ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 165/PI din data de 02 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 și art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., a fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă B..

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., au fost ridicate măsurile asiguratorii dispuse prin ordonanța nr. x/P/2019 din data de 01.07.2019 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, asupra bunurilor mobile și imobile proprietatea inculpatului A..

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Timișoara a reținut următoarele:

La data de 26.11.2019, pe rolul instanței a fost înregistrat rechizitoriul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, sub nr. x/2019, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., în stare de libertate, sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

În actul de sesizare s-a reținut că inculpatul A., în calitate de notar public, cu ocazia încheierii contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate sub nr. x/20.05.2011 și nr. y/23.08.2011 la B.N.P. A. (prin care C. l-a împrumutat pe D. cu suma totală de 770.000 de euro) și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, prin încălcarea dispozițiilor legale privitoare la încheierea contractului de ipotecă, fapt ce a avut drept urmare anularea parțială a contractelor de împrumut în sensul anulării ipotecii (Sentința civilă nr. 109 din 11.02.2016 pronunțată de către Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2014) și cauzarea unui prejudiciu în cuantum de 770.000 de euro persoanei vătămate, constând în imposibilitatea recuperării sumei împrumutate.

Prin încheierea penală din data de 09.01.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/2019 judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și efectuării actelor de urmărire penală în Dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și a dispus începerea judecății cu privire la inculpatul A..

În fața instanței, inculpatul a recunoscut starea de fapt reținută în actul de sesizare și a solicitat ca soluționarea cauzei să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, în condițiile art. 374 alin. (4), art. 375 din C. proc. pen.

În cauză, la data de 10.03.2020, inculpatul A. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina sa, din infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată, faptă prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale) în infracțiunea de neglijență în serviciu în formă continuată, faptă prevăzută de art. 298 din C. pen. cu aplicarea art. 309 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

Prin încheierea de ședință din data de 01.04.2020 instanța a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A. și a menținut încadrarea juridică a faptei reținută prin rechizitoriu, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

Prin notele de ședință depuse la dosar la data de 04.06.2020, inculpatul a solicitat pronunțarea unei soluții de achitare pentru infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată, faptă prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale), în temeiul prevederilor art. 17 alin. (2) raportat la prevederile art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. raportat la incidența art. 30 din C. pen.

Analizând materialul probator administrat în cele două faze ale procesului penal, respectiv declarațiile inculpatului în faza de urmărire penală și în faza de judecată, cazier inculpat, înscrisuri depuse în copie de partea civilă B., proces-verbal listare din Ecris instanțe și Sentința civilă nr. 109/11.02.2016 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2014 și Decizia nr. 491/A din data de 08.06.2016 pronunțată în apel de Curtea de Apel Timișoara în același dosar, procesul-verbal de aplicare sechestru și verificări în procedura de executare a sechestrului, declarația martorului C., mapă conținând înscrisurile "Contract de împrumut fără dobândă cu ipotecă" autentificat de B.N.P. A. sub nr. x din 20.05.2011, "Contract de împrumut fără dobândă cu ipotecă" autentificat de B.N.P. A. sub nr. x din 23.08.2011, precum și actele avute în vedere de notar la încheierea acestora, Curtea de Apel Timișoara a reținut următoarea situație de fapt:

Prin contractul de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificat sub nr. x din data de 20.05.2011 la B.N.P. A., numitul C. l-a împrumutat pe D., în calitate de persoană fizică, cu suma de 184.000 de euro. În contract s-a stipulat expres că, în vederea garantării restituirii împrumutului acordat, SC E. SA, reprezentată de D. în calitate de asociat majoritar, a consimțit la întabularea dreptului de ipotecă de rang I, precum și notarea interdicției de înstrăinare și grevare în favoarea lui C., asupra imobilului din Arad, județul Arad, constând într-o hală industrială, proprietate a SC E. SA, cu sediul în Arad, str. x. Contractul de împrumut a fost semnat de împrumutător/împrumutat (garantă), purtând ștampila SC E. SA.

Prin contractul de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificat sub nr. x din data de 23.08.2011 la B.N.P. A., numitul C. l-a împrumutat pe D., în calitate de persoană fizică, cu suma de 770.000 de euro. Și în acest contract s-a stipulat expres că în vederea garantării restituirii împrumutului acordat, SC E. SA, reprezentată de D. în calitate de asociat majoritar, a consimțit la întabularea dreptului de ipotecă de rang II, precum și notarea interdicției de înstrăinare și grevare în favoarea lui C., asupra imobilului din Arad, județul Arad, constând într-o hală industrială, proprietate a SC E. SA cu sediul în Arad, str. x. Contractul de împrumut a fost semnat de împrumutător/împrumutat (garantă), purtând ștampila SC E. SA.

La 21 noiembrie 2011, între părțile contractelor de împrumut evidențiate mai sus, s-a încheiat înscrisul intitulat "Declarație" autentificat de către B.N.P. A. sub nr. x/21.11.2011, prin care părțile au stipulat că întreaga sumă împrumutată la momentul semnării celui de al doilea contract din 23.08.2011 era de 770.000 euro.

La data de 02.12.2011 s-a încheiat act de cesiune de creanță autentificat de către B.N.P. A. sub nr. x din 2 decembrie 2011, prin care C., în calitate de cedent, a cesionat către B., în calitate de cesionar, întregul drept de creanță față de debitorul cedat D. împreună cu garanțiile ipotecare față de F., G. și SC E. SA.

