura de drept comun, potrivit dispozițiilor art. 376, art. 378 și urm. C. proc. pen., fără ca, în final, să fie exclusă aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) teza a II-a C. proc. pen., în situația în care există identitate între starea de fapt constatată de judecător și cea recunoscută de acuzat.

Cu ocazia rejudecării, prima instanță urmează ca, după efectuarea cercetării judecătorești, prin administrarea probelor pe care le consideră relevante pentru aflarea adevărului și justa soluționare a acțiunii penale, să analizeze cauza pe fond atât în ceea ce privește latura penală (sens în care va avea în vedere criticile de netemeinicie formulate în prezenta cale de atac de către reprezentantul Ministerului Public și de către partea civilă B.), cât și în ceea ce privește latura civilă, respectiv cererea de constituire ca parte civilă formulată de B., sens în care va avea în vedere criticile de netemeinicie formulate de aceasta în prezenta cale de atac.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelurile declarate de procuror și de partea civilă B. împotriva sentinței nr. 165/PI din 2 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția penală.

A desființat în totalitate sentința penală apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Curtea de Apel Timișoara, Secția penală.