ÎCCJ, decizie (scj.ro #228372)

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr.4 din 28 ianuarie 2025, pronunțată în dosar nr.x/1/2023, de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători Penal x – 2023, constată următoarele:

I. Hotărârea primei instanțe:

Prin sentința penală nr. 631 din data de 13 noiembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. x/1/2021 nr. 631 din data de 13 noiembrie 2023, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b teza I din același cod, a fost achitat inculpatul A (fiul lui (...), născut la data de (...), în oraș Băilești, jud. Dolj, domiciliat în oraș Craiova, str. (...), jud. Dolj, CNP (...)) pentru infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată (fapta din noiembrie 2011 - aprilie 2017) prevăzută de art. 297 C. pen., în condițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c din același cod, a fost achitat inculpatul A pentru infracțiunea de sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, prevăzută de art. 259 alin. (1) și (2) C. pen., reținându-se că nu există probe că inculpatul a săvârșit infracțiunea (fapta din 23.09.2016).

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (5) din același cod, au fost lăsate nesoluționate acțiunile civile formulate de părțile civile B, C, D, E, F și G.

Cheltuielile judiciare efectuate în cauză au rămas în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A, în cuantum de 942 lei, a rămas în sarcina statului, urmând a fi suportat din fondurile Ministerului Justiției.

În esență, prin rechizitoriu s-a reținut că inculpatul A, în perioada noiembrie 2011 - septembrie 2016, în care a funcționat în cadrul D.I.I.C.O.T. – S.T. X, în calitate de procuror de caz, în dosarele nr. x/D/P/2015, x/D/P/2010, x/D/P/2016, y/D/P/2010, y/D/P/2016, x/D/P/2017 și z/D/P/2016 ale D.I.I.C.O.T. – S.T. X, în baza unei rezoluții infracționale unice, în mod repetat, și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu cu încălcarea dispozițiilor din Codul procedură penală referitoare la: Urmărirea penală (art. 285 Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii (art. 249 Ridicarea de obiecte și înscrisuri (art. 169 Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate (art. 162 și următoarele); Percheziția domiciliară și ridicarea de obiecte și înscrisuri (art. 157 prin aceasta cauzând o pagubă Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial X și persoanelor din patrimoniul cărora au fost ridicate sumele și obiectele de podoabă, pentru a obține pentru sine un folos necuvenit, constând în sumele și obiectele de podoabă care nu s-au mai regăsit ca mijloace materiale de probă sau bunuri ori sume asupra cărora să se fi aplicat măsuri asigurătorii, în contextul urmăririi penale care s-a efectuat în dosarele anterior menționate, precum și în însușirea inelului depus ca mijloc de probă de către martora H în dosarul nr.x/D/P/2015 al D.I.I.C.O.T. – S.T. X, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Instanța de fond a constatat că faptele reținute în sarcina inculpatului A, astfel cum au fost descrise în rechizitoriu, nu se încadrează în tiparul normei de incriminare de la art. 297 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, prin raportare la elementele care contribuie la configurarea infracțiunii speciale de abuz în serviciu.

S-a reținut că activitatea desfășurată de inculpatul A, în calitate de procuror de caz, în cadrul dosarelor penale nr. y/D/P/2010, nr. z/D/P/2016, nr. x/D/P/2017, nr. x/D/P/2016, nr. y/D/P/2016, nr. x/D/P/2010 și nr.x/D/P/2015, toate ale D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial X, nu se încadrează în tiparul normei de incriminare de la art. 132 din Legea nr. 78/2000, nefiind îndeplinită condiția referitoare la urmarea imediată cerută acestei fapte, respectiv condiția ca subiectul activ al infracțiunii să fi obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

II. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia penală nr.4 din 28 ianuarie 2025, pronunțată în dosarul nr.x/1/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători Penal x-2023 a decis admiterea apelurilor declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de părțile civile Statul Român prin Ministerul Finanțelor și D împotriva sentinței penale nr. 631 din data de 13 noiembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. x/1/2021, privind pe inculpatul A, desființarea sentinței atacate și, în rejudecare:

În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului A, din infracțiunea de sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, prevăzută de art. 259 alin. (1) și (2) C. pen., în infracțiunea de sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal pentru infracțiunea de sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) C. pen., săvârșită de inculpatul A, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, conform art. 154 alin. (1) lit. d C. pen.

În temeiul art. 297 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpatul A la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (fapta din noiembrie 2011 - aprilie 2017).