În cursul anului 2013 debitorul D. a decedat.

Prin Sentința civilă nr. 48 din data de 19.06.2014 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2013 s-a deschis procedura insolvenței împotriva SC E. SA.

Prin Sentința civilă nr. 109 din data de 11.02.2016 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia civilă nr. 491/A/08.06.2016 a Curții de Apel Timișoara, s-a admis cererea formulată de H., în calitatea de administrator judiciar al debitoarei SC E. SA Arad, împotriva pârâților C., I. în calitate de moștenitor al defunctului D., F., în nume propriu și în calitate de soție supraviețuitoare și B. și s-a dispus nulitatea parțială a contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate de B.N.P. A. sub nr. x din data de 20.05.2011, respectiv nr. 1468 din data de 23.08.2011, pe palierul garantării împrumutului prin întabularea dreptului de ipotecă în rang I și II asupra imobilului din Arad, județul Arad.

În considerentele acestei sentințe, judecătorul sindic a reținut că în contracte s-a reținut greșit calitatea de acționar majoritar a pârâtului D. la SC E. SA, în condițiile în care, potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad, asociat majoritar al acestei societăți este SC J. SRL, cu o participare de 93,4%, nicidecum pârâtul D.. S-a mai reținut că, potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad, D. deține calitatea de administrator al SC E. SA, iar potrivit actului constitutiv al societății, art. 30 privind competența administratorului unic în încheierea actelor juridice, administratorul unic poate încheia acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să schimbe sau să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, numai cu aprobarea Adunării Generale Extraordinare sau a Biroului Permanent AGA.

Ca atare, judecătorul sindic a apreciat că societatea SC E. SA nu și-a dat consimțământul la încheierea contractelor de împrumut autentificate.

În aceste condiții, lipsa consimțământului SC E. SA la încheierea contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă constituie o cauză ce atrage nulitatea actului juridic, atât sub dispozițiile art. 948 din C. civ., cât și ale art. 1179 din noul C. civ., consimțământul reprezentând o condiție esențială pentru validitatea contractului, alături de capacitatea de a contracta, obiectul determinat și licit și cauză licită și morală.

Prin urmare, judecătorul sindic a reținut ca și cauză de nulitate a contractelor de împrumut lipsa consimțământului SC E. SA la încheierea acestora.

S-a reținut că, din înscrisurile originale aflate la dosarul de urmărire penală, a rezultat că la momentul încheierii contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă, părțile contractante au pus la dispoziția notarului public documentația necesară în vederea întocmirii acestor contracte. Potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad, asociat majoritar al societății E. SA este SC J. SRL cu o participare de 93,4%, iar D. deținea calitatea de administrator. De asemenea, potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad, asociat al societății SC J. SRL este D., cu o participare la beneficii și pierderi de 95,01%. Rezultă deci că D. era asociat majoritar al SC E. SA cu o participare de 93,4%.

Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul A. a declarat că își aduce aminte despre contractele respective de împrumut și că procedura a fost inițiată de către C., care i-a solicitat încheierea unor contracte de împrumut cu garanție. La datele stabilite, C. a venit împreună cu D. și a procedat la încheierea contractelor în forma solicitată de către părți. Cu privire la lipsa hotărârii AGA a SC E. SA, inculpatul a precizat că la încheierea contractelor și-a adus aminte că este necesară hotărârea AGA numai în situația în care semnatarul actului autentic nu are majoritate în cadrul societății, însă verificând scriptele prezentate a constatat că D. avea peste 90% din acțiunile SC E. SA Înainte de semnare, l-a întrebat pe D., având în vedere cuantumul împrumutului, dacă nu consideră că este necesară hotărârea AGA, iar acesta i-a răspuns că toate actele de societate le-a semnat singur. A mai declarat inculpatul că, după ce părțile au citit actul, le-a întrebat dacă l-au citit și dacă consimt prin semnătură la autentificare, iar aceștia au răspuns afirmativ și au solicitat semnarea actelor.

În faza de judecată, inculpatul a declarat că recunoaște fapta reținută în sarcina sa și dorește judecarea cauzei în procedura simplificată. Cu privire la forma de vinovăție, a arătat că nu a avut intenția de a săvârși fapta de abuz în serviciu, iar în momentul în care a încheiat contractele, numitul D., beneficiar al împrumutului, era acționar majoritar absolut și administrator al SC E. SA, deținând peste 90% din acțiuni, crezând că nu există vreo problemă cu privire la valabilitatea contractelor de ipotecă. Inculpatul nu a reținut dacă la momentul încheierii contractelor a fost vreo discuție în legătură cu Hotărârea Adunării Generale a societății, însă își amintește că ambele părți, împrumutătorul și împrumutatul i-au spus că au citit contractele și că sunt de acord. În momentul încheierii contractelor s-au purtat discuții cu privire la instituirea ipotecii pe hala ce aparținea SC E. SA și care nu era proprietatea exclusivă a lui D., însă întrucât acesta era acționar ca persoană fizică în SC E. SA, deținând peste 90% din acțiuni, a considerat că nu există nicio problemă. A mai declarat inculpatul că, pentru încheierea contractelor, D. a depus toate actele societății, el le-a verificat și a constatat că acesta deține peste 90%, considerând că a existat acordul societății prin semnătura lui.

