ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 3 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova împotriva deciziei penale nr. 1555 din data de 27 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, privind pe inculpații A. și B., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 33 din data de 13 martie 2023, a Tribunalului Mehedinți pronunțată în dosarul nr. x/2021, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen. și art. 5 din C. pen., a fost încetat procesul penal început față de inculpatul B., pentru infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată (20 acte materiale) prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309 din C. pen. și art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. și art. 5 din C. pen., a fost încetat procesul penal început față de inculpatul A., pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată prev. de art. 48 din C. pen. cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309 din C. pen. și art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 25 din C. proc. pen. și 1357 și urm. din C. civ., au fost obligați, inculpatul B. la plata sumei de 1.579.343,71 RON cu titlu de daune materiale către Primăria comunei Malovăț și inculpatul B., în solidar cu inculpatul A., la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune materiale către Primăria comunei Malovăț.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., au fost menținute măsurile asigurătorii dispuse în dosarul penal nr. x/2015 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova, prin ordonanța din 21.07.2020, privind indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru-până la concurența sumei de 1.629.343,71 RON (un milion șase sute douăzeci și nouă mii trei sute patruzeci și trei RON și șaptezeci și unu bani) asupra bunurilor imobile, aflate în proprietatea suspectului B., respectiv, imobil în suprafață de 300 mp și construcție cu destinația de bucătărie cu suprafața utilă de 42,25 mp, suprafață construită de 51, 45 mp, situată pe terenul în suprafață de 300 mp cu CF x, nr. cadastral x, situat în comuna Malovăț, jud. Malovăț, teren arabil 60.000 mp, situat în extravilanul comunei Malovăț, jud. Mehedinți, teren - păduri - 230.000 mp, situat în extravilanul comunei Malovăț, jud. Mehedinți și teren neproductiv - 25.000 mp, situat în extravilanul comunei Malovăț, jud. Mehedinți.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova.

Prin decizia penală nr. 1555 din data de 27 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, privind pe inculpații A. și B., s-au dispus următoarele:

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost respins apelul declarat de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova împotriva sentinței penale nr. 33 din 13 martie 2023, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, având ca obiect acțiunile penale exercitate față de inculpații:

B., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prev. și ped. de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) din C. pen.

A., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. .

Împotriva hotărârii instanței de apel, a declarat recurs în casație Ministerului Public la data de 31 octombrie 2023, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8) C. proc. pen.

În susținerea căii de atac, Ministerul Public a criticat decizia atacată prin care s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaților A., pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată prev. de art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 13

ind. 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. si B., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prev. și ped. de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 309 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 alin. (1) din C. pen.

Astfel, s-a arătat că infracțiunea prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 reprezintă o infracțiune de rezultat și presupune, pe lângă producerea unei pagube și existența unei condiții-obținerea de către funcționatrul public, pentru sine sau pentru altul, a unui folos necuvenit, a cărei îndeplinire, dacă și celelalte elemente constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, în varianta tip sunt îndeplinite, determină constatarea săvârșirii infracțiunii prevăzută de acesta, în formă consumată.

Pe de altă parte, infracțiunea se consumă la momentul săvârșirii celei de-a doua acțiuni/inacțiuni, dar se epuizează la data săvârșirii ultimei acțiuni/inacțiuni din componența infracțiunii, acest moment având relevanță pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale.

Atunci când infracțiunea comisă este o infracțiune de rezultat, dacă, în cazul concret urmare tipică (corespunzătoare stadiului de infracțiune consumată), se produce la o oarecare distanță în timp față de momentul desfășurării (și încetării comiterii elementului material), momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii urmării relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracțiune).

A menționat procurorul că, este adevărat că în cazul infracțiunii consumate termenul de prescripție a răspunderii penale se calculează, conform disp. art. 154 alin. (2) din C. proc. pen. de la data încetării acțiunii/inacțiunii, dar această acțiune/inacțiune trebuie să îndeplinească condițiile de tipicitate, fiind considerată consumată la momentul în care fapta concretă corespunde modelului- tip abstract din norma de incriminare(momentul întrunirii elementelor constitutive ale unei infracțiuni).

Raportat la cele mai sus menționate, este greșită soluția instanței de control judiciar, care a apreciat că termenul de prescripție al răspunderii penale se calculează de la data de 17.05.2012, respectiv de la momentul încheierii contractului, fără a lua în considerare momentul epuizării infracțiunii.