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a, b) și g) C. pen., pe o durată de 3 ani, pedeapsă ce se va executa în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. b C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a, b) și g) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 91 alin. (1) C. pen., a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului A, stabilind un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispozițiilor art. 92 alin. (1) C. pen., care curge de la data rămânerii definitive a deciziei, potrivit art. 92 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Dolj, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b C. pen., s-a impus inculpatului obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul A să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Bibliotecii Județene „N” Dolj sau al Teatrului pentru copii și tineret O Craiova, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului A asupra art. 96 alin. (1), (2) și (4) C. pen., în sensul că, dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse ori stabilite de lege, dacă până la expirarea termenului de supraveghere nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre ori dacă, pe parcursul termenului de supraveghere, săvârșește o nouă infracțiune, se va revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și se va dispune executarea pedepsei.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., a fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a fost obligat inculpatul A la plata către aceasta a sumelor de 10.050 lei și 2.150 euro (sume cu privire la care au fost dispuse soluții de confiscare în dosarele nr. x/63/2017 al Tribunalului Dolj – ce a avut la bază dosarul nr. x/D/P/2017 al D.I.I.C.O.T. – S.T. X, privind pe numitul I și, respectiv, nr. y/63/2017 al Tribunalului Dolj – ce a avut la bază dosarul nr. x/D/P/2016 al D.I.I.C.O.T. – S.T. X, privind pe numiții J, K, L, M ș.a., soluțiile pronunțate de instanță fiind definitive).

Au fost admise acțiunile civile exercitate de părțile civile D, E, C, B, G și F.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. g cu referire la art. 397 alin. (3) C. proc. pen. și art. 25 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situației anterioare, în sensul obligării inculpatului A să restituie Ministerului Public – D.I.I.C.O.T. – S.T. X bunurile ori echivalentul acestora și sumele de bani ridicate la perchezițiile domiciliare, astfel cum au fost indicate în dispozitivul deciziei.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A, până la concurența sumelor de: 10.050 lei, 2.150 euro, 7.350 lei, 50 euro, 2.700 lei, 1.600 euro, 45.250 lei, 4.400 euro, 3.900 dolari și a sumelor ce reprezintă contravaloarea bunurilor pentru care s-a dispus restabilirea situației anterioare.

Înalta Curte – Completul de 5 judecători a reținut că fapta inculpatului A, care, în perioada noiembrie 2011 - septembrie 2016, când a funcționat în cadrul D.I.I.C.O.T. – S.T. X, în calitate de procuror de caz, în dosarele nr. x/D/P/2015, x/D/P/2010, x/D/P/2016, y/D/P/2010, y/D/P/2016, x/D/P/2017 și z/D/P/2016 ale D.I.I.C.O.T. – S.T. X, în baza unei rezoluții infracționale unice, în mod repetat, și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu cu încălcarea dispozițiilor din Codul procedură penală referitoare la: Urmărirea penală (art. 285 Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii (art. 249 Ridicarea de obiecte și înscrisuri (art. 169 Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate (art. 162 și următoarele); Percheziția domiciliară și ridicarea de obiecte și înscrisuri (art. 157 prin aceasta cauzând o pagubă Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial X și persoanelor din patrimoniul cărora au fost ridicate sumele și obiectele de podoabă, pentru a obține pentru sine un folos necuvenit, constând în sumele și obiectele de podoabă care nu s-au mai regăsit ca mijloace materiale de probă sau bunuri ori sume asupra cărora să se fi aplicat măsuri asigurătorii, în contextul urmăririi penale care s-a efectuat în dosarele anterior menționate, precum și în însușirea inelului depus ca mijloc de probă de către martora H în dosarul nr. x/D/P/2015 al D.I.I.C.O.T. – S.T. X, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

III. Cererea de recurs în casație

Împotriva deciziei penale nr.4 din 28 ianuarie 2025, pronunțată în dosarul nr.x/1/2023, de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători Penal x – 2023, inculpatul A a declarat recurs în casație în termen legal, la data de 19.02.2025 (viza registraturii, fila 5, dosar RC).

În cererea scrisă, inculpatul a invocat temeiul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct.7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

Constatându-se îndeplinită procedura de comunicare, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 7 aprilie 2025.

Prin rezoluția judecătorului de filtru din data de 24 martie 2025, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent, stabilindu-se termen pentru depunerea acestuia la data de 3 aprilie 2021 și în vederea discutării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație la data de 7 aprilie 2025, fără citarea părților, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

În conformitate cu art. 439 alin. (5) C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit și a depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casație.