Fiind audiat în faza de urmărire penală, martorul C. a declarat că, în cursul anului 2011, a împrumutat pe D. inițial cu suma de 184.000 euro, iar ulterior cu suma de 586.000 euro, în total suma de 770.000 euro. În vederea garantării împrumutului acordat s-a constituit o ipotecă asupra imobilului situat în Arad, județul Arad, constând într-o hală industrială. La momentul instituirii ipotecii, observând că imobilul este proprietatea unei societăți (SC E. SA) l-a întrebat pe notarul public A. dacă se poate institui ipoteca, iar acesta i-a răspuns afirmativ, pentru că D. are 97% din respectiva societate. Față de asigurarea dată de notar a procedat la instituirea ipotecii, având certitudinea că o să își primească banii înapoi. La sfârșitul anului 2011 a cesionat creanța către B., sora sa, act de cesiune încheiat la același notar public A..

În cursul anului 2013, debitorul D. a decedat, iar în anul 2014 SC E. SA a intrat în insolvență. În cursul procedurii de insolvență, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Arad a dispus anularea garanțiilor instituite prin contractele de împrumut, motivat de faptul că au fost încheiate cu încălcarea legii, în sensul că ipoteca a fost instituită fără a fi admisă prin Hotărârea AGA a societății.

Prin Sentința civilă nr. 109 din 11.02.2016 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2014 s-a dispus anularea parțială a contractelor de împrumut în sensul anulării ipotecii instituită asupra imobilului situat în Arad, județul Arad. Martorul a formulat cale de atac împotriva sentinței respective, însă apelul a fost respins. În continuare, martorul a arătat că, după ce a fost citat în dosarul mai sus menționat, s-a dus la notarul A. pentru a-i explica despre ce este vorba. Notarul și-a manifestat îngrijorarea și i-a spus că dacă se va constata că a greșit va plăti, însă nu a primit niciun ban de la acesta. A mai arătat că sora sa, B., în afara contractului de cesiune încheiat cu el, nu a participat la încheierea altor acte și nu are cunoștință despre cele întâmplate.

Prin rechizitoriu s-a reținut că inculpatul, în calitate de notar public, cu ocazia încheierii contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate sub nr. x/20.05.2011 și nr. y/23.08.2011 la B.N.P. A., prin care C. l-a împrumutat pe D. cu suma totală de 770.000 de euro, nu a respectat dispozițiile legale privitoare la încheierea contractului de ipotecă, fapt ce a avut drept urmare anularea parțială a contractelor de împrumut în sensul anulării ipotecii (Sentința civilă nr. 109 din 11.02.2016 pronunțată de către Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2014).

Potrivit art. 297 alin. (1) din C. pen., constituie infracțiunea de abuz în serviciu fapta funcționarului public, care în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Urmarea imediată constă în cauzarea unei pagube ori a unei vătămări intereselor legale ale persoanei, prin săvârșirea faptei știrbindu-se în orice mod drepturile și interesele acelei persoane. Paguba constă într-o pierdere de natură patrimonială în sarcina subiectului pasiv. Între fapta comisă (acțiune sau inacțiune) și urmarea produsă în mod efectiv trebuie să existe legătură de cauzalitate în sensul că activitatea infracțională să fi constituit cauza determinantă a vătămării sau pagubei produse, fiind vorba de o infracțiune de rezultat.

În cauza de față, acțiunea inculpatului constă în aceea că, în calitate de notar public, a procedat la încheierea contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate sub nr. x/20.05.2011 și nr. y/23.08.2011 la B.N.P. A., prin care numitul C. l-a împrumutat pe D. cu suma totală de 770.000 de euro, iar pentru garantarea restituirii împrumutului acordat s-a constituit o ipotecă asupra imobilului situat în Arad, județul Arad, constând într-o hală industrială, proprietatea SC E. SA, cu sediul în Arad, str. x, societate la care D. era asociat majoritar cu o participare de 93,4% și administrator.

Prin Sentința nr. 109 din data de 11.02.2016 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia civilă nr. 491/A/08.06.2016 a Curții de Apel Timișoara, s-a dispus nulitatea parțială a contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate de B.N.P. A. sub nr. x din 20.05.2011, respectiv nr. 1468 din 23.08.2011, pe palierul garantării împrumutului prin intabularea dreptului de ipotecă în rang I și II asupra imobilului din Arad, județul Arad.

Din considerentele sentinței rezultă că judecătorul sindic a reținut ca și cauză de nulitate a contractelor de împrumut lipsa consimțământului SC E. SA la încheierea acestora, ca urmare a faptului că D. nu era acționar majoritar la această societate. Potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad, asociat majoritar al SC E. SA era SC J. SRL, cu o participare de 93,4%, D. deținând doar calitatea de administrator, iar potrivit art. 30 din statutul societății, administratorul unic poate încheia acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să schimbe sau să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, numai cu aprobarea Adunării Generale Extraordinare sau a Biroului Permanent AGA.

Așa cum s-a arătat mai sus și cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul de urmărire penală, respectiv certificatele emise de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad puse la dispoziția notarului public în vederea încheierii contractelor, asociat majoritar al societății E. SA este SC J. SRL cu o participare de 93,4%, iar asociat al societății SC J. SRL este D., cu o participare la beneficii și pierderi de 95,01%. De aici a rezultat fără niciun dubiu că D. era asociat majoritar al SC E. SA cu o participare de 93,4%.