S-a mai arătat că în cauza de față activitatea infracțională desfășurată de inculpatul B. s-a materializat și în încheierea următoarelor contracte și convenții:

- contractul de furnizare produse nr. x/26.01.2011 încheiat între Primăria comunei Malovăț, județul Mehedinți, reprezentată prin inculpatul B., având funcția de primar, în calitate de beneficiar și S.C. C. S.R.L., reprezentată prin administrator D., în calitate de Prestator;

- contractul de prestări servicii nr. x/26.01.2011 încheiat între Primăria comunei Malovăț, județul Mehedinți, reprezentată prin inculpatul B., având funcția de primar, în calitate de beneficiar și S.C. C. S.R.L., reprezentată prin administrator D., în calitate de Prestator;

- convenția nr. 1638/17.05.2012 (176/17.05.2012) încheiată între S.C. C. S.R.L. reprezentată prin administrator D., în calitate de Creditoare și Primăria comunei Malovăț, județul Mehedinți reprezentată prin inculpatul B., având funcția de primar, în calitate de Debitoare;

- contractul de furnizare produse nr. x/17.05.2012 încheiat între Primăria comunei Malovăț, județul Mehedinți, reprezentată prin inculpatul B., având funcția de primar, în calitate de beneficiar și S.C. C. S.R.L., reprezentată prin administrator D., în calitate de Furnizor.

De altfel, ultima plată efectuată urmare a încheierii, cu nerespectarea dispozițiilor legale, a convenției nr. 1638/17.05.2012 datează din data de 02.12.2013 prin O.P. nr. 350.

Analizând conținutul convenției angajament de plată rezultă că în cuprinsul acesteia au fost înserate două termene de plată, respectiv 20 iunie 2012 și 10 iulie 2012, neachitarea la termenul scadent au atras asupra debitoarei penalități în cuantum de 1 la suta pe zi din totalul sumei debitoare. Cum ultima sumă a fost achitată la data de 02.12.2013, rezultă că aceste penalități au curs neîntrerupt, pagba produsă având caracter de continuitate prin curgerea continuă a penalităților stabilite pe zi de întârzîere.

Astfel, infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B. s-a epuizat la data de 02.12.2013, momentul epuizării fiind cel care prezintă importanță penu stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale.

Raportat la termenul general al răspunderii penale (care este de 10 ani) pentru întreaga activitate infracțională desfășurată de inculpat începe să curgă la data de 02.12.2013, acest termen de prescripție specială nu era împlinit la data de 27.09.2023, când a fost pronunțată decizia penală nr. 1555/2023, urmând a se împlini în cursul lunii februarie a anului 2024

S-a menționat că în aplicarea Deciziei C-107/23 din 24 iulie 2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene privind prescripția răspunderii penale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a lăsat neaplicată Decizia nr. 658/2018 a CCR în dosarul nr. x/2018

În acest sens s-a susținut că, având în vedere imposibilitatea de a asigura respectarea obiectivelor de referință pe care România s-a obligat să le atingă, în contextul aplicării Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, fapt care ar conduce la crearea uni risc sistematic de impunitate în toate cauzele penale, inclusiv în cele de corupție, este necesară aplicarea în cauză a dreptului Uniunii Europene și aplicarea legislației naționale privind prescripția răspunderii penale în acord cu normele acestuia, considerentele Deciziei C-107/23 din 24 iulie 2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt aplicabile și în cauzele care au ca obiect infracțiuni de corupție.

S-a menționat că interpretarea dată de Curte în cauza C-107/23 din 24 iulie 2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene trebuie coroborată cu deciziile anterioare pronunțate în cauzele Euro Box Promotion și Asoiația" Forumul judecătorilor din România și alții", precum și cu Ordonanța Curții din 7 noiembrie 2022, hotărâri prin care s-a stabilit sfera infracțiunilor cu privire la care României îi revin obligații suplimentare, în virtutea statutului de stat membru al Uniunii Europene, din perspective constatării și pedepsirii acestora.

În opinia Ministerului Public, instanța de apel a aplicat în cauză interpretarea dată de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripției răspunderii penale Curtea Constituțională a României a pronunțat două decizii contradictorii nr. 297/2018 și nr. 358/2022, iar principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept a Uniunii.

Prin încheierea din 10.01.2024, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen.- art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 1555 din data de 27 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație la Completul nr. 8, în compunere de 3 judecători și a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 21 februarie 2024.