IV. Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr.4 din 28 ianuarie 2025, pronunțată în dosar nr.x/1/2023, de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători Penal x – 2023, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători constată următoarele:

În conformitate cu art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilității în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispozițiile din art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 (referitor la conținutul cererii) și art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Examinând cererea de recurs în casație, formulată de inculpatul A, sub aspectul întrunirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată, în raport cu actele dosarului, că aceasta a fost formulată cu respectarea termenului legal de 30 zile prevăzut de art. 435 C. proc. pen. și îndeplinește cumulativ condițiile de formă prevăzute de art. 434 art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 lit. a, b), c), d) și art. 438 C. proc. pen., referitoare la cerințele prevăzute de lege pentru admiterea în principiu.

În ceea ce privește decizia penală recurată, aceasta se încadrează în categoria hotărârilor care pot fi atacate cu recurs în casație, în sensul art. 434 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen. De asemenea, în cauză, au fost respectate dispozițiile din art. 436 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și nu sunt incidente prevederile alin. 6 al aceluiași art. Pe de altă parte, se constată că cererea de recurs în casație formulată întrunește cerințele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a, b), c) și d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele, prenumele și domiciliul recurentului inculpat, hotărârea atacată și motivele ce stau la baza promovării căii de atac.

În cererea scrisă a fost invocat expres cazul de recurs în casație pe care se întemeiază, respectiv dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Înalta Curte reține că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante pentru concordanța deciziei definitive cu regulile de drept aplicabile.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Prin cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat, s-a solicitat admiterea recursului în casație, desființarea deciziei atacate și: în ceea ce privește acțiunea penală, achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b teza I C. proc. pen., pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, iar în ceea ce privește acțiunea civilă, lăsarea nesoluționată a acțiunii civile exercitată de părțile civile Statul Român prin Ministerul Finanțelor, D, E, C, B, G și F.

Recurentul a susținut că din descrierea faptei reținute în rechizitoriu, însușită de instanța de apel (fila 97 -„în calitatea pe care o deținea, de procuror anchetator, conform dispozițiilor procesuale incidente în materie, inculpatul avea obligația legală ca, în privința sumelor de bani și a bunurilor ridicate cu ocazia perchezițiilor domiciliare, pentru care solicitase personal autorizații de percheziții, să dispună măsuri de conservare și de valorificare a acestora, conform art. 161 respectiv art. 163 C. proc. pen., să le identifice și să le evalueze, conform art. 252 C. proc. pen. și să dispună în privința lor, conform dispozițiilor art. 328 C. proc. pen. și art. 286 alin. (1) lit. e din același cod”), rezultă că după ce bunurile erau ridicate și depuse la parchet nu au fost luate măsuri de conservare și păstrare a acestora pentru a se dispune măsuri corespunzătoare situației juridice specifice fiecărui caz, în scopul folosirii lor în interes personal de către procuror.

Conform recurentului, fapta astfel reținută nu este tipică infracțiunii de abuz în serviciu, pentru că nu din cauza îndeplinirii/neîndeplinirii atribuțiilor de serviciu, luării/neluării măsurilor asigurătorii ca situație juridică a bunurilor, s-a produs o pagubă sau o vătămare (lipsind urmarea imediată a laturii obiective), ci din cauza dispariției lor din gestiune care s-a produs indiferent dacă asupra bunurilor au fost sau nu instituite măsuri asigurătorii sau față de care s-au dispus măsuri de siguranță, cum este confiscarea.

În motivele scrise, recurentul a mai arătat că i-au fost imputate dispoziții referitoare la urmărirea penală, măsurile asigurătorii, percheziția și ridicarea de obiecte. De asemenea, recurentul a susținut că au fost situații când au fost dispuse măsuri asigurătorii și situații când actul de justiție a fost finalizat cu măsura de siguranță a confiscării. Faptul că ulterior, cu ocazia punerii în executare a dispozițiilor de confiscare bunurile nu au fost identificate, nu sunt situații corelative îndeplinirii/neîndeplinirii atribuțiilor de serviciu ca condiție esențială a elementului material al infracțiunii de abuz în serviciu, deoarece cum s-a demonstrat, indiferent că s-au dispus măsurile procesual penale (ex. instituirea sechestrului) sau nu, bunurile nu au fost identificate.

Așadar, recurentul a concluzionat că dispariția bunurilor nu este consecința măsurilor procesual penale dispuse de procuror în dosarele care au făcut obiectul acuzației, ci a modului de gestionare a bunurilor ce nu poate fi calificată într-o dispoziție legală încălcată.

Examinând motivele formulate de recurentul inculpat A, se apreciază că recursul în casație este inadmisibil, întrucât argumentele invocate pe larg în scris nu pot fi încadrate în cazul de recurs în casație pe care se întemeiază, respectiv art. 438 alin. (1) pct.7 C. proc. pen., deoarece criticile recurentului sunt susținute, în mod explicit, de o altă situație de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel în considerentele deciziei recurate.