În ceea ce privește lipsa Hotărârii Adunării Generale a societății SC E. SA, instanța de fond a reținut că din declarația inculpatului și a martorului C. rezultă că la momentul încheierii contractelor s-a purtat o discuție privind necesitatea unei astfel de hotărâri, însă, verificând actele societății și văzând că D. deține o cotă de participare de peste 90%, inculpatul a considerat că nu mai este necesară Hotărârea Adunării Generale.

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de abuz în serviciu se comite cu intenție directă sau indirectă. Aceasta înseamnă că făptuitorul prevede că inacțiunea sau acțiunea săvârșită de el cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice și urmărește sau acceptă realizarea acestui rezultat.

Instanța de fond a reținut că din probele administrate și analizate mai sus nu rezultă că prin încheierea contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă, fără existența Hotărârii Adunării Generale a SC E. SA, în condițiile în care D. deținea o cotă de participare de 93,4% și nu avea numai calitatea de administrator, inculpatul a urmărit sau acceptat producerea unei pagube lui C.. Chiar dacă a avut o îndoială în ce privește necesitatea acestei hotărâri, întrucât D. era asociat majoritar al SC E. SA, cu o cotă de participare de peste 90% și nu doar administrator, nu înseamnă că prin întocmirea contractelor inculpatul a acceptat realizarea vreunui rezultat, respectiv producerea unei pagube față de C..

Ca atare, s-a constatat că starea de fapt, în modalitatea reținută în rechizitoriu în sarcina inculpatului, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu.

În ceea ce privește susținerea din actul de sesizare, în sensul că inculpatul nu a respectat dispozițiile art. 1444 din Legea nr. 31/1900 republicată, instanța de fond a reținut că încălcarea acestor dispoziții legale nu a constituit cauza de nulitate a contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă, nefiind invocate de administratorul judiciar în procedura insolvenței privind anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 396 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., instanța de fond a dispus achitarea inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 și art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

Sub aspectul laturii civile, s-a reținut că B. s-a constituit parte civilă cu suma de 770.000 euro.

Față de soluția de achitare pe latura penală, în baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă B..

Împotriva Sentinței penale nr. 165/PI din data de 02 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. x/2019 au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și partea civilă B..

Reprezentantul Ministerului Public, în esență, a susținut că în mod greșit instanța de fond a pronunțat o soluție de achitare în ceea ce îl privește pe inculpatul A., în baza art. 396 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 și art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

În acest sens s-a arătat că instanța de fond, reținând o situație diferită de cea din actul de acuzare, nu putea să pronunțe o soluție de achitare pentru lipsa intenției, ca element constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, în condițiile în care dispusese judecarea cauzei în procedură simplificată, respectiv într-o procedură ce are ca premisă reținerea aceleiași situații de fapt ca cea descrisă în rechizitoriu.

S-a menționat că soluția de achitare, pronunțată în baza art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., contravine deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2019 pronunțată într-un recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În ipoteza în care instanța a admis cererea inculpatului de judecare în procedură simplificată de recunoaștere a învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din C. proc. pen..".

Totodată, s-a susținut că inculpatul nu a recunoscut ca atare acuzația formulată în rechizitoriu, având în vedere că, la momentul audierii de către instanța de fond, acesta a arătat că nu a săvârșit fapta cu intenția de a prejudicia, respectiv de a-și încălca atribuțiile de serviciu. Prin urmare, recunoașterea a avut în vedere doar latura obiectivă, componentă a situației de fapt, nu și aspectele de fapt care privesc latura subiectivă din cadrul acuzației, inculpatul susținând că a comis fapta cu altă formă de vinovăție (din culpă).

S-a precizat că rezultă și din cererea de schimbare a încadrării juridice faptul că inculpatul a susținut în fața instanței o situație de fapt diferită de cea reținută în rechizitoriu, întrucât prin această cerere s-a solicitat să se rețină o faptă de aceeași natură, săvârșită din culpă (nu cu intenție), respectiv neglijența în serviciu.

Deopotrivă, s-a arătat că un alt aspect de fapt pe care instanța de fond l-a reținut în mod diferit de acuzare este acela că numitul D. ar fi fost asociat majoritar la societatea SC E. SA, ceea ce contravine premisei de la care pornește acuzarea.

În concluzie, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, iar nu rejudecarea cauzei de către instanța de control judiciar (cum s-a solicitat inițial prin motivele de apel), pentru ca instanța de fond, efectuând cercetarea judecătorească, să se poată pronunța în raport de poziția exprimată de inculpat, care nu a fost una de recunoaștere necondiționată a faptei astfel cum a fost reținută în rechizitoriu.

Apelanta parte civilă B., prin motivele de apel formulate, a susținut că soluția primei instanțe este netemeinică și nelegală, motiv pentru care se impune desființarea acesteia.

În acest sens, s-a menționat că prima instanța a nesocotit profesia inculpatului, aceea de notar public, în exercitarea căreia a comis infracțiunea, atunci când a analizat existența formei de vinovăție. S-a susținut că încălcarea de către un notar a dispozițiilor legale incidente întocmirii și autentificării unui act juridic nu poate fi făcută fără vinovăție, în lipsa unei cauze justificative sau de neimputabilitate.

