ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra apelului de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 132 din 08 iunie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, l-a condamnat pe inculpatul A. la 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 309 C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen., aplicându-i ca pedeapsă complementară interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 97 C. pen., s-a dispus anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel Timișoara, definitivă prin Decizia penală nr. 175 din 17 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pedeapsă care, conform dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost contopită cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin prezenta la care s-a adăugat un spor de 8 luni, în final acesta urmând să execute o pedeapsă rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia pe un termen de 4 ani, impunându-i-se ca pe durata termenului de supraveghere să execute măsurile prevăzute de art. 93 alin. (1), (2) și (3) C. pen. și, totodată, atrăgându-i-se atenția asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

A fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă B., și inculpatul A. a fost obligat la plata sumei de 770.000 de euro cu titlu de daune materiale, menținându-se măsura asigurătorie a sechestrului asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului, până la concurența sumei de 770.000 de euro, luată prin Ordonanța nr. 110/P/2019 din 01 iulie 2019 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că inculpatul A. a fost trimis în judecată întrucât, în calitate de notar public, cu ocazia încheierii contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate sub nr. x din 20 mai 2011 și nr. 1468 din 23 august 2011, și-a îndeplinit, în mod defectuos, atribuțiile de serviciu, ceea ce a avut drept consecință anularea parțială a contractelor de împrumut, adică a ipotecilor de rang I și rang II, prin Sentința civilă nr. 109 din 11 februarie 2016 a Tribunalului Arad și producerea unui prejudiciu în cuantum de 770. 000 de euro în dauna părții civile B., care a fost, astfel, în imposibilitate să recupereze suma împrumutată.

Prin Sentința penală nr. 165/PI/02.07.2020, Curtea de Apel Timișoara, în primul ciclu procesual, l-a achitat pe inculpatul A., în temeiul la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen., respingând acțiunea civilă formulată în cauză și ridicând, totodată, sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului.

S-a reținut, în esență, că fapta, astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare a instanței, nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul A., încheind contractele de împrumut fără a avea hotărârea Adunării Generale a S.C. C. S.A., nu a urmărit sau acceptat producerea unei pagube numitului D., în condițiile în care E. era asociat majoritar al societății menționate și deținea o cotă de participare de 93,4%.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și partea civilă B., criticând-o, în principal, sub aspect de nelegalitate, în raport cu soluția de achitare a inculpatului pentru lipsa intenției în condițiile în care se dispusese judecarea cauzei în procedura simplificată, întrucât potrivit Deciziei nr. 4/2019 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a statuat că în cazul judecării unei cauze conform procedurii de recunoaștere necondiționată a faptei și vinovăției, nu se poate dispune achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 288 din 13 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și de partea civilă B., a desființat hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, întrucât inculpatul deși a recunoscut comiterea faptelor imputate, a arătat că a acționat din culpă, motiv pentru care judecarea cauzei în procedura simplificată a recunoașterii vinovăției nu trebuia admisă, situație în care, pentru respectarea dublului grad de jurisdicție și a dreptului la un proces echitabil, se impune ca instanța de fond să efectueze cercetarea judecătorească în procedura de drept comun pentru stabilirea adevărului în cauză, fără ca în final să fie exclusă aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) teza a II-a C. proc. pen. față de inculpatul A..

În rejudecare, analizând materialul probator administrat atât în faza de urmărire penală cât și în cursul judecății, instanța de fond a reținut că, prin contractul de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificat sub nr. x din 20 mai 2011, de inculpatul A., martorul D. i-a dat cu titlu de împrumut lui E. suma de 184.000 euro, contract garantat de către S.C. C. S.A., prin asociatul majoritar E., cu imobilul hală industrială situat în Arad, str. x, jud. Arad, asupra căruia s-a intabulat dreptul de ipotecă de rang I în favoarea împrumutătorului. Ulterior, la data de 23 august 2011, inculpatul A. a autentificat sub nr. x contractul de împrumut fără dobândă cu ipotecă, prin care martorul D. i-a mai împrumutat lui E. suma de 770.000 euro, fiind stipulată aceeași garanție în vederea restituirii împrumutului, sens în care s-a intabulat dreptul de ipotecă de rang II asupra imobilului în discuție, proprietatea S.C. C. S.A., în favoarea lui D..

