ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 172/2020

Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 195/F din data de 17 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 95 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 48 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, s-a respins, ca nefondată, cererea condamnatului A. de încetare a obligației de a nu părăsi teritoriul României, obligație impusă acestuia prin sentința penală nr. 107/F din 09.06.2018 a Curții de Apel București, secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 1/A din 03.01.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență, că, la data de 25.07.2019, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, cererea de încuviințare a părăsirii temporare a teritoriului țării, în perioada 16-25 august 2019, formulată de condamnatul A., în cuprinsul căreia acesta a mai solicitat și încetarea obligației de a nu părăsi teritoriul țării.

În motivarea cererii, condamnatul a arătat că, prin Hotărârea nr. 1/A/2019 din data de 3 ianuarie 2019 în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție l-a condamnat definitiv la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere, impunându-i-se obligația ca pe durata termenului de supraveghere să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței, conform dispozițiilor art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen.

Prin cererea formulată, persoana condamnată a solicitat admiterea încuviințării părăsirii temporare a teritoriului țării, în perioada 16 august - 25 august 2019, pentru o deplasare în interiorul Uniunii Europene, Grecia, prin Bulgaria, în scop turistic, cu clubul moto din care face parte.

A mai menționat că după comunicarea minutei hotărârii de condamnare, Consilierul de Probațiune din cadrul Serviciului de Probațiune București a întocmit și i-a adus la cunoștință planul de supraveghere în ceea ce îl privește, a început prestarea orelor de muncă în folosul comunității la Fundația B., a reînceput activitatea editorială, respectiv colaborarea cu C., până la această dată publicând deja două lucrări juridice în domeniul dreptului fiscal, iar, în prezent, este angajat cu forme legale la o firmă în funcția de jurist.

A mai arătat că, în perioada 30 martie - 4 aprilie 2019, 23 mai - 31 mai 2019 și 25 iulie - 28 iulie 2019 a beneficiat de acordul instanței pentru deplasări in străinătate, care s-au desfășurat în bune condiții.

Totodată, în temeiul art. 95 alin. (1) și (2) C. pen., condamnatul a solicitat încetarea obligației de a nu părăsi țara fără permisiunea instanței, respectiv înlăturarea obligației prev. de art. 66 lit. j) C. pen.

A mai arătat că menținerea respectivei obligații nu mai este necesară, iar sub supravegherea Consilierului de Probațiune desemnat aduce la îndeplinire obligațiile dispuse prin hotărârea de condamnare.

Condamnatul a menționat că lucrează cu forme legale la firma D. S.R.L. în calitate de jurist și că, în perioada următoare, în interesul firmei este necesar să desfășoare mai multe deplasări în afara țării în vederea încheierii unor înțelegeri comerciale între firmă și furnizori externi, iar respectivele deplasări pot fi pe perioade și distanțe scurte, cum ar fi până la Ruse, în Bulgaria.

Având în vedere toate aceste aspecte, s-a reținut că persoana condamnată a solicitat înlăturarea obligației prevăzute de art. 66 lit. j) C. pen., întrucât aceasta nu mai este necesară, iar așa cum prevede alin. (1) al art. 95 C. pen., instanța poate ca prin diminuarea obligațiilor să asigure condamnatului șanse mai mari de îndreptare.

Curtea de Apel București, în ședința publică din data de 01.08.2019, a dispus disjungerea capătului de cerere privind încetarea obligației de a nu părăsi teritoriul țării și trimiterea sa la judecătorul delegat cu punerea în executare a hotărârilor penale, în vederea efectuării procedurilor legale și pentru a aprecia dacă se impune, sau nu sesizarea instanței de executare.

Judecătorul delegat cu executarea a dispus în temeiul art. 48 alin. (2) din Legea nr. 253/2013 consultarea consilierului de probațiune cu privire la cererea formulată de condamnatul A., fiind întocmită, în acest sens, adresa din 06.09.2019 emisă de Serviciul de Probațiune București, prin intermediul consilierului de probațiune care îl are în supraveghere pe condamnatul anterior menționat.

Judecătorul delegat cu executarea a constatat că, prin adresa din 06.09.2019 emisă de Serviciul de Probațiune București, consilierul de probațiune care îl are în supraveghere pe condamnat a comunicat că s-ar impune ridicarea interdicției de a nu părăsi teritoriul României, având în vedere că unul dintre scopurile procesului de supraveghere este reintegrarea socială a persoanei condamnate, această măsură putând veni în sprijinul persoanei supravegheate și ar asigura menținerea locului de muncă de către acesta.

Având în vedere concluziile referatului întocmit de consilierul de probațiune menționate în adresa din 06.09.2019 emisă de Serviciul de Probațiune București, Judecătorul delegat cu executarea a apreciat că se impune sesizarea instanței de executare pentru a se analiza dacă se impune sau nu încetarea executării obligației de a nu părăsi teritoriul țării, stabilită în sarcina condamnatului A. prin sentința penală nr. 107/F din data de 09 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 1/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea, analizând cererea formulată de condamnatul A., a reținut că, prin sentința penală nr. 107/F din 09.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 și 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., între altele, a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă 3 ani închisoare.