Analizând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).

Astfel, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv, sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

În speță, parchetul solicită să fie casată decizia instanței de apel, în principal, pentru că principiul supremației dreptului UE impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestuia și să lase neaplicată orice reglementare sau practică națională care este contrară unei dispoziții de drept a Uniunii. În plus este invocată calcularea eronată a datei la care se împlinește termenul de prescripție a răspunderii penale.

În continuare Înalta Curte consideră necesară să prezinte propria evaluare cu privire la efectele produse de Hotărârea pronunțată la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], precum și de ordonanța Curții de Justiției a Uniunii Europene din data de 09.01.2024, în cauza C-131/23 având în vedere soluțiile obligatorii ale Curții Constituționale în aplicarea principiului legalității incriminării, precum și standardele minimale ce decurg din aplicarea jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare CtEDO) în interpretarea art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare CEDO sau Convenția europeană), în scopul de a determina dacă există sau nu o protecție echivalentă a drepturilor fundamentale garantate de către blocul convențional prin raportare la standardele unionale.

Înalta Curte opinează că regulile evidențiate la punctul I din prezenta hotărâre au vocația de a fi aplicabile în toate cauzele pendinte în care se ivește în dezbatere incidența celor două hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În aplicarea acestor reguli la punctul II din prezenta hotărâre va fi evaluată in concreto incidența standardelor de protecție a drepturilor fundamentale, prin raportare la particularitățile prezentei cauze, în contextul în care hotărârea atacată a fost pronunțată de instanța de apel ulterior publicării hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23 PPU [Lin], prin raportare la criticile de fond formulate de parchet cu privire la nelegalitatea soluției de încetare a procesului penal.

I. REGULI GENERALE DE INTERPRETARE ȘI APLICARE A DISPOZIȚIILOR UNIONALE, CONVENȚIONALE ȘI NAȚIONALE. ROLUL ORGANELOR JUDICIARE ÎN PREZERVAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

În raport de critica formulată de parchet (greșita încetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv a două decizii pronunțate de Curtea Constituțională) și de argumentele prezentate (preeminența dreptului Uniunii Europene față de dreptul național), se impun a fi formulate următoarele precizări.

I.1. Cu privire la autoritatea de lucru interpretat a celor două hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene

Înalta Curte de Casație și Justiție recunoaște, pe deplin și fără rezerve, primordialitatea dreptului Uniunii Europene în fața legilor interne, și, în limitele competențelor Uniunii, aplică cu prevalență, dispozițiile acestuia.

Astfel, instanța supremă urmărește ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunțate, să le asigure eficiența practică, ținând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora și de necesitatea protecției drepturilor fundamentale.

Prin hotărârea pronunțată la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [citată ulterior și ca hotărârea Lin], Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) a statuat următoarele:

a. Articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curții Constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

b. În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Înalta Curte apreciază că autoritatea unei hotărâri preliminare constă în forța obligatorie a acesteia față de instanța care a solicitat-o și instanțele care ar judeca cauza în căile de atac, și în aplicabilitatea generală față de celelalte instanțe.

Hotărârea în interpretare pronunțată de către CJUE are "autoritate cu putere de lucru interpretat", care include atât forța obligatorie (ce obligă instanța națională să respecte interpretarea dispozițiilor de drept al Uniunii astfel cum au fost interpretate de CJUE), cât și aptitudinea pe care o are instanța națională de a investi din nou Curtea de Justiție cu o nouă întrebare preliminară.

Prin urmare, această autoritate specifică are două componente. Pe de o parte, hotărârea privind interpretarea are autoritate erga omnes, dar nu absolută. Cu alte cuvinte, întrucât dispozitivul hotărârii preliminare se include în norma interpretată, obligatoriu a fi aplicat de către toate instanțele naționale, se poate vorbi de "autoritate de lucru interpretat", care interzice oricărei instanțe naționale să adopte o altă interpretare incompatibilă cu semnificația și aplicarea dreptului unional, astfel cum a fost hotărâtă de către CJUE.

Pe de altă parte, chiar și în prezența unei jurisprudențe a CJUE care soluționează problema de drept în cauză, instanțele naționale își păstrează libertatea cea mai largă să sesizeze Curtea în cazul în care consideră oportun, fără ca împrejurarea că dispozițiile a căror interpretare se solicită au fost deja interpretate de Curte să aibă drept consecință împiedicarea Curții să se pronunțe din nou (Hotărârea din 17 iulie 2014, Torresi, C-58/13 și C-59/13, EU:C:2014:2088, punctul 32, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Tesco-Global Áruházak, C-323/18, EU:C:2020:140, punctul 46).