La data de 02 decembrie 2011, s-a încheiat actul de cesiune de creanță autentificat de inculpatul A. sub nr. x, prin care D., în calitate de cedent, a cesionat surorii sale B., în calitate de cesionar, creanța față de debitorul E. împreună cu garanțiile ipotecare față de F., G. și S.C. C. S.A. Ulterior, în anul 2013, debitorul E. a decedat, iar Tribunalul Arad, prin Sentința civilă nr. 48 din 19.06.2014 a dispus deschiderea procedurii de insolvență împotriva S.C. C. S.A.

Prin Sentința civilă nr. 109 din 11 februarie 2016, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 491/A din 08 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara, Tribunalul Arad a admis cererea formulată de H., în calitate de administrator judiciar al debitoarei S.C. C. S.A. Arad, împotriva pârâților D. și I., în calitate de moștenitori ai defunctului E., F., în nume propriu și în calitate de soție supraviețuitoare și B. și s-a dispus nulitatea parțială a Contractelor de împrumut nr. x din 20 mai 2011 și nr. x din 23 august 2011, sub aspectul garantării împrumutului prin intabularea dreptului de ipotecă în rang I și de rang II asupra imobilului din Arad, str. x, jud. Arad.

În considerentele acestei hotărâri, s-a reținut, în esență, că S.C. C. S.A. nu și-a dat consimțământul la încheierea Contractelor de împrumut nr. x din 20 mai 2011 și nr. 1468 din 23 august 2011, în condițiile în care asociat majoritar al acestei societăți este S.C. J. S.R.L. cu o participare de 93,4%, și nu defunctul E. care, pentru a putea încheia acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să schimbe sau să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, avea nevoie de aprobarea Adunării Generale Extraordinare sau a Biroului Permanent, motiv pentru care lipsa consimțământului S.C. C. S.A. la încheierea contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă constituie o cauză ce atrage nulitatea actului juridic, în raport de dispozițiile art. 948 și art. 1179 C. civ.

În continuare, judecătorul fondului a reținut, făcând trimitere la declarațiile inculpatului A., ale părții civile B. și ale martorului D., date atât la urmărire penală cât și în al doilea ciclu procesual, precum și la înscrisuri, respectiv Contractele de împrumut nr. x din 20 mai 2011 și nr. 1468 din 23 august 2011, Contractul de cesiune de creanță nr. x din 02 decembrie 2011, declarația notarială nr. 2098 din 21 noiembrie 2011, că inculpatul A., în calitate de notar public, cu ocazia încheierii contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate sub nr. x din 20 mai 2011 și nr. 1468 din 23 august 2011, prin care D. 1-a împrumutat pe E. cu suma totală de 770 000 euro nu a respectat dispozițiile legale privitoare la încheierea contractului de ipotecă, fapt ce a avut drept consecință anularea garanțiilor instituite, prin Sentința civilă nr. 109 din 11 februarie 2016 a Tribunalului Arad și crearea unui prejudiciu de 770 000 euro în dauna părții civile B..

În continuare, s-a mai precizat că exercitarea defectuoasă a atribuțiilor specifice funcției de notar, s-a realizat prin încălcarea mai1 multor dispoziții legale, adică ale art. 6 din Legea nr. 36/1995 în forma în vigoare la data încheierii contractelor de împrumut potrivit cărora "Notarii publici (...), au obligația să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii și bunelor moravuri (...). în cazul în care actul solicitat este contrar legii și bunelor moravuri, notarul public va refuza întocmirea lui; ale art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 36/1995 în forma în vigoare la încheierea actelor (dispoziții reluate la art. 46 alin. (1) și (2) în forma republicată a legii în M. Of. Nr. 732/18.10.2011) potrivit cărora "notarul public are obligația să deslușească raporturile reale dintre părți cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea și să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice, fiind obligat să ceară părților, ori de câte ori este cazul, documentele justificative și autorizațiile necesare pentru încheierea actului sau, la cererea acestora, va putea obține el însuși documentația necesară." ale art. 701 din Legea nr. 31/1990 în forma în vigoare la data încheierii contractelor de împrumut potrivit căruia "actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societății adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale actului constitutiv al societății, nefiind necesară o procură specială și în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziție trebuie încheiate în formă autentică" ale art. 1444 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 în forma în vigoare la data încheierii contractelor de împrumut potrivit căruia "Este interzisă creditarea de către societate a administratorilor acesteia, prin intermediul unor operațiuni precum: c) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate administratorilor, concomitentă ori ulterioară acordării împrumutului" și ale art. 1179 C. civ. potrivit căruia "Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt: (...) 2. consimțământul".

