ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 284/2019

Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a art. 46 alin. (2) teza a III a din Legea nr. 253/2013 din încheierea din data de 13 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 13 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea formulată de petentul A. condamnat prin Sentința penală nr. 107/09.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1/A din 03 ianuarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. În baza art. 557 alin. (10) din C. proc. pen. și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 253/2013 s-a încuviințat părăsirea teritoriului României de către petentul A. în perioada 22.05.2019 - 31.05.2019, iar în baza art. 29 alin. (5) rap. la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de petentul A., excepția fiind inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că la data de 25 aprilie 2019, s-a înregistrat pe rolul instanței cererea formulată de petentul A., privind permisiunea părăsirii domiciliului în care execută măsura preventivă. În motivarea cererii sale, a solicitat încuviințarea părăsirii teritoriului țării în perioada 23 mai - 31 mai 2019, pentru o deplasare în interiorul Uniunii Europene în Grecia, prin Bulgaria, organizată de clubul moto din care face parte.

Acesta a precizat că, după comunicarea minutei hotărârii de condamnare, Consilierul de Probațiune din cadrul Serviciului de Probațiune București a întocmit și i-a adus la cunoștință planul de supraveghere în ceea ce îl privește, a reînceput activitatea editorială, respectiv colaborarea cu Editura B., până la data aceasta publicând deja o lucrare juridică în domeniul dreptului fiscal, urmând ca în perioada următoare, conform hotărârii, să efectueze și cele 120 de ore la Fundația pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare. Totodată, a precizat că în perioada 30 martie - 4 aprilie 2019, a mai beneficiat de acordul instanței pentru o deplasare în străinătate, care s-a desfășurat în bune condiții. În drept, a invocat art. 557 alin. (10) din C. proc. pen. coroborat cu art. 46 din Legea nr. 253/2013.

Petentul a depus la dosarul cauzei și o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, referitoare la faptul că durata părăsirii țării nu poate depăși 30 de zile într-un an.

În motivarea cererii formulate, petentul a arătat că, întrucât această prevedere legală nu a fost impusă de consilierul de probațiune, nefiind deci o măsură administrativă, ci una ex lege cu caracter penal prevăzută expres într-o lege de aplicare a unei legi penale, iar această interdicție prin care se stabilește un termen nu poate fi contestată pe calea reglementată de art. 95 alin. (1) din C. pen., judecătorul neputând să deroge de la aplicarea ei decât înlăturând măsura în întregime, singura cale prin care acest termen poate fi înlăturat este excepția de neconstituționalitate. A apreciat că se impune formularea acestei excepții, întrucât echivalează cu extinderea prevederilor unei hotărâri judecătorești dincolo de ceea ce judecătorul a decis și pentru că printr-o lege de aplicare a unei legi penale se adaugă un termen nereglementat în legea penală. A mai arătat că reglementarea dată de legiuitor prin legea penală sancționatorie este cuprinsă în art. 93 alin. (1) lit. d) din C. pen. și art. 23 alin. (12) și 126 alin. (1) din Constituția României. A mai precizat că, prin norma pe care o consideră neconstituțională se adaugă la legea penală o normă sancționatorie suplimentară, instituindu-se un termen nereglementat în legea penală. De asemenea, a mai precizat că articolul face parte din Titlul III - Executarea măsurilor de supraveghere și a obligațiilor dispuse de instanță, potrivit C. pen., Cap. I - Dispoziții generale, invocând dispozițiile art. 46 alin. (1), (2) și 3. Totodată, a menționat că se arată foarte clar în C. pen. care este modul în care judecătorul stabilește pedeapsa, invocând în acest sens dispozițiile art. 74 alin. (1) și (2). Astfel, a apreciat că, prin dispozițiile legale cu privire la care a formulat prezenta excepție, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât un judecător a stabilit în totalitate pedeapsa ce urmează a fi executată, art. 126 alin. (1) din Constituția României. Față de aceste aspecte, petentul a solicitat admiterea excepției formulate și constatarea neconstituționalității prevederilor art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, urmând a fi sesizată Curtea Constituțională a României.

Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, formulată de petentul A., s-a reținut că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

S-a mai reținut, în privința condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3), că acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ. Astfel, deși excepția a fost ridicată de către o parte din dosar în fața unei instanțe judecătorești și privește neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege în vigoare, respectiv art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, care prevede că durata părăsirii țării nu poate depăși 30 de zile într-un an, iar aceste prevederi nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, nu este îndeplinită și condiția referitoare la existența unei legături între dispoziția legală a cărei neconstituționalitate este invocată cu soluționarea cauzei în discuție, întrucât această dispoziție legală nu influențează sub niciun aspect soluția care urmează a fi dispusă.

