ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 17 iunie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 3060 din data de 07.11.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2024, Judecătoria Sectorului 4 București, secția penală a hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 337 C. pen. a condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice (faptă din data de 06.02.2021).

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar în temeiul art. 92 alin. (1) C. pen. a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani și 6 luni, care se calculează, conform art. 92 alin. (2) C. pen., de la data rămânerii definitive a hotărârii atacate.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus comunicarea datelor prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Giurgiu.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. a impus inculpatului obligația de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probațiune București sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a impus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Administrației Domeniului Public și Dezvoltare Urbană Sector 6 sau Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. și art. 91 alin. (4) C. pen. a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere sau de neexecutare a obligațiilor impuse ori stabilite de lege, precum și în caz de săvârșire a unei noi infracțiuni.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen.. a obligat inculpatul la plata sumei de 2.300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare stabilite pentru faza de judecată, iar suma de 300 de RON reprezentând cheltuieli judiciare stabilite pentru faza de urmărire penală.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și al judecății, inclusiv prin raportare la apărările formulate, prima instanță a reținut, în esență, că fapta inculpatului A. constând în aceea că, la data de 06.02.2021, în jurul orei 02:30, a condus autoturismul, ocazie cu care, fiind depistat în trafic de către organele de poliție, a refuzat să fie supus testării cu aparatul etilotest, iar ulterior, după ce a fost condus la sediul INML din Mun. București, str. x, a refuzat să se supună prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prev. de art. 337 C. pen.

La individualizarea pedepsei, prima instanță a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen. Astfel, în ceea ce privește gravitatea infracțiunii, judecătorul fondului a reținut că fapta a fost săvârșită pe raza Municipiului București, respectiv pe bd. x, sector de drum cu valori de trafic ridicate chiar și pe timpul nopții, riscul de producere a accidentelor rutiere fiind crescut. Or, aceste aspecte, coroborate cu refuzul inculpatului de a se supune testării cu aparatul etilotest și prelevării de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, imprimă faptei o periculozitate sporită. De asemenea, s-a reținut că refuzul prelevării de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei este suficient pentru producerea stării de pericol și pentru perturbarea siguranței circulației pe drumurile publice, atitudinea inculpatului față de riscul la care s-au expus ceilalți participanți la traficul rutier, prin conduita sa, dovedind o ignoranță în înțelegerea pericolului social al săvârșirii infracțiunii.

Referitor la persoana inculpatului, analizând conduita acestuia după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, instanța de fond a constatat că acesta nu a avut o atitudine cooperantă cu organele judiciare, nu a oprit la semnalele luminoase ale organelor de poliție și a susținut că nu se afla în mișcare, ci era staționat, astfel că nu se impunea testarea sa, precum și că a refuzat testarea din cauza purtării abuzive de care a dat dovadă martorul B..

În ceea ce privește nivelului de educație, vârsta, situația familială și socială a inculpatului, prima instanță a reținut că inculpatul este cetățean român, fiind divorțat, având în întreținere doi copii și studii medii. De asemenea, aspectele care reies din analiza fișei de cazier judiciar a inculpatului sunt favorabile, acesta aflându-se la prima abatere infracțională.

Cu privire la individualizarea judiciară a executării pedepsei, având în vedere dispozițiile art. 91 C. pen., instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 ani și 2 luni închisoare aplicată inculpatului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A., criticând hotărârea instanței de fond sub aspectul temeiniciei.

Prin decizia penală nr. 446/A din 26 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de către inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 3060 din data de 07.11.2024 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, secția penală în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul-inculpat la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 600 RON către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul apărătorului din oficiu care a asigurat asistența juridică a inculpatului în faza procesuală a apelului, în sumă de 998 RON, s-a suportat din fondurile Ministerului Justiției.

În acest sens, efectuând propria evaluare a probatoriului, Curtea a constatat că instanța de fond a stabilit o stare de fapt corespunzătoare adevărului judiciar, căreia i-a conferit o corectă încadrare juridică, fapta imputată inculpatului întrunind elementele constituitive ale infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, faptă prevăzută de art. 337 C. pen.

Astfel, coborând probele administrate în cursul urmăririi penale cu probele administrate în cursul cercetării judecătorești, instanța de control judiciar a constatat că susținerile inculpatului nu sunt susținute de porbele administrate, iar ansamblul materialului probator este suficient și apt să răstoarne prezumția de nevinovăție și să facă dovada existenței faptei reținute în sarcina inculpatului A..