S-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen., pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe un termen de supraveghere de 4 ani stabilit în condițiile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: se va prezenta la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta; va primi vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; va anunța, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; va comunica schimbarea locului de muncă; va comunica informații și documente de natura a permite controlul mijloacelor sale de existență.

Pe parcursul termenului de încercare, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 120 de ore în cadrul Fundației B. București sau ADP Sector 3.

S-au pus în vedere inculpatului disp. art. 96 C. pen.

S-a făcut aplicarea disp. art. 65 rap. la art. 66 lit. a) și b) C. pen., pentru situația revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

S-a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestului la domiciliu de la 25.05.2015 la 30.06.2015.

Prin decizia penală nr. 1/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 420 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 107/F/09.06.2017 a Curții de Apel București, secția I penală.

A desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând: a impus inculpatului A. obligația ca pe durata termenului de supraveghere să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței, conform dispozițiilor art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen.

În temeiul art. 291 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea telefonului x și a sumei de 2000 euro de la inculpatul A..

Analizând cererea formulată sub aspectul motivelor invocate, Curtea a apreciat că cererea este nefondată, nefiind îndeplinite condițiile prev. de dispozițiile art. 57 alin. (2) rap. la art. 48 din Legea nr. 253/2013, întrucât argumentele condamnatului A. potrivit cărora societatea comercială la care este angajat are anumite relații comerciale în afara României, fiind necesară deplasarea sa în străinătate, nu sunt de natură să justifice înlăturarea obligației prevăzute de art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., în acest sens condamnatul având posibilitatea ca, ori de câte ori consideră necesar, să se adrese judecătorului cu cerere motivată de părăsire a teritoriului țării.

De asemenea, Curtea a reținut că, în cursul anului 2019 condamnatul A. a beneficiat de 4 permisiuni de a părăsi țara, toate în interes personal, interdicția apreciată necesară anterior de către instanța de condamnare neputând fi înlăturată motivat de faptul că petentul nu mai are posibilitatea să adreseze judecătorului cerere de părăsire a teritoriului țării întrucât s-ar depăși durata celor 30 de zile care pot fi acordate pe parcursul unui an în acest scop.

Deși condamnatul susține că trebuie să negocieze contracte cu parteneri externi, atribuțiile avute la locul de muncă implicând deplasări în afara țării, instanța de fond a reținut că, în cursul anului 2019, condamnatul nu a formulat nicio cerere de deplasare în afara țării în interes de serviciu, opțiunea sa fiind de a utiliza acest maxim prevăzut de lege în interes personal.

În plus, s-a opinat că simplele afirmații ale condamnatului cu privire la necesitatea părăsirii teritoriului țării, susținute de o adresă lapidară emisă de societatea comercială la care acesta este angajat, nu pot fi luate în considerare de către o instanță de judecată în lipsa unui minim de probe administrate din care să rezulte explicit că există parteneri externi ai societății comerciale, care sunt acești parteneri externi ai societății comerciale, că există cele 3 deplasări în străinătate efectuate în interes de serviciu de către unul dintre proprietarii societății comerciale, deplasări ce ar fi fost efectuate de acesta din cauza interdicției condamnatului de a părăsi teritoriul țării, care sunt cele 3 perioade de deplasare în afara țării și care este destinația pentru fiecare perioadă în parte.

Faptul că petentul intenționează la nivel declarativ să se deplaseze pe teritoriul unor alte țări pentru a participa la negocieri cu partenerii de afaceri străini ai societății comerciale al cărei angajat este pentru achiziționarea unor diverse componente specifice necesare îndeplinirii obiectului de activitate, în opinia instanței de fond, nu constituie un motiv suficient pentru admiterea cererii, în condițiile în care nu există probe la dosarul cauzei privind o astfel de necesitate, nefiind depus niciun înscris în acest sens (invitații, notificări, corespondență, inclusiv electronică, etc.)

În raport de aceste considerente, Curtea a apreciat că interesul personal invocat de inculpat nu a fost dovedit și nu poate fi luat în considerare cu prioritate față de interesul public de a fi menținută intredicția părăsirii teritoriului țării, evaluată a fi necesară la momentul aplicării pedepsei de către instanța de condamnare.

Împotriva acestei sentințe condamnatul A. a formulat, în termen legal, contestație.

Analizând contestația formulată de condamnatul A. în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 95 alin. (1) C. pen., dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului șanse mai mari de îndreptare.

De asemenea, conform alin. (2) al aceluiași articol, instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară.

Totodată, se reține că, potrivit art. 57 alin. (2) raportat la art. 48 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în situația în care, pe parcursul termenului de supraveghere, consilierul de probațiune constată că se impune modificarea conținutului unora dintre obligațiile stabilite în sarcina persoanei supravegheate, impunerea unor noi obligații sau încetarea executării unora dintre cele dispuse, sesizează instanța de executare, potrivit art. 87 din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 48 alin. (2) din același act normativ prevede că sesizarea instanței poate fi făcută și de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei supravegheate sau a persoanei vătămate, după consultarea raportului întocmit de consilierul de probațiune.