De asemenea, au fost înlăturate apărările inculpatului A. care, deși a recunoscut comiterea faptei, a susținut că nu a urmărit cauzarea unui prejudiciu, având în vedere că, la momentul încheierii celor două contracte de împrumut, s-a aflat în eroare de drept cu privire la dispozițiile art. 701 din Legea nr. 31/1990, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile erorii de drept, iar existența unei stări dubitative cu privire la normele juridice nu poate fi echivalentă cu necunoașterea sau cunoașterea eronată a dispozițiilor legale, cu atât mai mult cu cât din cererile de încheiere a acestor acte juridice rezultă că părților li s-a solicitat să prezinte, în original, la data perfectării lor, mai multe acte, printre care și hotărârea Adunării Generale a S.C. C. S.A. privind acordul dat pentru ca imobilul proprietatea societății să constituie garanție ipotecară, dispoziție care însă nu a fost respectată.

Chiar și în situația în care hotărârea s-ar fi depus, actele nu puteau fi încheiate de notarul public A., dat fiind că, potrivit art. art. 1444 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare la data încheierii contractelor de împrumut), era interzisă creditarea de către societate a administratorilor acesteia, prin intermediul unor operațiuni, precum garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate administratorilor concomitentă ori ulterioară acordării împrumutului.

În consecință, s-a constatat că faptele inculpatului A. se circumscriu elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave comisă în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Astfel, sub aspectul laturii obiective, s-a reținut că infracțiunea s-a realizat prin acțiunea notarului public de încheiere a contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă, autentificate sub nr. x din 20 mai 2011 și 1468 din 23 august 2011 cu încălcarea dispozițiilor legale privitoare la instituirea ipotecii, faptă ce a avut drept urmare socialmente periculoasă anularea acesteia și cauzarea unui prejudiciu în cuantum de 770.000 euro în patrimoniul părții civile B., având în vedere că nu s-au putut recupera sumele împrumutate.

În ceea ce privește latura subiectivă, s-a stabilit că inculpatul A. a acționat cu intenție indirectă, întrucât, deși și-a pus problema legalității contractelor în lipsa unui hotărâri AGA, tot a procedat la încheierea acestora fără a efectua verificări suplimentare, în caz contrar, ar fi evitat ca actele autentificate să cuprindă clauze contrare legii și bunelor moravuri, și ca atare, ar fi avut posibilitatea să refuze perfectarea lor.

La individualizarea pedepsei, deși a fost avută în vedere complexitatea pericolului social al faptei, prejudiciul de imagine adus justiției, în principal, și încrederii în profesionalismul notarilor, în secundar, dar și poziția nesinceră a inculpatului, instanța de fond a apreciat că nu se impune executarea în regim de detenție a pedepsei, întrucât setul de obligații și măsuri de supraveghere instituite în sarcina acestuia în aplicarea art. 91 și urm. C. pen. permit verificarea comportamentului și schimbarea atitudinii sale față de valorile sociale ocrotite de lege.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța de fond a reținut că partea vătămată B. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 770.000 de euro daune materiale, întrucât, prin anularea garanției instituite în favoarea acesteia, a pierdut posibilitatea de a-și recupera împrumutul acordat defunctului E., motiv pentru care inculpatul A. a fost obligat Ia plata prejudiciului de 770.000 de euro creat prin fapta sa ilicită.

Împotriva acestei sentințe penale, a formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, care a criticat hotărârea atacată sub aspect de nelegalitate, întrucât pedeapsa de 2 ani închisoare la care a fost condamnat inculpatul este mai mică decât minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea incriminată de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., iar în cauză, nu a fost reținută incidența vreunei circumstanțe atenuante legale sau judiciare.