În acest sens, Curtea a constatat - referitor la poziția procesuală a inculpatului A. - că atunci când a dat declarații în calitate de inculpat în cursul urmăririi penale a recunoscut comiterea faptei reținute în sarcina sa, însă a precizat că această faptă este consecința purtării abuzive a martorului B.. În faza de judecată în primă instanță, inculpatul a revenit asupra atitudinii sale, arătând că nu dorește să recunoască fapta pentru care este trimis în judecată, iar pentru dovedirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de organele de cercetare penală s-a procedat la readministrarea probei testimoniale cu martorii C. și B., instanța de fond reținând în mod just aceeași situație de fapt precum cea expusă prin rechizitoriu.

Astfel, în ceea ce privește criticile aduse sentinței apelate, s-a reținut că apelul inculpatului este nefondat, fiind întrunite condițiile legale pentru a se dispune tragerea la răspundere penală a inculpatului A..

În acest context, Curtea a constatat că inculpatului i se impută, sub aspectul acuzației de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, faptă prevăzută de art. 337 C. pen., că la data de 06.02.2021, în jurul orei 02:30, după ce a condus autoturismul, pe bd. din Mun. București, a refuzat să se supună testării alcooltest și, ulterior, fiind condus la sediul INML în vederea prelevării de mostre biologice, a refuzat să se supună prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei.

De asemenea, instanța de apel a subliniat că inculpatul A. a urmărit un scop unic, respectiv acela de a evita descoperirea și sancționarea propriei infracțiuni de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau altor substanțe, având în vedere că a refuzat testarea cu aparatul Drager Alcool Test, testare impusă ca urmare a faptului că acesta emana halenă alcoolică. Ulterior, s-a procedat la conducerea inculpatului la sediul INML, în vederea recoltării de probe biologice, însă acesta a refuzat prelevarea de probe de sânge în vederea determinării alcoolemiei.

Astfel, existența scopului inculpatului, de a evita tragerea la răspundere penală pentru conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau altor substanțe nu este de natură să înlăture intenția directă cu care a refuzat prelevarea de mostre biologice, inculpatul confundând dreptul de a nu se autoincrimina cu obligația legală de a se supune testării aerului expirat, respectiv cu obligația legală subsecventă de a se supune prelevării probelor biologice.

În raport cu aceste constatări, Curtea a reținut că inculpatului i s-a solicitat prelevarea de probe biologice în condițiile prevăzute de dispozițiile naționale, astfel încât nu a reținut vreo încălcare la dreptul de a nu se autoincrimina sau la viața privată.

Așadar, instanța de control judiciar a constatat că sunt îndeplinite pe deplin condițiile prevăzute de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., fiind probat dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpatul A. și a apreciat ca fiind neîntemeiată solicitarea apărării de a se dispune achitarea inculpatului, din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești în primă instanță rezultând caracterul infracțional al faptei imputate acestuia prin actul de sesizare, neimpunându-se pronunțarea unei soluții de achitare a acestuia în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a), b) sau c) C. proc. pen.

În ceea ce privește modul în care instanța de fond a realizat individualizarea judiciară a pedepsei aplicate pentru infracțiunea imputată inculpatului, Curtea a apreciat că pedeapsa a fost judicios individualizată prin raportare la dispozițiile art. 74 C. pen., iar stabilirea modalității de executare a pedepsei s-a realizat în mod legal raportat la circumstanțele reale al cauzei și cele personale ale inculpatului.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 31 martie 2025 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și la 01 aprilie 2025 inculpatului A..

Termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit la data de 05 mai 2025 pentru inculpatul A..

Împotriva hotărârii instanței de apel, la data de 29 aprilie 2025, a declarat recurs în casație inculpatul A. (personal), fără a invoca, în mod expres, vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În esență, recurentul a susținut că fapta pentru care a fost condamnat nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 337 C. pen., având în vedere că refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice este sancționat numai dacă există o suspiciune rezonabilă că persoana a condus un autovehicul pe drumurile publice sub influența alcoolului. Or, recurentul a susținut că, în cauză, nu există nicio probă care să ateste că a condus autovehiculul ori că a avut loc o acțiune de oprire în trafic și o urmărire a autovehiculului de către echipajul de poliție format din B. și SM din Jandarmerie C.. În susținere, a prezentat probele administrate în cauză și a menționat, în mod detaliat, probele pe care organele de urmărire penală și instanțele de judecată au refuzat să le administreze și din care rezultă, în opinia recurentului, că nu a condus autoturismul, ci că se afla în parcarea din fața blocului, în autoturism, pentru a-și lua portofelul, când a fost obligat de agenții de poliție să meargă la INML pentru recoltarea probelor biologice.