În ceea ce privește elementul material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, s-a arătat că acesta există, fiind reținut chiar prin sentința civilă definitivă a instanței civile, care a constatat că notarul public a întocmit și autentificat un act juridic civil cu încălcarea dispozițiilor legale. Astfel, inculpatul a autentificat un contract de împrumut cu ipotecă, între două persoane fizice, în condițiile în care garanția ipotecară se afla în proprietatea unei societăți pe acțiuni, cu toate că nu exista hotărârea AGA, care să încuviințeze grevarea cu sarcini a imobilului. Despre acest fapt inculpatul avea cunoștință la acel moment, întrucât, după cum s-a reținut chiar în sentința apelată, acesta a cerut informații suplimentare despre această împrejurare chiar acționarului principal al societății care avea imobilul în proprietate (și avea calitatea de împrumutat).

Apelanta parte civilă B. a susținut că urmarea periculoasă s-a produs, patrimoniul său suferind un prejudiciu, care este reprezentat de faptul că se află în imposibilitate de a-și recupera împrumutul acordat, în lipsa garanției imobiliare, câtă vreme instanța civilă a anulat contractul de ipotecă, iar împrumutatul este decedat. Legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu există și este directă, acțiunea inculpatului având ca efect direct diminuarea patrimoniului său cu valoarea reprezentată de suma împrumutată.

În analiza laturii subiective, respectiv a vinovăției inculpatului la săvârșirea infracțiunii, s-a solicitat să se aibă în vedere, în primul rând, calitatea de notar public a inculpatului. S-a arătat că activitatea notarială implică, pentru persoana care o practică, obligativitatea respectării legii, aceasta fiind o cerință principală a profesiei de notar. Mai mult, expresis verbis, în legea notarială este prevăzută obligația notarului de a refuza încheierea unui act atunci când se prefigurează încălcarea legii.

Apelanta parte civilă B. a considerat că este imposibil a presupune sau a accepta că inculpatul a uitat care este misiunea lui în procedura de autentificare a actului de împrumut notarial cu ipotecă, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia autentificării actului, s-a pus în discuție aspectul ce viza necesitatea existenței hotărârii AGA, pentru constituirea ipotecii. Or, faptul că actul a fost autentificat de notar, în lipsa hotărârii, doar pe baza asigurării date de împrumutat că aceasta hotărâre nu este necesară, în condițiile în care legea o prevedea în mod imperativ, nu poate conduce la concluzia că lipsește vinovăția notarului. Din contră, conduce la existența abuzului în serviciu, săvârșit cu intenție indirectă, întrucât notarul, constatând lipsa hotărârii AGA, a decis autentificarea actului, acceptând producerea prejudiciului în patrimoniul părții civile, chiar dacă nu a dorit producerea acestuia.

S-a arătat că în acest sens este și încheierea de respingere a schimbării încadrării juridice, din data de 01.04.2020, prin care prima instanță a statuat că inculpatul a săvârșit fapta cu intenție indirectă, iar nu din culpă, în condițiile în care acesta l-a întrebat pe împrumutat, înainte de încheierea contractelor, dacă consideră că este necesara hotărârea AGA, iar acesta i-ar fi răspuns că toate actele de societate le-ar fi semnat de unul singur, întrucât deținea peste 90% din acțiunile societății. A reținut prima instanță în continuare: "(...) de aici rezultă că inculpatul avea cunoștință că este necesară hotărârea adunării generale a acționarilor, însă (...) a procedat la încheierea contractelor. Inculpatul a avut deci o îndoială asupra necesității hotărârii adunării generale, iar pentru a înlătura această îndoială trebuia să facă verificările care se impuneau. Respectiv să verifice dispozițiile legale în materie, însă nu a făcut acest lucru și a procedat la încheierea contractelor.

Prin urmare, inculpatul a prevăzut producerea unui rezultat (...) a acceptat posibilitatea producerii lui, acționând cu intenție indirectă".

În raport cele reținute de prima instanță prin încheierea din data de 01.04.2020, în condițiile în care, ulterior pronunțării acestei încheieri, nu a mai fost administrată vreo probă în dosar, este de neînțeles cum, prin hotărârea atacată, s-a reținut că inculpatul nu ar fi săvârșit fapta cu forma de vinovăție cerută de lege.

S-a subliniat faptul că, fiind notar, inculpatul avea responsabilitatea asigurării legalității actelor încheiate, iar în această materie, pentru acest gen de fapte, legiuitorul a înțeles să incrimineze săvârșirea lor și din culpa cea mai simplă. În condițiile în care infracțiunea de abuz în serviciu nu se contura a fi săvârșită, neexistând intenția, totuși, la solicitarea inculpatului, instanța ar fi trebuit să schimbe încadrarea juridică în neglijență în serviciu.

În concluzie, apelanta parte civilă B. a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate, iar în rejudecare, să se pronunțe o soluție de condamnare a inculpatului pentru infracțiunea săvârșită, la o pedeapsă în limite legale, precum și admiterea acțiunii civile, astfel cum a fost formulată.

În subsidiar, dacă instanța de apel consideră că încadrarea corectă a faptei, raportat la probele administrate, este reprezentată de infracțiunea de neglijență în serviciu, apelanta parte civilă a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în neglijență în serviciu și condamnarea inculpatului pentru această infracțiune, urmând să fie admisă și acțiunea civilă.