Totodată, nelegalitatea pedepsei aplicate pentru infracțiunea continuată de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave atrage și nelegalitatea modalității de executare a pedepsei, întrucât, în condițiile în care, potrivit art. 91 C. pen., în cazul concursului de infracțiuni pedeapsa rezultantă aplicată poate fi de cel mult 3 ani închisoare; or, în cauză, pedeapsa rezultantă stabilită în mod corect este de 3 ani și 8 luni închisoare, motiv pentru care, nu putea fi dispusă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Pentru acest considerent, parchetul a solicitat admiterea apelului și aplicarea unei pedepse legale atât în cuantum cât și ca modalitate de executare.

Înalta Curte, examinând cauza atât prin prisma motivelor de apel dezvoltate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, cât și din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, constată ca apelul promovat de parchet este fondat pentru următoarele considerente:

Astfel, constatând ca fiind corecte împrejurările faptice stabilite de prima instanță, Înalta Curte, în baza propriului examen al mijloacelor de probă administrate la urmărire penală cât și în faza de judecată, reține, în esență, că, inculpatul A., în calitate de notar, a încheiat cu nesocotirea dispozițiilor art. 6 și ale art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 36/1995, în forma în vigoare la data faptelor, ale art. 701 și ale art. 1444 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data faptelor, precum și ale art. 1179 C. civ., două contracte de împrumut cu ipotecă, autentificate sub nr. x din 20 mai 2011 și nr. 1468 din 23 august 2011, prin care împrumutătorul D. i-a împrumutat, așa cum rezultă din Declarația notarială nr. 2098 din 21 noiembrie 2011, suma totală de 770.000 euro împrumutatului E., care, prezentându-se drept acționar majoritar al S.C. C. S.A., deși în realitate era administrator, a garantat restituirea banilor cu o hală industrială proprietatea acestei societăți fără a exista vreo Hotărâre a Adunării Generale în acest sens, și, ca atare, asupra imobilului a fost instituită o ipotecă de rang I, respectiv, o ipotecă rang II în favoarea lui D..

Potrivit clauzelor contractuale, sumele acordate cu titlu de împrumut au fost înmânate împrumutatului la momentul încheierii celor două convenții civile, adică Ia datele 20 mai 2011 și 23 august 2011, stabilindu-se ca termen de restituire 21 noiembrie 2011, respectiv 23 august 2012. De asemenea, la data de 21 noiembrie 2011, când a expirat termenul de restituire a sumei de bani acordată în baza contractului de împrumut nr. x din 20 mai 2011, părțile contractante au dat o declarație autentificată sub nr. x de inculpatul A., prin care au declarat pe proprie răspundere că întreaga sumă împrumutată la momentul semnării celui de-al doilea act (23 august 2011) a fost de 770.000 euro, în această valoare fiind inclusă și suma împrumutată inițial, la data de 20 mai 2011. Ulterior, la data de 02 decembrie 2011, inculpatul A. a încheiat un contract de cesiune de creanță autentificat sub nr. x convenție prin care D. în calitate de cedent a cesionat către B. în calitate de cesionar dreptul de creanță față de debitorul cedat E. împreună cu garanțiile ipotecare.

Nerespectarea dispozițiilor legale care reglementează încheierea contractelor de împrumut cu ipotecă a condus la producerea unui prejudiciu în cuantum de 770.000 euro în dauna părții civile B., întrucât, la scadență (23 august 2012), acesteia nu i-a fost restituit împrumutul, iar executarea imobilului oferit drept garanție nu s-a putut realiza, dat fiind faptul că la instituirea ipotecii nu au fost respectate condițiile reglementate de lege în materie. Ba mai mult, în cadrul procedurii de insolvență, judecătorul sindic de la Tribunalul Arad a dispus, printre altele, prin Sentința civilă nr. 109 din 11 februarie 2016, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 49l/A din 08 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara, anularea parțială a celor două contracte sub aspectul garantării împrumuturilor prin intabularea dreptului de ipotecă de rangul I și de rangul II asupra imobilului din municipiul Arad, str. x.