Din interpretarea literală a dispozițiilor legale precitate, instanța de control judiciar constată că, pentru dispunerea încetării unei obligații impuse în sarcina persoanei condamnate, este necesară existența unor motive temeinice care fac ca măsura să nu mai fie necesară și, totodată, rezultă că orice limitare, chiar aparent minimă, a deplinei aplicabilități a interdicțiilor impuse condamnatului pe durata termenului de supraveghere, trebuie să grefeze pe "apariția unor motive temeinice", respectiv pe intervenirea unor împrejurări de fapt obiective, necunoscute la data dispunerii inițiale a măsurii/obligației.

În egală măsură, textul de lege impune ca astfel de împrejurări de fapt să aibă aptitudinea de a "justifica" modificarea conținutului obligațiilor stabilite în sarcina persoanei supravegheate, ceea ce înseamnă că natura sau intensitatea evenimentelor din care decurg împrejurările invocate trebuie să impună cu necesitate limitarea prevalenței interesului public, în beneficiul individual al condamnatului.

Aceasta deoarece specificul măsurii restrictive de libertate analizate și, mai ales, interesul public spre a cărui protejare se tinde prin dispunerea sa determină, în mod inevitabil, restrângeri ale posibilității de mișcare nestingherită a persoanei supravegheate, dar angrenează și mecanisme complexe, puse la dispoziție de stat, pentru a asigura respectarea deplină a conținutului obligațiilor impuse.

O perturbare a acestor mecanisme este legitimă doar atunci când este justificată obiectiv, nicidecum atunci când aceasta reflectă exclusiv o opțiune personală a condamnatului sau dorința subiectivă a acestuia de a-și desfășura activitățile cotidiene sub imperiul unor minime restricții, deoarece, în acest ultim caz, caracterul restrictiv al obligației dispuse ar fi limitat într-o manieră incompatibilă cu natura acestei măsuri procesuale.

În aceste coordonate de principiu, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că situația de fapt invocată de condamnatul A. ca argument al cererii formulate, nu este susținută de un minim de date din care să rezulte necesitatea modificării conținutului obligațiilor stabilite în sarcina acestuia prin hotărârea de condamnare.

În susținerea cererii formulate, condamnatul A. nu a prezentat niciun document justificativ din care să rezulte că prezența sa este absolut necesară în desfășurarea activității pentru care fusese angajat de către societatea comercială

Astfel condamnatul A. a susținut că este angajat la societatea comercială D. S.R.L. care se ocupă cu branșamente electrice pentru marii consumatori, contestatorul deținând funcția de consilier juridic, iar în această calitate, este singurul care are drept de semnătură pentru încheierea contractelor cu partenerii externi, atribuțiile de serviciu obligându-l să se deplaseze în străinătate.

Or, în lipsa unor dovezi concrete care să determine încetarea executării obligației de a nu părăsi teritoriul țării, Înalta Curte constată că, în cauză, condamnatul A. s-a limitat la a susține o situație de fapt fără a fi probată, împrejurare ce atrage de plano caracterul nejustificat la solicitării sale.

De altfel, se constată că nici înscrisul de care a înțeles condamnatul A. să se folosească, nu este de natură a convinge instanța de necesitatea stringentă a acestuia de a se deplasa în afara teritoriului statului român.

Susținerile prezentate de către condamnatul A., în sensul că, anterior, i-au mai fost încuviințate de către instanțe și alte cereri privind modificarea temporară a obligației de a nu părăsi teritoriul țării, nu constituie un motiv temeinic care să justifice încetarea executării obligației în discuție, câtă vreme pentru motivele invocate prin cererea formulată, nu au fost prezentate niciun fel de dovezi care să le ateste.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere și precizările formulate de către condamnatul A., cu prilejul acordării ultimului cuvânt, în cauză, în sensul că au încetat raporturile de muncă cu societatea comercială D. S.R.L. față de care avea pretinsele obligații de încheiere a contractelor cu parteneri străini.

Prin urmare, susținerile acestuia în argumentarea cererii formulate, nu pot fi apreciate ca reprezentând un motiv temeinic de natură a conduce instanța la concluzia că se impune încetarea obligației de a nu părăsi teritoriul țării impusă condamnatului A., acestea fiind simple alegații, care nu au aptitudinea de a proba, prin ele însele, imperativul părăsirii teritoriului țării de către condamnat, cum acesta a susținut.

Suplimentar, instanța de contestație apreciază că, deși condamnatul A. a avut o conduită adecvată și a respectat obligațiile ce i-au fost impuse de către instanța de judecată prin hotărârea de condamnare, în raport și de scopul urmărit de legiuitor în reglementarea acestei măsuri restrictive de libertate, cererea formulată de acesta, de încetare a obligației ca, pe durata termenului de supraveghere, să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței, conform dispozițiilor art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., este neîntemeiată.

În considerarea argumentelor anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 195/F din data de 17 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiași articol, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-condamnat, în cuantum de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 195/F din data de 17 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă contestatorul-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-condamnat, în cuantum de 313 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06 martie 2020.