Prin Ordonanța Curții de Justiției a Uniunii Europene (CJUE) din data de 09.01.2024, în cauza C-131/23, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Brașov (România), Curtea (Camera a noua) a statuat, în temeiul art. 99 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, că:

"Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției trebuie interpretată în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curții Constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de corupție.

În schimb, această decizie trebuie interpretată în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.".

Potrivit art. 99 din Regulamentul de procedură a CJUE atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja, atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată. În consecință, deși Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 a fost abrogată prin Decizia (UE) 2023/1786 a Comisiei din 15 septembrie 2023, astfel că norma interpretată prin Ordonanța pronunțată în data de 9 ianuarie 2024, în cauza C-131/23 nu mai poate fi avută în vedere de către instanța de control judiciar, putem reține că și textul de drept unional incident în cauză, respectiv art. 5 (1) rap. la art. 2 din Convenția din 1997 privind lupta împotriva corupției care implică funcționari ai UE sau funcționari ai statelor membre ale UE, care abordează anumite acte de corupție care implică astfel de funcționari la nivel general, pentru identitate de rațiune trebuie să fie interpretat în mod similar, fiind astfel un act clarificat.

Din analiza considerentelor ambelor hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție Uniunii Europene Înalta Curte apreciază că rezultă următoarele concluzii:

(i) Prescripția răspunderii penale este analizată ca o instituție de drept substanțial, iar nu ca una procedurală. Prin urmare, principiile legalității, securității juridice și neretroactivității legii mai severe, precum și interdicția creării pe cale jurisprudențială a unei lex tertia urmează să se aplice concomitent cu dezlegările din hotărârea Lin;

(ii) Instanțele naționale trebuie să aplice soluțiile jurisprudențiale ale Curții Constituționale dispuse în aplicarea principiului legalității incriminării. Astfel, jurisprudența CJUE în discuție (hotărârea Lin și ordonanța din 09.01.2024) a tranșat, fără echivoc, că dezlegările jurisprudențiale ale Curții Constituționale dispuse în aplicarea principiului legalității incriminării sunt compatibile cu dreptul Uniunii Europene, astfel încât, aparte de intangibilul lor caracter general obligatoriu, în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituție, acestea vor fi de plano exceptate de la orice dezbateri privind potențialul efect de excluziune în virtutea preeminenței/primordialității dreptului Uniunii, conform principiului Simmenthal - neaplicarea practicii judiciare care contravine efectivității dreptului Uniunii (Case 106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal SpA [1978] ECR 629). În consecință, din această perspectivă, standardul de protecție a dreptului fundamental la legalitatea incriminării și a pedepselor nu comportă discuții, în contextul omogenității nivelului de protecție, atât la nivelul ordinii juridice unionale, cât și al celei naționale. În consecință, rămân în continuare aplicabile dezlegările Curții Constituționale relative la aplicarea în mod global a legii penale mai favorabile în scopul evitării încălcării principiului legalității incriminării prin crearea și aplicarea unei lex tertia;

(iii) Efectul de excluziune (lăsarea neaplicată) a deciziei nr. 67/25.10.2022, pronunțate de Înalta Curte Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (prin care s-a apreciat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 din C. pen.) numai cu privire la acuzațiile privind comiterea unor infracțiuni care au fost vizate de hotărârile CJUE. Prin urmare, în alte cauze, care excedează jurisprudenței CJUE analizate, se va aplica în continuare decizia nr. 67/25.10.2022, pronunțată de Înalta Curte Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acest cadru, Înalta Curte notează situația atipică creată prin hotărârea instanței unionale prin care au fost limitate efectele unei hotărâri cu caracter obligatoriu pronunțate de către instanța supremă română în care se reține că "standardul național de protecție circumscris exigențelor ce derivă din principiul legalității incriminării și a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării și normele în materia prescripției răspunderii penale" în condițiile în care dreptul Uniunii Europene permite Curții de Justiție să deroge de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (la care a făcut trimitere Înalta Curte de Casație și Justiție), numai în măsura în care prima curte recunoaște anumitor drepturi fundamentale o protecție mai largă decât cea de a doua. În plus, se remarcă faptul că CJUE nu a procedat la o verificare a compatibilității soluției adoptate cu standardele care decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

