ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Asupra recursului în casație de față;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 162 din data de 27.01.2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 4 București, în baza art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13
2
din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 C. pen. și art. 5 C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prin care s-au obținut foloase necuvenite pentru sine sau pentru altul, în formă continuată (acte materiale din 27.03.2013 și 19.09.2013).
(...)
În baza art. 91 C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 3 (trei) ani, stabilit în condițiile art. 92 C. pen. și care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 94 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute la art. 93 alin. (1) lit. c) - e) să fie comunicate Serviciului de Probațiune București.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune arătat sau organizat de acesta în colaborare cu instituții din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 4 sau la Direcția Piețe și Gestionare Activități Comerciale Sector 4, pe o perioadă de 90 de zile, în condițiile art. 57 din Legea nr. 253/2013.
În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
S-a făcut aplicarea art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen. în privința executării pedepsei complementare aplicate.
S-a luat act că persoana vătămată SC B. SRL (fostă SC C. SRL), reprezentată legal de numitul D., nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 397 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desființarea înscrisurilor întocmite de inculpat, respectiv proces-verbal de redare înregistrări video din 27.03.2013 și referat cu propunere de neîncepere a urmăririi penale din 19.09.2013 (plic aflat la fila x d.u.p).
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București și inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin Decizia penală nr. 391/A din 12 aprilie 2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel București, secția I Penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București și de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 162 din data de 27.01.2021, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în Dosarul nr. x/2019.
Împotriva Deciziei penale nr. 391/A din 12 aprilie 2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel București, secția I Penală, inculpatul A. a declarat recurs în casație, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia, a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei penale atacate din perspectiva greșitei condamnări pentru infracțiunea de abuz în serviciu prin care s-au obținut foloase necuvenite pentru sine sau pentru altul, în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13
2
din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 C. pen. și art. 5 C. pen., fapta nefiind prevăzută de legea penală.
În acest sens, s-a arătat de către recurentul inculpat A., că relevantă pentru judecarea prezentei cauze este împrejurarea că vinovăția sa a fost stabilită în raport de Decizia penală nr. 883/12.06.2018, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2016, prin care inculpata E. a fost condamnată definitiv la pedeapsa de 2 ani închisoare, pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiționat, subliniindu-se că, în respectiva cauză, acesta nu a avut nicio calitate, nefiind legal să se stabilească vinovăția sa în funcție de apărările, eficiente sau nu, de care inculpata din acel dosar a beneficiat. În plus, prin sentința penală pronunțată în Dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 București, inculpata E. a fost achitată pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, constatându-se nevinovăția acesteia.
A arătat recurentul că, verificând în drept situația de fapt cu privire la infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13
2
din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 și art. 35 C. pen., se poate observa că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate obiectivă ale acestei infracțiuni, nefiind întrunită cerința esențială atașată elementului material al laturii obiective.
De asemenea, recurentul inculpat a susținut că faptele ce i-au fost imputate nu au produs urmarea imediată prevăzută de textul de lege ce reglementează abuzul în serviciu - art. 297 alin. (1) C. pen., respectiv folosul necuvenit, astfel cum se prevede în art. 13
2
din Legea nr. 78/2000, precizând că, în prezenta cauză, urmarea imediată a faptelor imputate se susține că a constat în tergiversarea procesului în care numita E. a fost anchetată.
În acest sens, recurentul a arătat că urmarea imediată este în strânsă legătură cu exercitarea, conform legii, a atribuțiilor de serviciu de către acesta și putea fi, în speța de față, vătămarea intereselor Poliției Române, prin nerespectarea dispozițiilor invocate de acuzare - art. 1, art. 26 alin. (1) pct. 1, 2, art. 41 din Legea nr. 218/2002, republicată, privind organizarea și funcționarea Poliției Române, însă urmarea imediată precizată în rechizitoriu și în sentința instanței de fond, în cazul presupusei săvârșiri a infracțiunii imputate, este vătămarea intereselor statului privind înfăptuirea justiției penale în Dosarul nr. x/2013, care reprezintă, de fapt, un element constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de favorizare a făptuitorului (infracțiune inexistentă în anul 2013), astfel încât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu.
S-a mai susținut că, din perspectiva dispozițiilor procesual penale, noțiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situațiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere și pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.
În raport de aceste considerente, cu referire la activitatea pretins defectuoasă a inculpatului de interpretare a probatoriului și perioada scurtă de timp în care a instrumentat dosarul penal nr. x/2013 (martie - septembrie 2013), ulterior dosarul fiind în nelucrare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, din considerente independente de voința sa, încă 3 ani, acesta a apreciat că nu a cauzat o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, astfel încât se putea dispune, eventual, o sancțiune disciplinară împotriva sa, astfel cum s-a și propus, în baza art. 303 alin. (3) C. proc. pen., prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București din data de 08.11.2016, prin sesizarea comandantului secției 15 Politie.
În consecință, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei atacate și achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13
2
din Legea nr. 78/2000.