Analizând sentința apelată, din perspectiva criticilor formulate, conform dispozițiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:

Instanța va analiza, cu prioritate, motivul de nelegalitate invocat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în sensul că, în mod greșit, instanța de fond a dispus achitarea inculpatului A. (în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.) pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 și art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale), soluție care contravine deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2019 pronunțată într-un recurs în interesul legii.

În acest sens s-a arătat că instanța de fond, reținând o situație diferită de cea din actul de acuzare, a pronunțat o soluție de achitare pentru lipsa intenției, ca element constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, în condițiile în care dispusese judecarea cauzei în procedură simplificată, respectiv într-o procedură ce are ca premisă reținerea aceleiași situații de fapt ca cea descrisă în rechizitoriu.

Înalta Curte reține că procedura abreviată a judecății, reglementată de art. 375 din C. proc. pen. și de alte încă câteva texte de lege, caracterizează instituția "recunoașterii învinuirii" [art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) și art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.], care are la bază o recunoaștere totală de vinovăție a inculpatului în săvârșirea faptelor cu care a fost învestită instanța.

În procedura simplificată de judecată, faza cercetării judecătorești este limitată la administrarea cel mult a probei cu înscrisuri, iar soluțiile pe care le poate da instanța, conform art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., se iau exclusiv în baza probelor administrate în faza de urmărire penală și, eventual, cele administrate pentru stabilirea încadrării juridice legale, conform art. 377 alin. (5) din C. proc. pen.

Procedura abreviată poate fi urmată dacă sunt îndeplinite condițiile ce rezultă din interpretarea prevederilor care reglementează această instituție. Una dintre aceste condiții este aceea ca recunoașterea comiterii faptelor să fie totală, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

Această procedură nu este aplicabilă atunci când inculpatul recunoaște fapta în materialitatea ei, nu însă și forma de vinovăție cu care procurorul a reținut în rechizitoriu că fapta a fost comisă.

Prin Decizia nr. 4/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 546/03.07.2019) s-a statuat că "În ipoteza în care instanța a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din C. proc. pen..".

În considerentele acestei hotărâri s-au reținut următoarele: "Așadar, conform art. 349 alin. (2) teza a II-a și art. 374 alin. (4) teza finală din C. proc. pen., care au preluat întocmai textul art. 3201 alin. (2) din codificarea procesual penală abrogată, pentru a beneficia de procedura abreviată, inculpatul trebuie să recunoască în integralitate faptele de care este acuzat, adică toate actele de conduită săvârșite, astfel cum au fost reținute prin rechizitoriu sau, după caz, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, atât din punctul de vedere al laturii obiective, cât și al celei subiective, dar și sub aspectul tuturor circumstanțelor ce le caracterizează, indiferent de natura lor și de momentul în care intervin în raport cu acțiunile sau inacțiunile imputate. Cu alte cuvinte, pentru ca judecata să se desfășoare în procedura recunoașterii învinuirii, ca urmare a încuviințării de către instanță a unei asemenea cereri formulate de inculpat, dispozițiile legale în vigoare, ca și cele anterioare, pretind să existe o acceptare/confirmare necondiționată de către cel din urmă a faptelor reținute în sarcina sa, adică a existenței acestora și a comiterii lor cu forma de vinovăție cerută de lege, nefiind admisă, pentru întrunirea condiției instituite de norma procesuală, o recunoaștere parțială, calificată, indiferent dacă aceasta privește participarea la faptă în altă calitate decât cea reținută în actul de sesizare (spre exemplu, participarea în calitate de complice, nu de coautor), săvârșirea acțiunilor cu o altă formă de vinovăție decât cea stabilită de procuror (de pildă, culpă în loc de intenție) sau comiterea altor acte materiale ori a infracțiunii în alte împrejurări, circumstanțe și modalități (...).

Așadar, procedura simplificată nu poate fi legal încuviințată și aplicată de către instanță în situația în care inculpatul recunoaște doar faptele în materialitatea lor, nu însă și forma de vinovăție cu care procurorul, în rechizitoriu, sau judecătorul de cameră preliminară, în încheierea pronunțată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din C. proc. pen., a reținut că a fost comisă activitatea imputată, aspect subliniat, de altfel, așa cum s-a arătat în dezvoltările de mai sus, atât de literatura de specialitate, dar și de instanțele judecătorești, inclusiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, atât anterior, cât și ulterior datei de 1 februarie 2014, aceasta statuând, în jurisprudența sa constantă, că admisibilitatea cererii de recurgere la o asemenea procedură este condiționată de recunoașterea integrală a săvârșirii faptei, atât ca realitate obiectivă, cu toate circumstanțele și împrejurările menționate în actul de sesizare, cât și ca poziție psihică, sub aspectul formei de vinovăție cu care s-a acționat, aceasta neputând fi contestată într-un atare demers procesual (spre exemplu, Deciziile penale nr. 4.526 din 14 decembrie 2010, nr. 2.334 din 9 iunie 2011, nr. 365 din 13 februarie 2012, nr. 1.231 din 19 aprilie 2012, nr. 14 din 6 ianuarie 2014, nr. 1.275 din 10 aprilie 2014, nr. 1.556 din 7 mai 2014, nr. 2.479 din 8 septembrie 2014 ale instanței supreme, secția penală).