(iv) Instanțele naționale trebuie să asigure protecția drepturilor fundamentale [paragraful 93 al deciziei Lin:

"îi incumbă în primul rând legiuitorului național sarcina de a lua măsurile necesare pentru a îndeplini aceste cerințe, în special prin adoptarea dispozițiilor necesare și, dacă este cazul, prin modificarea dispozițiilor existente pentru a garanta că regimul aplicabil urmăririi și sancționării infracțiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv normele care reglementează prescripția răspunderii penale, este conform cu dispozițiile articolului 325 alin. (1) TFUE și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF. Acest regim trebuie conceput în așa fel încât să nu prezinte, pentru rațiuni inerente acestuia, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea infracțiuni, asigurând în același timp protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate"; paragraful 101 al deciziei Lin:

"În această privință, trebuie amintit în primul rând că, după cum rezultă dintr-o jurisprudență consacrată, obligația de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu scutește instanțele naționale de necesitatea de a respecta drepturile fundamentale garantate de cartă și principiile generale ale dreptului Uniunii, din moment ce procedurile penale deschise pentru infracțiuni în materie de TVA constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă (Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 33, precum și, în acest sens, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 204)"; paragraful 110 al deciziei Lin:

"atunci când, precum în speță, o instanță a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale care, într-o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Akerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 29, Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 47, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 211"].

I.2. Aria de aplicare a efectului de excluziune (lăsarea neaplicată) a unui standard național de protecție

Principiul primordialității dreptului UE, sau principiul rangului prioritar al dreptului unional, constituie creația pretoriană a Curții de la Luxembourg, nefiind "ancorat la nivelul dreptului primar/originar al UE până la adoptarea Tratatului de la Lisabona" (G. Fábián, Principiul primordialității dreptului Uniunii Europene și ideea identității constituționale promovată de Curtea Constituțională a României, în Curierul Judiciar, nr. 7/2002, p. 383).

Este esențial de observat că Tratatul de la Lisabona a eliminat textul inițial al Tratatului Constituțional (art. I-6) - care reglementa în mod expres prioritatea dreptului Uniunii asupra dreptului Statelor Membre, fără a distinge dacă aceasta se manifestă, sau nu, inclusiv față de prevederile constituțiilor naționale - cu o declarație referitoare la primordialitate (Declarația nr. 17). Apartenența Declarației nr. 17 la Tratatul de la Lisabona este incontestabilă, însă opțiunea acestei tehnici de reglementare nu poate rămâne lipsită de orice semnificație juridică. În acest context, în literatura de specialitate s-a arătat că formularea ambiguă, care nu distinge dacă primordialitatea asupra dreptului Statelor Membre include sau exclude constituțiile acestora, menținând astfel infirmitatea textului inițial al art. I-6 inclusiv la nivelul Declarației nr. 17 a Tratatului de la Lisabona, a fost aleasă în mod deliberat pentru a nu fi controversată, deoarece, altminteri, ar fi creat serioase probleme la nivelul unor State Membre, ale căror curți constituționale ar fi decis că "primordialitatea dreptului UE în fața constituției naționale nu este constituțional posibilă, sau ar impune revizuirea constituției" (P. Craig, G. de Búrca, EU Law. Text, Cases and Materials. UK Version, 7

th

Edition, Oxford University Press, New York, 2020, p. 326).

Astfel fiind, în lipsa unui text expres la nivelul izvoarelor primare ale dreptului UE, care să tranșeze normativ, în termeni neechivoci, complexa problemă de drept a raportului dintre dreptul unional și dreptul constituțional al Statelor Membre, principiul primordialității dreptului UE se impune a fi înțeles și abordat ca un concept bidimensional. Această perspectivă adaugă dimensiunii rezultate din jurisprudența CJUE o dimensiune distinctă, aceea a ordinilor constituționale ale Statelor Membre, de care depinde incorporarea și acceptarea rangului prioritar al dreptului unional la nivelul sistemelor de drept naționale, fiind necesară urmărirea evoluției modului în care această dimensiune a primordialității a fost afirmată de către instanțele supreme și constituționale ale Statelor Membre (P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 327-328)

Din analiza pozițiilor exprimate de numeroase instanțe supreme și/sau jurisdicții constituționale ale unor State Membre - bunăoară, din Germania, Italia, Franța, Polonia și Republica Cehă - reiese că temeiul de drept al acceptării preeminenței/primordialității dreptului UE față de dreptul național rezidă - invariabil - chiar în normele propriilor constituții ale Statelor Membre (P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 329, 341, 348, 352, 353).