Ca atare, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu cu ocazia încheierii celor două contracte de împrumut de către inculpat, concretizată în încălcarea dispozițiilor legale menționate, a avut ca rezultat producerea unei pagube de 770.000 euro în patrimoniul părții civile B., care a fost în imposibilitate obiectivă să-și recupereze banii prin executarea garanției imobiliare, deși, așa cum rezultă din declarațiile constante ale martorului E. date la urmărire penală și la judecata în primă instanță, acesta i-a dat banii defunctului E. tocmai în considerarea garanției reale instituite în favoarea sa, întrucât hala industrială fusese evaluată inițial la 1.600.000 euro și, totodată, prealabil întocmirii actelor, notarul i-a dat asigurări că nu reprezintă nicio problemă faptul că imobilul ipotecat este proprietatea S.C. C. S.A., chiar dacă banii sunt împrumutați unei persoane fizice, întrucât aceasta este acționar majoritar la respectiva societate.

Având în vedere că infracțiunea de abuz în serviciu sub raport obiectiv se caracterizează printr-o omisiune sau o îndeplinire defectuoasă a unui act de către un funcționar public în exercitarea atribuțiilor de serviciu, care produce urmarea tipică, respectiv o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, această faptă se consumă la momentul producerii rezultatului descris în norma de incriminare, adică atunci când funcționarul public, cu știință, a cauzat un prejudiciu în patrimoniul subiectului pasiv sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale acestuia.

Prin urmare, atunci când infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, dacă, în caz concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracțiune consumată) se produce la o oarecare distanță în timp față de momentul desfășurării (și încetării comiterii) momentul consumării îl reprezintă primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracțiune, așa cum, de altfel, s-a reținut, în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019, publicată în M. Of. nr. 334/02.05.2019.

Așadar, prin acțiunile sale abuzive, constând în încălcarea dispozițiilor legale anterior menționate cu ocazia exercitării atribuțiilor specifice funcției de notar, inculpatul A. a cauzat un prejudiciu în valoare de 770.000 de euro în dauna părții civile B., produs la expirarea termenului de restituire a împrumutului (23 august 2012), dată de la care recuperarea sumelor date cu titlu de împrumut prin executarea garanției imobiliare nu s-a putut realiza, motiv pentru care faptele sale se circumscriu conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave în formă continuată, fiind îndeplinită, totodată, și cerința esențială atașată elementului material al laturii obiective, în condițiile în care comportamentul care a condus la îndeplinirea în mod defectuos a unui act ce intră în sfera sa de competență este impus prin legislația primară, așa cum a statuat Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 517/08.07.2016, când a stabilit că sintagma "îndeplinește în mod defectuos" prevăzută de art. 297 alin: (1) C. pen. sau art. 248 C. pen. (1969) are valențe constituționale doar când înseamnă "îndeplinește prin încălcarea legii".

Prealabil verificării temeiniciei apelului declarat în cauză, având în vedere succesiunea de legi în timp intervenită de la momentul comiterii infracțiunii de către inculpatul A. până în prezent, Înalta Curte apreciază că se impune stabilirea legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 5 C. pen., în funcție de aceasta urmând a fi analizate criticile invocate de parchet sub aspectul tratamentului sancționator aplicat inculpatului de prima instanță.

Ca urmare, din punctul de vedere al aplicării în timp al legii penale, se constată că pentru inculpatul A. legea veche este mai blândă, identificarea acesteia realizându-se prin raportare la cele statuate, cu caracter general obligatoriu, de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 265 din 06 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, conform căreia dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, fapt ce implică compararea prevederilor din ambele Coduri cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare) și cu privire la fiecare instituție incidență în speță și, în final, o evaluare a acestora, în vederea alegerii dintre cele două legi penale succesive a celei care este mai blândă, în ansamblul reglementărilor sale.

Astfel, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave în formă continuată prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. care are corespondent în legea veche în art. 246 C. pen. (1969) raportat la art. 2481 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

Potrivit art. 246 C. pen. (1969) fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane, constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, iar conform art. 2481 C. pen. (1969) dacă fapta prevăzută în art. 246 a avut consecințe deosebit de grave, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Consecințele deosebit de grave erau definite de vechea codificare în art. 146 care stabilea că prin consecințe deosebit de grave se înțelegea o pagubă materială mai mare de 200.000 RON sau o perturbare deosebit de gravă a activității cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau persoane fizice.

Noua lege incriminează infracțiunea de abuz în serviciu în art. 297 C. pen., potrivit căruia fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică, iar în art. 309 C. pen. se stabilește că dacă fapta prevăzută în art. 297 a produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate. De asemenea, prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 RON, conform dispozițiilor art. 183 C. pen.