(...) Rezultă, așadar, în mod incontestabil, că pentru aplicarea dispozițiilor privind procedura abreviată persoana trimisă în judecată trebuie să adopte o atitudine de recunoaștere integrală și necondiționată a învinuirii, adică atât a faptelor în materialitatea lor, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, cât și din punctul de vedere al împrejurărilor de natură subiectivă care au stat la baza săvârșirii actului de conduită imputat, instanța având obligația legală de a verifica manifestarea de voință a inculpatului din perspectiva ambelor aspecte menționate, ce acoperă integral elementele de ordin constitutiv ale acuzației formulate (ale învinuirii) și de a admite cererea de parcurgere a judecății simplificate numai în situația în care acestea sunt recunoscute în totalitate.

Cu alte cuvinte, în ipoteza în care inculpatul acceptă comiterea faptei în materialitatea ei, în circumstanțele descrise în cuprinsul rechizitoriului sau, după caz, al încheierii date în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din C. proc. pen., însă nu manifestă același comportament procesual și cu privire la forma de vinovăție reținută în actul de acuzare, exigențele aplicării procedurii în cazul recunoașterii învinuirii nu sunt îndeplinite, iar solicitarea de judecare în această variantă simplificată trebuie respinsă de instanță pentru neîntrunirea condiției de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2) teza a II-a și art. 374 alin. (4) teza finală din același cod.

(...) se apreciază că cerința instituită de art. 349 alin. (2) teza a II-a și art. 374 alin. (4) teza finală din C. proc. pen. pentru parcurgerea procedurii abreviate nu poate avea decât semnificația unei recunoașteri integrale și necondiționate a faptelor de către inculpat, inclusiv sub aspectul formei de vinovăție stabilite în rechizitoriu sau în încheierea pronunțată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din același cod, în lipsa unei asemenea manifestări de voință solicitarea acuzatului de a se prevala de aceste dispoziții de favoare neputând fi admisă de instanță, cu consecința firească a efectuării cercetării judecătorești în procedura obișnuită."

Înalta Curte constată că, în fața instanței de fond, la termenul din data de 10 martie 2020, inculpatul A. a arătat că recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa prin rechizitoriu și a solicitat ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. La același termen, instanța a admis cererea inculpatului A. de a fi judecat conform procedurii privind recunoașterea învinuirilor, potrivit art. 375 din C. proc. pen. și s-a procedat la audierea acestuia.

În cuprinsul declarației din data de 10 martie 2020, inculpatul a arătat că recunoaște fapta reținută în sarcina sa și dorește judecata cauzei în procedura simplificată, în baza probelor administrate la urmărirea penală. Cu privire la forma de vinovăție, a arătat că nu a avut intenția de a săvârși fapta de abuz în serviciu, iar în momentul în care a încheiat contractele, numitul D., beneficiarul împrumutului, era acționar majoritar absolut și administrator al SC E. SA, deținând peste 90% din acțiuni și a crezut că nu există vreo problemă cu privire la valabilitatea contractelor de ipotecă.

În urma audierii, la același termen din data de 10 martie 2020, inculpatul A. a formulat o cerere de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale) în infracțiunea de neglijență în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 298 din C. pen. cu aplicarea art. 309 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

Prin încheierea din data de 01 aprilie 2020, instanța de fond a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A. și a menținut încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina acestuia prin rechizitoriu, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată, faptă prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

În considerentele acestei încheieri s-a reținut că "(...) în starea de fapt descrisă în rechizitoriu s-a reținut din declarațiile inculpatului, că la momentul încheierii contractelor de împrumut cu ipotecă, observând că imobilul pe care urma a se constitui ipoteca este proprietatea societății SC E. SA, acesta și-a adus aminte că este necesară hotărârea AGA numai în situația în care semnatarul actului autentic nu are majoritate în cadrul societății, însă verificând scriptele prezentate a constat că numitul D. (beneficiarul împrumutului) avea peste 90% din acțiunile SC E. SA.

Înainte de semnarea contractelor, inculpatul l-a întrebat pe D., având în vedere cuantumul împrumutului, dacă nu consideră că este necesară hotărârea AGA, iar acesta a răspuns că toate actele de societate le-a semnat singur.

De aici rezultă că inculpatul avea cunoștință că este necesară hotărârea adunării generale a acționarilor, însă văzând că proprietarul societății D. are peste 90% din acțiuni și acesta asigurându-l că toate actele le-a semnat singur, a procedat la încheierea contractelor. Inculpatul a avut deci o îndoială asupra necesității hotărârii adunării generale, iar pentru a înlătura această îndoială trebuia să facă verificările care se impuneau, respectiv să verifice dispozițiile legale în materie, însă nu a făcut acest lucru și a procedat la încheierea contractelor.

Prin urmare, inculpatul a prevăzut producerea unui rezultat, pe care chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, acționând cu intenție indirectă."

Prin încheierea din data de 02 iunie 2020, instanța de fond a respins cererea formulată de reprezentantul Ministerului Public, privind audierea martorului C., având în vedere că la termenul de judecată din data de 10 martie 2020 inculpatul a recunoscut fapta, solicitând judecarea în procedura simplificată, iar cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice instanța s-a pronunțat prin încheierea din data de 01 aprilie 2020.