Așa fiind, în același spirit de raționament juridic ancorat în argumentele ce preced, analizând dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 148 alin. (2) și art. 152 alin. (2) din Constituție, Înalta Curte constată că, la nivelul sistemului nostru de drept:

(i) "prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne " [art. 148 alin. (2) Constituție];

(ii) numeroase prevederi constituționale creează o fermă și incontestabilă dihotomie a nivelurilor normative ce compun ordinea noastră juridică, în sensul că disting, în plan vertical, între Constituție, pe de o parte și "legi" [art. 1 alin. (5) Constituție], respectiv "legile interne" [art. 20 alin. (2) Constituție], pe de altă parte, astfel încât, în accepțiunea constituantului, dispozițiile art. 148 alin. (2) - unicul temei normativ al acceptării preeminenței/primordialității dreptului UE față de dreptul nostru național - limitează primordialitatea, în sensul că aceasta acționează exclusiv în raport cu dreptul infraconstituțional ("legile interne" în sens formal);

(iii) concluzia primordialității dreptului UE față de dreptul intern infraconstituțional, respectiv limitarea sa la acest nivel normativ, este deopotrivă impusă de limitele revizuirii legii fundamentale, de vreme ce efectul de excluziune (lăsare neaplicată) a unui standard național de protecție de rang constituțional în virtutea priorității dreptului unional, ar fi inconciliabil cu prohibiția categorică a revizuirii legii fundamentale care ar avea ca rezultat suprimarea garanțiilor drepturilor și/sau a libertăților fundamentale [art. 152 alin. (2) teza finală Constituție]; altfel spus, prohibiția inderogabilă de a suprima o garanție constituțională a unui drept fundamental prin intermediul revizuirii legii fundamentale justifică rațiunea pentru care este de neconceput ca o asemenea garanție să poată fi suprimată implicit, ca efect al lăsării neaplicate a normei constituționale care o reglementează, în virtutea principiului primordialității dreptului UE;

(iv) interpretând sistematic dispozițiile constituționale sus iterate, se observă că, în sistemul nostru de drept, Constituția României este singurul act normativ poziționat la apexul ordinii juridice, fiind înzestrată cu "supremație", în vreme ce normele dreptului UE - rezultate din tratatele constitutive, precum și din celelalte reglementări cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene - beneficiază, în mod calificat - "cu respectarea prevederilor actului de aderare" (îndeosebi a competențelor partajate, sau transferate exclusiv către Uniune) -, de prioritate;

(v) așa-numita supraconstituționalitate, în sens de "superioritate ierahică" a unor norme de drept față de constituție, este "conceptual imposibilă, (...) neputând exista în cadrul aceluiași sistem de drept o constituție formală și ceva deasupra acesteia", ci doar o "pluralitate de straturi de drept constituțional formal, ierarhic ordonate" (L. Favoreau, P. Gaia, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, Droit constitutionnel, 23 eme édition, Editions Dalloz, Paris, 2021, p. 105, citată în continuare L. Favoreau et alin. I), caz în care este preferabil să ne referim la norme de rang constituțional, astfel cum sunt, prin excelență, orice norme de drept prin care se realizează la nivel supralegislativ protecția drepturilor fundamentale;

(vi) atât în contextul principiului supremației constituției, cât și al prevederilor art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) Constituție, prioritatea/preeminența/primordialitatea dreptului EU nu se manifestă în raport de Constituția României și/sau orice altă normă de rang constituțional, astfel cum sunt, prin excelență, dispozițiile CEDO care asigură un standard superior de protecție a unui drept fundamental [art. 20 alin. (2) Constituție], ci vizează exclusiv dispozițiile contrare din "legile interne";

(vii) apartenența CEDO la ordinea juridică internă ca efect al ratificării sale [art. 11 alin. (2) Constituție], nu a produs vreo consecință juridică și în planul nivelului său normativ - supralegislativ - de vreme ce, constituantul distinge neechivoc între "tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte", pe de o parte, și "legile interne", prin care se asigură protecția drepturilor fundamentale, pe de altă parte [art. 20 alin. (2) Constituție];

(viii) sfera conceptului de "standard național de protecție", la care se referă jurisprudența CJUE (hotărârea Lin și ordonanța din 09.01.2024), este limitată la dreptul infraconstituțional (legislativ și a fortiori infralegislativ);