Drept urmare, se observă că noua reglementare nu instituie în art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. condiții de incriminare diferite în cazul abuzului în serviciu contra persoanelor fizice care produce consecințe deosebit de grave față de vechea codificare nici cu privire la subiectul activ care este tot circumstanțiat, respectiv funcționar public sau o persoană asimilată unui asemenea funcționar, dar nici sub aspectul urmării imediate care reprezintă cauzarea unei pagube materiale în patrimoniul subiectului pasiv.

La o examinare comparativă a tratamentului sancționator se constată că noul C. pen. prevede limite de pedeapsă mai ușoare față de vechea lege, adică închisoarea de la 3 ani la 10 ani și 6 luni și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție pentru infracțiunea prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen., în loc de închisoarea de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (1969) raportat la art. 2481 C. pen. (1969), însă, cum la stabilirea legii penale mai favorabile trebuie să se țină seama de situația concretă din cauză, Înalta Curte, evaluând prevederile legale anterior menționate în coroborare cu cele care reglementează tratamentul penal al pluralității de infracțiuni sub forma concursului, efectele suspendării sub supraveghere a executării pedepsei și sfera obligațiilor impuse pe durata termenului de supraveghere, precum și împrejurările ce pot constitui circumstanțe atenuante și consecințele lor, constată că legea care, în ansamblul dispozițiilor sale incidente, conduce la un rezultat mai blând pentru inculpatul A. este C. pen. anterior, iar nu cel în vigoare la data soluționării definitive a prezentului dosar.

Astfel, legea anterioară se învederează a fi mai avantajoasă în raport cu dispozițiile art. 75 - 76 C. pen., care nu mai rețin ca circumstanțe atenuante împrejurările prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen. (1969), limitând efectele unor asemenea circumstanțe, cu consecința creării acuzatului unor avantaje mai restrânse decât cele din vechea codificare.

De asemenea, în vechea codificare tratamentul penal al pluralității de infracțiuni sub forma concursului consta în cumulul juridic cu spor facultativ [art. 34 C. pen. (1969)], spre deosebire de noua codificare, care prevede cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situația în care, în cauză, fapta inculpatului ar rămâne încadrată în noile texte de incriminare, iar pedeapsa adaptată în raport cu limitele prevăzute de acestea s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al concursului de infracțiuni (având în vedere condamnarea definitivă la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru o faptă concurentă), la o pedeapsă rezultantă ce ar putea depăși cuantumul sancțiunii penale stabilite în temeiul reglementării anterioare ca urmare a reținerii circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen. (1969).

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, instanța trebuie să aibă în vedere, în aplicarea art. 5 C. pen., sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspendării prevăzute de legile succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere.

Ca urmare, deși art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai redusă decât durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzută de art. 862 C. pen. (1969), respectiv de la 2 la 4 ani în loc de 2 - 5 ani, se observă că noua lege penală generală nu mai reglementează ca efect al împlinirii termenului de supraveghere reabilitarea de drept a condamnatului (așa cum prevedea art. 866 din vechiul cod), iar art. 93 C. pen. instituie obligativitatea impunerii unui set de obligații, ce anterior aveau caracter facultativ, inclusiv prestarea pentru o perioadă cuprinsă între 60 și 120 de zile a unei munci neremunerate în folosul comunității, aspecte care imprimă un caracter mai blând legii anterioare.

Revenind la criticile formulate de parchet cu privire la tratamentul sancționator, se constată că sunt întemeiate, în condițiile în care prima instanță 1-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., deci i-a aplicat o pedeapsă sub limita minimă specială prevăzută de norma de incriminare care este de 3 ani, fără să fi reținut incidența vreunei circumstanțe atenuante față de acesta. Ca atare, în mod greșit s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, întrucât pedeapsa rezultantă corect individualizată trebuia să fie de 3 ani și 8 luni și, astfel, se depășea limita de cel mult 3 ani prevăzută de art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen., care permite aplicarea dispozițiilor art. 93 C. pen. și următoarele.