Prin încheierea din 20 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 391/A din 12 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în Dosarul nr. x/2019.
Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.
Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanțiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, așadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.
Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.
În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului." (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).
De asemenea, s-a statuat că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel. (...) Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. și care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.)" (Decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).
Prin urmare, pe calea recursului în casație nu se poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.
Pornind de la aspectele teoretice expuse, în limitele criticilor formulate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că motivele invocate de recurentul inculpat F. vizează, în esență, temeinicia deciziei penale recurate și nu chestiuni de legalitate.
Se reține, astfel, că motivele recurentului inculpat nu se circumscriu unor aspecte de nelegalitate din perspectiva neprevederii faptei în legea penală, ci, practic, se solicită o rejudecare a cauzei în parametrii unei căi ordinare de atac. Mai exact, susținerile sale, cu referire la activitatea pretins defectuoasă a sa de interpretare a probatoriului și perioada scurtă de timp în care a instrumentat dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București (martie - septembrie 2013), se circumscriu, în realitate, unei solicitări de rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința dispunerii unei soluții favorabile inculpatului.
Deși recursul în casație este întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în ansamblul lor, motivele tind la reanalizarea împrejurărilor de fapt, în opinia recurentului inculpat, soluția de condamnare fiind urmarea reținerii incorecte a existenței urmării imediate a faptei și a vinovăției sale; în concret, nemulțumirea inculpatului este legată de interpretarea materialului probator, urmărind, practic, reanalizarea situației de fapt și înlăturarea raționamentului care a condus la soluția de condamnare.
Însă, reevaluarea situației de fapt reținută în cauză, cu titlu definitiv, de către instanța de apel și concordanța cu probele administrate, precum și interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Totodată, Înalta Curte învederează că aprecierea asupra laturii subiective este, de asemenea, atributul exclusiv al instanțelor de fond și nu poate fi cenzurată în calea de atac extraordinară a recursului în casație, presupunând în mod necesar reevaluarea probatoriului.
Concluzionând, în raport de considerentele anterioare, sub aspectul situației de fapt, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că, inculpatul A., în baza aceleiași rezoluții infracționale, exercitându-și atribuțiile de serviciu cu rea-credință, în scopul deturnării anchetei pe o pistă falsă și exonerării de răspundere penală a inculpatei E., a întocmit cu încălcarea prevederilor legale procesul-verbal de redare a înregistrării video și referatul prin care a argumentat și a constatat în mod mincinos nevinovăția inculpatei E., cercetată (în Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București) pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare (sustragerea sumei de 19.800 de RON din seiful SC C. SRL unde era angajată în funcția de supraveghetor sală jocuri), infracțiune pentru care ulterior a fost condamnată definitiv prin Decizia penală nr. 883/A/12.06.2018 a Curții de Apel București.
Cu privire la elementul material, instanța de apel a reținut că fapta inculpatului corespunde tiparului abstract al infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât inculpatul a îndeplinit în mod defectuos două acte, respectiv procesul-verbal de redare înregistrări și referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale. Acesta se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, întrucât actele au fost întocmite în timp ce inculpatul o ancheta pe E. în cauza penală ce o privea. Modul defectuos prin care inculpatul a înțeles să-și ducă la îndeplinire obligațiile de serviciu trebuie înțeles în lumina deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 prin care această sintagmă a fost interpretată ca însemnând o încălcare a legislației primare. Analizând obligațiile de serviciu ale poliției judiciare aflate în legi și ordonanțe ale Guvernului, instanța de apel a reținut că inculpatul a încălcat următoarele norme: art. 1, art. 2 alin. (2), art. 3, art. 4, art. 62, art. 63 alin. (1), art. 65 alin. (1), art. 91 alin. (1), art. 200, art. 202 alin. (1) și (4) din vechiul C. proc. pen. (dispoziții care se regăsesc în art. 3 alin. (4), art. 5 alin. (1) și (2), art. 8, art. 100, art. 199 alin. (1) lit. f), art. 285 alin. (1), art. 306 C. proc. pen.); art. 3, art. 4, art. 41 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului; art. 1, art. 26 alin. (1) pct. 1, 2, art. 41 din Legea 218/2002 republicată privind organizarea și funcționarea Poliției Române.
Față de situația de fapt reținută în cauză și pe baza probatoriului administrat, instanța de apel a stabilit că, în drept, fapta inculpatului A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată (cu două acte materiale), prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., raportat la art. 13
2
din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 și art. 5 C. pen.
În aceste coordonate, având în vedere baza factuală reținută în cauză de instanța de apel, Înalta Curte constată că fapta inculpatului A. se circumscrie elementelor de tipicitate a infracțiunii prevăzute de de art. 297 alin. (1) C. pen., raportat la art. 13
2
din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 și art. 5 C. pen.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 391/A din 12 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în Dosarul nr. x/2019.
Respingând recursul în casație, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 391/A din 12 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în Dosarul nr. x/2019.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 noiembrie 2022.