(ix) din perspectivă jurisprudențială, în contextul limitării primordialității dreptului UE la nivelul normativ infraconstituțional al dreptului național, principiul Simmenthal - care legitimează în virtutea efectului de excluziune neaplicarea unei practici judiciare care contravine efectivității dreptului unional - este de plano inaplicabil jurisprudenței general obligatorii a Curții Constituționale, care, potrivit art. 142 alin. (1) Constituție, "este garantul supremației Constituției";

În consecință, Înalta Curte apreciază că efectul de excluziune a standardului național de protecție a dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior), în virtutea preeminenței art. 325 alin. (1) TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, respectiv Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, potrivit jurisprudenței CJUE analizate (hotărârea Lin și ordonanța din 09.01.2024), nu se referă la standardul de protecție conferit de CEDO și/sau jurisprudența CEDO, ci vizează exclusiv standardul național de protecție, în sensul sus iterat.

I.3. Obligația instanțelor de a asigura justițiabilitatea concretă a drepturilor fundamentale

Distinct de contenciosul constituțional al normelor, garanțiile formale (jurisdicționale) prin care se realizează protecția drepturilor fundamentale impun în egală măsură accesul efectiv la instanțele judecătorești, deoarece caracteristica primordială a oricărui drept fundamental este aceea de a fi un drept justițiabil, adică susceptibil de a fi ocrotit în mod concret de un judecător (L. Favoreau et alin. I, op. cit., p. 962).

Mai mult, în aceeași ordine de idei, nu trebuie omis că, potrivit art. 13 CEDO [Dreptul la un recurs efectiv], "Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.". Or, dreptul la un recurs efectiv impune per se inclusiv un examen efectiv din partea jurisdicției învestite să ocrotească dreptul fundamental susceptibil de protecție, altminteri justițiabilitatea acestuia rămânâne o simplă noțiune teoretică și iluzorie, contrară principiului efectivității.

Chiar dacă subsecvent Tratatului de la Lisabona, obligația UE de aderare la CEDO, deși asumată în mod explicit [art. 6 alin. (2) TUE], nu a fost materializată efectiv, este de necontestat că "CJUE a tratat CEDO ca o sursă de inspirație (…) reținând că dreptul UE poate merge mai presus de aceasta (…) ideea CEDO ca prag minim, iar nu ca plafon, în dreptul UE al drepturilor omului fiind menținută de art. 52 alin. (3) din Cartă (…)" (P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 435-436), potrivit cărora "[î]n măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă."

Prin urmare, chiar în contextul intrării în vigoare a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (citată în continuare CDFUE) și al multiplicării, pe această cale, a sistemelor de protecție a drepturilor fundamentale, dispozițiile CEDO rămân incontestabil un etalon minim de protecție, care poate fi extins, dar niciodată restrâns [art. 52 alin. (3) teza a II-a CDFUE; art. 20 alin. (2) Constituție].

Potrivit literaturii de specialitate, dreptul la un recurs se înscrie în obiectivul de a face posibilă apărarea drepturilor și libertăților afirmate de CEDO. În acest sens, acest drept plasează primul eșalon de protecție la nivelul instanțelor naționale sub rezerva de a apela la mecanismul european de protecție după epuizarea cailor de atac interne, controlul european fiind menit să completeze controlul național, iar nu să îl substituie (L. Favoreau, A. Duffy-Meunier, I. Fassassi, P. Gaia, O. le Bot, L. Pech, A. Pena, A. Roux, G. Scoffoni, Droit des libertés fondamenteles, 8

e

éd., Editions Dalloz, Paris, 2021, p. 734, citată în continuare L. Favoreau et alin. II).

Prin urmare, justițiabilitatea drepturilor fundamentale constituie o veritabilă dogmă juridică, de vreme ce, într-o deplină sinergie axiologică, respectarea drepturilor fundamentale constituie una dintre valorile supreme atât la nivelul ordinii juridice a Uniunii Europene [art. 2 TUE], cât și la nivelul sistemului nostru de drept [art. 1 alin. (3) Constituție], existând așadar o viziune unitară în această privință între cele două ordini juridice.

De aceea, este incontestabil că protecția efectivă, completă și concretă a drepturilor fundamentale trebuie asigurată prin intermediul actului de justiție realizat de instanțele judecătorești, la apexul cărora se poziționează Înalta Curte de Casație și Justiție, în virtutea rolului său constituțional [art. 126 alin. (1) din Constituție].