Pentru aceste motive apelul formulat de parchet urmează să fie admis, dar având în vedere că legea veche a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte, în procesul de individualizare a pedepsei, urmează să țină seama de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), cu consecința valorificării corespunzătoare a tuturor împrejurărilor care țin de faptele comise (modul de săvârșire, starea de pericol creată, întinderea activității infracționale), precum și cele care caracterizează persoana inculpatului A. (antecedența penală, conduita după comiterea faptei, vârsta, starea de sănătate, integrarea în societate și situația familială), astfel încât, atât cuantumul acesteia, cât și modalitatea de executare stabilită să poată asigura funcția coercitivă și de îndreptare a sancțiunii, dar și cea preventivă, de descurajare a săvârșirii unor fapte similare de către destinatarii legii penale.

Astfel, individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante și sensibile operațiuni juridice de a cărei acuratețe depinde în mod direct reușita procesului de îndreptare și recuperare a inculpaților, întrucât presupune, prin evaluarea periculozității acestora și a gravității infracțiunii comise, determinarea gradului de răspundere penală a persoanelor trimise în judecată, în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa și modul de executare a acesteia.

În acest sens, se constată că, deși fapta inculpatului A., în concret, are un grad relativ ridicat de pericol social, imprimat atât de natura și importanță valorilor sociale lezate, respectiv buna desfășurare a relațiilor de serviciu și în secundar ocrotirea patrimoniului, de caracterul continuat al infracțiunii, de funcția deținută, adică notar public, în exercitarea căreia a săvârșit activitatea situată în sfera ilicitului penal, aducând astfel un prejudiciu de imagine profesiei pe care o exercită, dar și de consecințele produse prin cauzarea unei pagube în valoare de 770.000 euro în patrimoniul părții civile, aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege, respectiv 2 ani de închisoare conform art. 76 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. pen. (1969), este suficientă pentru realizarea scopului preventiv - educativ al tratamentului sancționator, în raport cu circumstanțele personale favorabile care-l caracterizează pe inculpat (persoană integrată social, având o conduită bună în societate după comiterea faptei din prezenta cauză, prezentându-se la toate chemările organelor judiciare), precum și cu faptul că de la data săvârșirii activității infracționale au trecut aproximativ 11 ani.

Așadar, trecerea unui interval lung de timp de la comiterea infracțiunii a fost de natură a diminua din rezonanța negativă a activității ilicite desfășurată de inculpatul A., precum.și din periculozitatea acestuia dat fiind faptul că, în perioada de referință, așa cum s-a arătat anterior, și-a conformat conduita cu rigorile legii, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că se impune a fi reținute în cauză circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen. (1969).

Totodată, instanța supremă apreciază că dată fiind natura și gravitatea faptei comise de inculpat este oportună interzicerea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau funcții elective publice și de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969) ca pedeapsă accesorie cât și ca pedeapsă complementară pe o durată de 2 ani.

Raportat la faptul că pe toată durata procedurilor judiciare inculpatul A. s-a prezentat în față organelor judiciare de fiecare dată când a fost chemat, precum și la împrejurarea că de la comiterea activității infracționale a trecut un interval mare de timp (aproximativ 11 ani), se constată că nimic nu justifică executarea în regim de detenție a pedepsei rezultate de 2 ani închisoare [determinată, conform dispozițiilor art. art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 36 C. pen. (1969), prin cumulul juridic al pedepsei de 2 închisoare ce se va aplica prin prezenta cu pedeapsa li de 2 ani închisoare aplicată prin nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, definitivă prin Decizia penală nr. 175 din 17 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală], motiv pentru care Înalta Curte îi va acorda acestuia beneficiul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în condițiile art. 861 C. pen. (1969) și urm., pe un termen de încercare de 6 ani, întrucât măsurile de supraveghere ce urmează a-i fi impuse sunt suficiente pentru a-i asigura îndreptarea, putându-se, astfel, atinge scopul preventiv - educativ al tratamentului sancționator.

Tratamentul sancționator pentru concursul de infracțiuni urmează să se stabilească în conformitate cu dispozițiile din vechea lege, chiar dacă pentru fapta concurentă s-a stabilit deja cu autoritate de lucru judecat că Noul C. pen. este lege penală mai favorabilă, întrucât, în cauza pendinte, se ajunge la un rezultat mai blând prin aplicarea vechii codificări, în mod global, ca urmare a luării în considerare a tuturor instituțiilor incidente.