Astfel, chiar dacă în cuprinsul motivelor se menționează, cu titlu formal, critici care vizează lipsa de tipicitate a infracțiunii (fapta reținută nu este tipică infracțiunii de abuz în serviciu), în dezvoltarea motivelor de recurs în casație este invocată o altă situație de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel. Recurentul arată că nu din cauza îndeplinirii/neîndeplinirii atribuțiilor de serviciu, luării/neluării măsurilor asigurătorii, ca situație juridică a bunurilor, s-a produs o pagubă sau o vătămare, ceea ce nu permite o analiză a criticilor, acestea fiind lipsite de conținut juridic din perspectiva art. 438 alin. (1) pct.7 C. proc. pen., care prevăd cazul de recurs în casație pe care s-a întemeiat legal cererea. Astfel, argumentele prezentate de inculpat în cererea scrisă - dispariția bunurilor nu este consecința măsurilor procesual penale dispuse de procuror; după ce bunurile erau ridicate și depuse la parchet nu au fost luate măsuri de conservare și păstrare a acestora-, reprezintă apărări care privesc fondul acuzației, respectiv sunt susținute în recurs în casație greșita stabilire a stării de fapt și absența vinovăției în latura subiectivă a infracțiunii. Aceste apărări exced competenței instanței de recurs în casație și pot fi analizate doar de instanțele care administrează probe cu privire la situația de fapt.

Situația de fapt reținută de instanța de apel contravine flagrant situației de fapt susținută de inculpat în motivele de recurs în casație: „în calitatea pe care o deținea, de procuror anchetator, conform dispozițiilor procesuale incidente în materie, inculpatul avea obligația legală ca, în privința sumelor de bani și a bunurilor ridicate cu ocazia perchezițiilor domiciliare, pentru care solicitase personal autorizații de percheziții, să dispună măsuri de conservare și de valorificare a acestora, conform art. 161 respectiv art. 163 C. proc. pen., să le identifice și să le evalueze, conform art. 252 C. proc. pen. și să dispună în privința lor, conform dispozițiilor art. 328 C. proc. pen. și art. 286 alin. (1) lit. e din același cod”.

Instanța de casație analizează dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, însă nu poate proceda la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută în considerentele deciziei recurate. Deși formal a fost indicat motivul care ar întemeia cazul de casație invocat, respectiv tipicitatea infracțiunii de abuz în serviciu, în realitate argumentele vizează reiterarea criticilor privind stabilirea vinovăției raportat la probațiunea administrată, analiză ce excedează prezentului cadru procesual.

Conceptul de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează lipsa incriminării (absența prevederii faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei, în sensul lipsei corespondenței cu modelului abstract de incriminare) și situația în care lipsesc anumite elemente constitutive ale laturii obiective a infracțiunii, nu și cele referitoare la vinovăția cu care a fost comisă în concret fapta. Drept urmare, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a unei infracțiuni, fie pentru că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate obiective prevăzute de norma de incriminare, fie pentru că a intervenit dezincriminarea faptei.

În calea de atac a recursului în casație se analizează numai acele critici care țin de tipicitatea obiectivă a cauzei și nu poate fi reevaluată forma de vinovăție cu care a fost săvârșită infracțiunea. În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii, jurisprudența a reținut că în conceptul de „faptă prevăzută de legea penală”, avut în vedere de cazul de recurs în casație de la art. 438 alin. (1) pct.7 C. proc. pen., nu poate fi inclusă și vinovăția, deoarece instanța de recurs în casație nu administrează probe și nu poate proceda la schimbarea semnificație probelor administrate de o altă instanță, astfel că nu poate proceda la o analiză a laturii subiective, care ar presupune în mod necesar reanalizarea probatoriului administrat cu privire la modul concret de comitere ale infracțiunii.

Față de cele ce preced, motivele invocate nu se circumscriu cazului de recurs în casație invocat, întrucât nu se referă la aspecte ce țin de legalitatea hotărârii, ci la critici care, în realitate, neagă situația de fapt reținută de instanța de apel și care nu pot fi analizate în actualul cadru procesual.

Constatând că prezenta cerere de recurs în casație nu întrunește cumulativ condițiile de formă prevăzute de art. 434 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr.4 din 28 ianuarie 2025, pronunțată în dosar nr.x/1/2023, de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători Penal x – 2023.

Pentru aceste motive,

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E:

În baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul Cristea Adrian-Flavius împotriva deciziei nr. 4 din data de 28 ianuarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/1/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 aprilie 2025.