Așadar, recurentul a subliniat că situația de fapt a fost eronat stabilită de instanțele de judecată și este contrară probatoriului administrat, iar hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii penale, condamnarea bazându-se exclusiv pe declarații subiective, fără a fi administrată vreo probă obiectivă, imagini video, fotografii, martori civili, urme ale conducerii, cercetări efectuate la fața locului.

Recurentul a solicitat admiterea recursului în casație, desființarea hotărârii atacatre și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. pen.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București la 07 mai 2025.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. a expirat la data de 19 mai 2025, fără ca la dosar să fie depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 14 mai 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casație prevăzută de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 16 iunie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. apare ca inadmisibilă în principiu întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen. [nefiind respectate cerințele de la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilității în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispozițiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 (referitor la conținutul cererii) și art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Reglementând conținutul cererii de recurs în casație, art. 437 alin. (1) C. proc. pen. stabilește că aceasta trebuie să cuprindă numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții ori, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac și organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora (lit. c), precum și semnătura persoanei care a promovat recursul în casație (lit. d).

Rezultă, așadar, din cuprinsul textului de lege menționat că cererea de recurs în casație se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanței cu soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conținutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casație, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reședința părții, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părților (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum și voința de a recura respectiva hotărâre și limitele acestei voințe, respectiv motivele în fapt și în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanței de recurs.

Așa cum se prevede în art. 440 alin. (2) C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conținut la care se referă expres art. 437 alin. (1) C. proc. pen. constituie o condiție de admisibilitate a recursului în casație, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerința prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia penală nr. 446/A din 26 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casație a fost promovat, în termen legal, de către de către A., persoană care, față de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond și apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de Curtea de Apel București.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casație din perspectiva respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întrunește cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele și domiciliul recurentului și este indicată hotărârea atacată. Referitor la condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cererea de recurs în casație nu a fost semnată, însă cererea formulată de recurent la data de 05 mai 2025, prin care este depusă la dosar o copie a cererii de recurs în casație și înscrisurile anexate acesteia, este semnată de recurent.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că nu a fost invocat vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., însă recurentul a susținut că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa nu este prevăzută de legea penală, dispoziție care se regăsește în cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Referitor la această condiție de admisibilitate, se impune a se menționa că precizarea formală a dispozițiilor regăsite în cuprinsul unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare.

Din această perspectivă se reține că, din modalitatea de reglementare a recursului în casație, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, așadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Astfel, acest motiv de casare nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanțelor inferioare, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în acest sens (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 349/RC și nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, încheierile 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 195/RC din 21 martie 2023, nr. 368/RC din 13 iunie 2023, nr. 729/RC din 07 noiembrie 2023 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, etc.).

În plus, în jurisprudența sa (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 350/RC din 08 octombrie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 505/RC din 09 noiembrie 2021, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 331/RC din 28 iunie 2022 și nr. 332/RC din 28 iunie 2022 și altele), Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, este constantă în a aprecia că expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală", din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În speță, se observă că, în susținerea motivului de casare, recurentul A. a arătat că, în cauză, nu există nicio probă care să ateste că a condus autovehiculul ori că a avut loc o acțiune de oprire în trafic și o urmărire a autovehiculului de către echipajul de poliție format din B. și SM din Jandarmerie C., precum și că, din probele pe care organele de urmărire penală și instanțele de judecată au refuzat să le administreze rezultă că nu a condus autoturismul, ci că se afla în parcarea din fața blocului, în autoturism, pentru a-și lua portofelul, când a fost obligat de agenții de poliție să meargă la INML pentru recoltarea probelor biologice

Așadar, ceea ce invocă recurentul A. nu este neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, ci stabilirea eronată a situației de fapt de către Curtea de Apel București, considerând că nu au fost clarificate toate aspectele care conduceau la reținerea unei alte baze factuale, ce ar fi permis achitarea sa. Cu alte cuvinte, prin susținerile formulate, recurentul contestă situația de fapt, cu consecința modificării acesteia, și tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză, aspecte care, așa cum s-a arătat anterior, nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În același sens, trebuie subliniat că, dată fiind natura juridică a recursului în casație de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin care se realizează doar un control al legalității hotărârilor judecătorești definitive, motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obține modificarea sau completarea bazei factuale cu aspecte ce nu au fost stabilite de instanțele de fond și/sau apel ori reconfigurarea elementelor reținute, prin hotărârea criticată, în circumstanțierea activității calificată ca infracțiune.

Prin urmare, întrucât susținerile recurentului nu pot fi examinate prin prisma motivului indicat (art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală") și nici a altui caz din cele reglementate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. nu este îndeplinită din perspectiva motivării în fapt. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este situația în speță.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. nu îndeplinește toate condițiile prevăzute în mod cumulativ de dispozițiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 446/A din 26 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2025.