De altfel, Înalta Curte de Casației și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut, în cuprinsul Deciziei nr. 15 din 08 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 550 din 21 iulie 2016, prin care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, că "chiar dacă pentru una din infracțiunile ce face obiectul concursului s-a stabilit o lege penală mai favorabilă și s-a aplicat o pedeapsă printr-o hotărâre anterioară rămasă definitivă, aceasta nu are relevanță pentru stabilirea globală a legii penale mai favorabile în prezenta cauză. Analiza legii penale mai favorabile trebuie realizată în cauza dedusă judecății, ca atare, ea trebuie să vizeze instituțiile incidente în respectiva cauză (stabilirea unei pedepse pentru infracțiunea dedusă judecății și regimul sancționator al concursului de infracțiuni), altfel s-ar încălca dispozițiile Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 pronunțată de Curtea Constituțională care impun o analiză globală a legii penale mai favorabile, fără combinarea prevederilor din legi penale succesive. Aceasta însă nu înseamnă, așa cum au concluzionat unele instanțe, că, în mod automat, concursului de infracțiuni din speță trebuie să îi fie aplicat tratamentul sancționator prevăzut de noul C. pen. pentru că încadrarea juridică a infracțiunii deduse judecății a fost făcută în baza acestui cod. Instanța învestită cu soluționarea apelului inculpatului trebuie să facă o analiză a întregii cauze deduse judecății (în care trebuie să aibă în vedere și obligativitatea aplicării dispozițiilor privind concursul de infracțiuni), și nu să stabilească mai întâi legea penală mai favorabilă pentru infracțiunea din speță, iar apoi să încerce să detecteze textul de lege aplicabil concursului de infracțiuni)."

Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, va desființa, în parte, sentința penală atacată, și rejudecând:

Va descontopi pedeapsa rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 246 C. pen. (1969) raportat la art. 2481 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., îl va condamna pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii continuate de abuz în serviciu în formă calificată.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969), pe o durată de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Va face aplicarea art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Ii-a și b) C. pen..(1969).

În baza art. 33 lit. a), 34 alin. (1) lit. b) și art. 36 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., va contopi pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin prezenta cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, definitivă prin Decizia penală nr. 175 din 17 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. (1969), va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969), pe o durată de 2 ani, urmând să se constate, conform dispozițiilor art. 36 alin. (3) C. pen. (1969) că aceasta a fost deja executată în perioada 17 mai 2017 - 16 mai 2019, având în vedere că inculpatul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, definitivă prin Decizia penală nr. 175 din 17 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pentru o infracțiune concurentă, fiindu-i aplicată, totodată, o pedeapsă complementară de aceeași natură, cu același conținut și în același cuantum, respectiv interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 86 raportat la art. 86 C. pen. (1969), va suspenda executarea pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 6 ani, termen care se calculează de la data rămânerii definitive a Sentinței penale nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, prin care s-a pronunțat anterior suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, adică de la 17 mai 2017, conform art. 865 C. pen. (1969).

În baza art. 863 C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare, inculpatul A. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Arad;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, se va suspenda și executarea pedepselor accesorii.

Va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86 C. pen. (1969).

Va menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului declarat de Ministerul Public vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în cuantum de 217 RON, se va plătești din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva Sentinței penale nr. 132 din 08 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Desființează, în parte, sentința penală apelată, și rejudecând:

Descontopește pedeapsa rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 246 C. pen. (1969) raportat la art. 2481 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii continuată de abuz în serviciu în formă calificată.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969), pe o durată de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Face aplicarea art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen..(1969).

În baza art. 33 lit. a), 34 alin. (1) lit. b) și art. 36 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., contopește pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin prezenta cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată Sentința penală nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, definitivă prin Decizia penală nr. 175 din 17 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. (1969), aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969), pe o durată de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Constată că pedeapsa complementară a fost deja executată, în perioada 17 mai 2017 - 16 mai 2019.

În baza art. 86 raportat la art. 86 C. pen. (1969), suspendă executarea pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 6 ani, care se calculează de la data 17 mai 2017, când a rămas definitivă Sentința penală nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

În baza art. 863 C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare, inculpatul A. trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Arad;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, se suspendă și executarea pedepselor accesorii.

Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 864 C. pen. (1969).

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului declarat de Ministerul Public rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în cuantum de 217 RON, se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 iunie 2022.

GGC - NN