În acest sens, s-a observat că cererea de încuviințare a părăsirii temporare a țării dedusă judecății este a doua de acest gen formulată de către petent, iar perioadele vizate nu depășesc împreună perioada de 30 de zile într-un interval de un an menționată de dispoziția legală criticată. Prin urmare, s-a apreciat că textul de lege vizat nu este de natură să influențeze în vreun fel modalitatea de soluționare a cererii petentului.

Curtea a mai reținut că această condiție de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, respectiv existența unei legături între dispoziția legală a cărei neconstituționalitate este invocată cu soluționarea cauzei în discuție, trebuie să fie analizată în concret, prin raportare la datele și împrejurările speței deduse judecății, iar nu în abstract, întrucât sesizarea instanței de contencios constituțional în vederea efectuării controlului de constituționalitate a posteriori, spre deosebire de cel a priori, trebuie să vizeze întotdeauna un text de lege aplicabil în cauză de către instanța în fața căreia se invocă excepția.

Totodată, Curtea a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată ar fi fost admisibilă doar în ipoteza în care perioada pentru care petentul solicita încuviințarea părăsirii țării ar fi depășit limita de 30 de zile stabilită de art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, sau măcar dacă ar fi învederat că ar fi avut intenția de a părăsi România pentru o perioadă mai lungă de 30 de zile, însă ca urmare a restricției stabilite de textul de lege în discuție a fost nevoit să solicite părăsirea țării pentru o perioadă mai scurtă decât cea dorită.

În consecință, nefiind îndeplinită condiția de admisibilitate referitoare la existența unei legături între dispoziția legală a cărei neconstituționalitate este invocată cu soluționarea cauzei în discuție prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea, în baza art. 29 alin. (5) rap. la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a dispus respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de petentul A., excepția fiind inadmisibilă.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii din 13 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a formulat recurs petentul A., solicitând, în esență, admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, întrucât se încalcă dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituția României, fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul formulat este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, întrucât instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziții normative.

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, formulată de petentul A., Înalta Curte constată că aceasta întrunește doar trei din cele patru condiții cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia.

Astfel, excepția a fost invocată în fața instanței de judecată învestită cu soluționarea cauzei ce avea ca obiect cererea de încuviințare a părăsirii temporare a teritoriului țării formulate de petentul A. (Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. x/2019), de către o persoană având calitatea de petent (A.) și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare (art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013), care nu au fost constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea, atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014)

Prin Sentința penală nr. 107/F din 9 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1/A din 3 ianuarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, petentul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu suspendarea executării acesteia sub supraveghere, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență. Una dintre obligațiile impuse condamnatului pe perioada termenului de supraveghere de 4 ani a constat în interdicția de a părăsi teritoriului României fără încuviințarea instanței de judecată.

Cererea de încuviințare a părăsirii temporare a țării în perioada 23 - 31 mai 2019, astfel cum a constatat și instanța de fond, este a doua de acest gen formulată de către petent, (prima a vizat perioada 30 martie - 4 aprilie 2019) iar perioadele vizate nu depășesc împreună 30 de zile într-un interval de un an, menționată de dispoziția legală criticată.

Astfel, în raport de particularitățile cauzei, Înalta Curte constată că susținerile recurentului A. nu au o legătură indisolubilă cu soluționarea cauzei, întrucât excepția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei, având în vedere că o decizie a Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din cauza ce are ca obiect cererea de încuviințare a părăsirii temporare a teritoriului țării formulate de petent, care este a doua și împreună nu depășesc perioada de 30 de zile.

De asemenea, se reține că cererea de sesizare a Curții Constituționale nu justifică un interes pentru a promova excepția de neconstituționalitate formulată, întrucât soluționarea acesteia nu este de natură să producă un efect concret asupra situației sale juridice, fiind astfel întreruptă legătura dispoziției criticate cu cauza pendinte, textul de lege vizat nefiind de natură să influențeze în vreun fel modalitatea de soluționare a cererii petentului.

Totodată, Înalta Curte constată că, în realitate, recurentul este nemulțumit de caracterul supletiv al acestora, iar prin excepția de neconstituționalitate invocată, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziții favorabile acestuia, solicitare inadmisibilă, în raport de competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale.

În concluzie, Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod judicios a reținut că în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, textele legale a căror neconstituționalitate se solicită trebuie să vizeze un text de lege aplicabil în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte, constatând neîntemeiate criticile formulate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013 din încheierea din data de 13 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) și alin. (6) din C. proc. pen. va obliga recurentul la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013 din încheierea din data de 13 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 28 mai 2019.

Procesat de GGC - NN