În mod similar, având ca reper prevederile art. 1 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2022, magistratul procuror are, la rândul său, obligația apărării acestor drepturi fundamentale întocmai, prin intermediul actelor efectuate în virtutea funcției judiciare pe care o exercită în cadrul procesului penal.

Astfel, ori de câte ori efectele substanțiale ale unui act judiciar interferează cu protecția unui drept fundamental, orice instanță judecătorească (orice jurisdicție penală), în limitele competenței sale, este obligată să identifice și să statueze motivat care este standardul de drept - noțiune comprehensivă ce reunește atât normele juridice (principii și reguli) cât și dreptul de sorginte jurisdicțională (jurisprudențele obligatorii) - incident în concret în procedura judiciară în care a fost învestită, urmând să îl aplice pentru a tranșa în baza acestuia raportul juridic litigios.

Trebuie adăugat totodată că, spre deosebire de actul administrativ (în cazul competenței legate), actul de justiție - prin care se asigură inter alia justițiabilitatea drepturilor fundamentale - nu se poate rezuma la aplicarea mecanică a unui anumit standard de drept, pe considerentul că ar avea prima facie un caracter preeminent, ci, dimpotrivă, impune un examen riguros și comprehensiv al tuturor normelor (principii și reguli) și izvoarelor relevante de drept jurisdicțional, în fiecare procedură judiciară în parte, din partea jurisdicției (penale) legalmente învestite să statueze asupra raportului litigios.

Așa fiind, Înalta Curte - ca, de altfel, orice instanță judecătorească - este obligată să efectueze un atare examen judiciar pentru a statua motivat care este standardul de drept în concret aplicabil în cauza pendinte, de vreme ce soluția pe care urmează să o pronunțe influențează indeniabil protecția drepturilor fundamentale.

Având în vedere că potrivit art. 1 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2022 magistratura este activitatea judiciară desfășurată de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor și parchetelor le revine în mod corelativ o obligație similară în cauzele pendinte.

În consecință, se poate aprecia că instanțele judecătorești au obligația de rang constituțional să asigure justițiabilitatea concretă a drepturilor fundamentale aplicând motivat în acest sens standardul adecvat de protecție impus de normele de drept. Actul de justiție este indispensabil pentru protecția efectivă a drepturilor fundamentale.

Înalta Curte apreciază că realizarea justiției într-un stat de drept nu este posibilă fără respectarea drepturilor fundamentale prin raportare la particularitățile fiecărei cauze, la standardele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, respectiv a celor ce decurg din jurisprudența CJUE, în măsura în care sunt apte să asigure un nivel de protecție a drepturilor fundamentale echivalent sau superior celui din blocul convențional.

Înalta Curte remarcă din prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare CEDO sau Convenția europeană) că cea mai mare parte a acestor drepturi nu sunt nelimitate într-o societate democratică, fiind justificată restrângerea lor în numele siguranței publice sau al securității naționale, al interesului economic al țării, al sănătății publice și al moralei, al drepturilor și libertăților altuia, al prevenirii dezordinii și delincvenței. În plus, potrivit art. 15 parag. 1 din Convenția europeană statelor le este permis, în anumite circumstanțe, să deroge de la obligațiile lor în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii. Dar chiar și în aceste împrejurări, niciun stat nu se poate sustrage obligației de a respecta dreptul la viață, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la obligația interzicerii torturii, a sclaviei și a neretroactivității legii penale mai severe, respectiv a retroactivității legii penale mai favorabile (art. 15 parag. 2).

Particularitatea standardului convențional de protecție a dreptului fundamental la neretroactivitatea legii penale mai severe, respectiv la retroactivitatea legii penale mai favorabile, în raport cu standardul național, respectiv cu cel unional, vizează caracterul absolut inderogabil al acestui drept fundamental - interdicția oricărui test de proporționalitate în raport de alte drepturi fundamentale, principii de drept și/sau interese publice concurente -, în contextul în care prevederile art. 15 parag. (2) CEDO statuează, în mod expres, că nu este permisă statelor contractante nicio derogare de la prevederile art. 2 - cu excepția decesului rezultat din acte licite de război - art. 3, art. 4 parag. (1) și art. 7 CEDO, chiar și în caz de război sau alt pericol public ce amenință viața națiunii, situație în care, referitor la celelalte drepturi protejate de Convenție, potrivit art. 15 parag