Înalta Curte constată că atât din cuprinsul declarației inculpatului din data de 10 martie 2020, dată în fața instanței de fond, cât și din cererea privind schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de abuz în serviciu în infracțiunea de neglijență în serviciu, formulată la același termen din data de 10 martie 2020, rezultă că inculpatul a recunoscut că a comis fapta din culpă, iar nu cu intenție (forme distincte de vinovăție), astfel cum se reținuse în rechizitoriu.

Instanța de fond avea obligația să verifice manifestarea de voință a inculpatului de recunoaștere a învinuirii, care trebuia să fie integrală și necondiționată, atât cu privire la faptele în materialitatea lor, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, cât și referitor la împrejurările de natură subiectivă care au stat la baza săvârșirii actului de conduită imputat și putea admite cererea de parcurgere a judecății simplificate numai în situația în care acestea erau recunoscute în totalitate.

Astfel cum s-a reținut și prin Decizia nr. 4/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, procedura simplificată nu poate fi legal încuviințată și aplicată de către instanță în situația în care inculpatul recunoaște doar faptele în materialitatea lor, nu însă și forma de vinovăție cu care procurorul, în rechizitoriu, a reținut că a fost comisă activitatea imputată.

A aprecia că recunoașterea învinuirii se referă la acceptarea situației faptice descrise în rechizitoriu, în sensul exclusiv de realitate obiectivă, fără a viza și elementele de factură subiectivă ale infracțiunii deduse judecății și a admite cererea de judecare în procedura simplificată în ipoteza unei asemenea recunoașteri (parțială și condiționată), cu consecința achitării inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., ca urmare a examinării elementelor de tipicitate ale laturii subiective doar în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor noi, echivalează, practic, cu transformarea unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, într-una obișnuită, ce se convertește în regulă, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, recunoscut, deopotrivă, și celorlalte părți, dar și persoanei vătămate (nu doar acuzatului), care sunt în acest mod lipsite de posibilitatea de a propune probe și de a-și exercita celelalte drepturi procesuale garantate de art. 81 alin. (1) lit. b), c), f), g) și art. 85 alin. (1) din C. proc. pen., pentru a dovedi poziția psihică conștientă cu care a acționat inculpatul și a obține astfel o hotărâre de condamnare a acestuia și de obligare la plata eventualelor despăgubiri civile. Cu alte cuvinte, acceptarea unei asemenea semnificații a noțiunii de recunoaștere a învinuirii ar conduce automat la încuviințarea solicitării de soluționare a cauzelor în procedura abreviată în toate situațiile în care inculpatul, deși a recunoscut fapta în materialitatea ei, nu a confirmat toate împrejurările și circumstanțele ce o caracterizează, astfel cum au fost reținute în actul de sesizare, atât în privința laturii obiective, cât și a celei subiective, aspect care, pe de o parte, determină, în mod nepermis, eludarea dispozițiilor privind efectuarea cercetării judecătorești în procedura tipică, care oferă cele mai multe garanții de administrare a justiției în mod echitabil, iar, pe de altă parte, contravine însăși voinței legiuitorului, care a reglementat această instituție ca fiind una de favoare pentru acuzat, dar numai în situația în care acceptă în integralitate și necondiționat actele de conduită reținute în sarcina sa din perspectiva tuturor aspectelor de ordin obiectiv, dar și a resorturilor de natură subiectivă ce au stat la baza săvârșirii acestora (Decizia nr. 4/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii).

Având în vedere că inculpatul nu a recunoscut integral și necondiționat faptele reținute în sarcina sa, inclusiv sub aspectul formei de vinovăție stabilite în rechizitoriu, solicitarea acestuia de a fi judecat în procedura simplificată nu putea fi admisă de instanță, trebuind să se efectueze cercetarea judecătorească în procedura de drept comun.

Prin admiterea cererii de judecare în procedura simplificată în ipoteza recunoașterii parțiale și condiționate (în ceea ce privește latura subiectivă, inculpatul a susținut că a săvârșit fapta cu forma de vinovăție a culpei) și pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., ca urmare a examinării elementelor de tipicitate ale laturii subiective doar în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor noi, a fost încălcat și dreptul la un proces echitabil al părții civile, care a fost lipsită de posibilitatea de a propune probe și de a-și exercita celelalte drepturi procesuale garantate de C. proc. pen. și a obține astfel o hotărâre de condamnare a inculpatului și de obligare la plata eventualelor despăgubiri civile.

Cu toate că apelul, în dreptul procesual penal român, constituie o cale de atac devolutivă, instanța de apel având plenitudine de jurisdicție, putând reaprecia și statua asupra vinovăției, această caracteristică nu echivalează cu a statua în primă și ultimă instanță asupra situației de fapt, apelul fiind în principal o cale de atac și, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar, care nu poate fi realizat în concret în lipsa unei judecăți efective în primă instanță.

Înalta Curte apreciază că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, conform prevederilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., ca urmare a aplicării directe a dreptului la două grade de jurisdicție în materie penală, stabilit de art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenției, potrivit căruia persoana declarată vinovată de o infracțiune are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau condamnării de către o jurisdicție superioară, întrucât lipsa unei judecăți efective în fața primei instanțe face iluzoriu dreptul privind dublul grad de jurisdicție în materie penală. Totodată, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare și în vederea respectării dreptului la un proces echitabil recunoscut, deopotrivă, și părții civile, care a fost lipsită de posibilitatea de a propune probe și de a-și