ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 746/2020

Asupra contestației de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 148 din data de 15 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori a respins, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de condamnatul A.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, la data de 31 august 2020, sub nr. x/2020, condamnatul B. a solicitat, în temeiul art. 103 C. pen. și art. 46 din Legea nr. 253/2013, în principal, încetarea interdicției de a părăsi teritoriul României, iar în subsidiar, încuviințarea părăsirii teritoriului României pe perioadă determinată.

În argumentarea cererii, condamnatul a arătat că, prin Sentința penală nr. 110 din 4 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 342/A din 11 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost condamnat, în baza art. *334 din Legea nr. 535/2004, la pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare.

După liberare, conștientizând efectele nefavorabile ale acțiunilor sale și conformându-se normelor de ordine socială, și-a continuat studiile, absolvind clasa a XII-a a Liceului de Industrie Alimentară Craiova, și a încercat să se reintegreze social, deși la nivel național există mari reticențe în privința persoanelor condamnate la închisoare. Posibilitățile de angajare fiind însă limitate, a fost nevoit să dobândească și o altă specializare, care să-i mărească șansele de reintegrare, astfel că, începând cu data de 15 iulie 2020, a dobândit și calitatea de conducător auto.

Cu toate acestea și în pofida eforturile depuse, nu a reușit să obțină un loc de muncă în țară, angajarea fiindu-i refuzată ca urmare a cazierului judiciar pe care îl posedă. În acest context, pentru a se întreține a fost nevoit să lucreze ocazional, cu remunerație destul de mică, ca zilier, desfășurând diferite activități atât comerciale, cât și gospodărești. Această situație l-a determinat să apeleze la tatăl său, care lucrează în mod legal în Regatul Unit, ca și conducător auto, care i-a obținut promisiunea patronului său de a-l se angaja. O astfel de finalitate, care ar avea ca efect obținerea unui venit sigur și stabil și un program bine determinat, ar contribui la reunirea familiei, fiind, totodată, un factor determinant în reintegrarea sa socială.

În raport cu aspectele prezentate, susținând că scopul preventiv educativ al pedepsei a fost deja atins și că temeiurile care au dus la impunerea obligației de a nu părăsi țara nu mai subzistă, condamnatul a solicitat încetarea acesteia, arătând că măsura îi limitează posibilitățile de angajare în Regatul Unit și îi îngreunează dezvoltarea personală și nu în ultimul rând, posibilitatea întemeierii unei familii.

În dovedirea cererii, condamnatul a atașat dovada obținerii permisului auto, adeverința privind studiile sale și Sentința penală nr. 110 din 4 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017.

În vederea soluționării cauzei, la dosar a fost atașat Dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel Craiova.

Analizând cererea cu care a fost învestită, instanța de fond a reținut că prin Sentința penală nr. 110 din 4 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017, s-au hotărât, printre altele, următoarele:

În baza art. 332 alin. (4) din Legea nr. 535/2004, cu aplic. art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) și j) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de a deține, purta și folosi orice categorie de arme și dreptul de a părăsi teritoriul României, pe o durată de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) și j) C. pen., pe durata prev. de art. 65 alin. (3) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 33 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 535/2004, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) și j) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de a deține, purta și folosi orice categorie de arme și dreptul de a părăsii teritoriul României pe o durată de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) și j) C. pen., pe durata prev. de art. 65 alin. (3) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 45 alin. (1) și (5) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 4 luni închisoare reprezentând o treime din pedeapsa de 1 an închisoare, dispunându-se ca, în final, inculpatul B. să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare, în regim de detenție, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) și j) C. pen., pe o durată de 3 ani, precum și pedeapsa accesorie având același conținut, pe durata prev. de art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii de la 8 decembrie 2015, ora 19:30, până la 9 decembrie 2015, ora 19:30 (dispusă prin Ordonanța nr. 129D/P/2015 din 8 decembrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală), durata reținerii de la 8 decembrie 2016, ora 21:45, până la 9 decembrie 2016, ora 21:45 (dispusă prin Ordonanța nr. 129D/P/2015 din 8 decembrie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală), precum și perioada arestului preventiv de la 9 decembrie 2016 la zi.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive dispusă față de inculpat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul B.

Prin Decizia penală nr. 342/A din 11 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2017, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. împotriva sentinței penale nr. 110 din 4 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori .

Prin Încheierea din 13 octombrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a dispus înlăturarea omisiunii vădite strecurate în dispozitivul Deciziei penale nr. 342/A din data de 11 octombrie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, în sensul introducerii în cuprinsul acestuia, după alin. (1), a unui nou alineat având următorul conținut:

"Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii de la 8 decembrie 2015, ora 19:30, până la 9 decembrie 2015, ora 19:30, durata reținerii de la 8 decembrie 2016, ora 21:45 până la 9 decembrie 2016, ora 21:45 și durata arestării preventive de la 9 decembrie 2016, la zi."

În contextul acestor rețineri, instanța de fond a notat că, prin cererea formulată, condamnatul B. a solicitat încetarea interdicției de a părăsi teritoriul României ce i-a fost impusă prin Sentința penală nr. 110 din 4 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017, întemeindu-și solicitarea pe dispozițiile art. 103 C. pen. și art. 46 din Legea nr. 253/2013.

Ca urmare, procedând la evaluarea cererii cu care a fost învestită prin prisma dispozițiilor legale invocate ca temeiuri de drept ale acesteia, instanța de fond a notat că art. 103 C. pen., care prevede, în alin. (1), că:

"(1) Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului șanse mai mari de reintegrare socială.", iar în alin. (2), că " Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară." vizează modificarea sau încetarea obligațiilor dispuse cu ocazia liberării condiționate a condamnatului.

În acest context, reținând că, în speță, interdicția de a părăsi teritoriul Românei a fost impusă condamnatului B. (prin sentința penală anterior menționată) ca și pedeapsă complementară, instanța de fond a constatat că art. 103 C. pen. nu este incident în cauză.

A mai constatat că art. 46 din Legea nr. 253/2013 (al doilea temei legal al cererii formulate de condamnat), care prevede că: "(1) În cazul în care, pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată dorește să părăsească teritoriul țării, în condițiile în care prin hotărârea judecătorească are impusă obligația prevăzută la art. 85 alin. (2) lit. i), respectiv art. 93 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, solicită instanței de executare încuviințarea în acest sens.

(2) Cererea persoanei supravegheate se soluționează în camera de consiliu, după ascultarea acesteia și a consilierului de probațiune. Instanța se pronunță prin încheiere definitivă. Durata părăsirii țării nu poate depăși 30 de zile într-un an. Durata permisiunii se include în termenul de supraveghere.

(3) O copie a încheierii definitive se comunică, de îndată, serviciului de probațiune competent, Inspectoratului General al Poliției de Frontieră și Direcției Generale de Pașapoarte.", vizează executarea măsurilor de supraveghere și a obligațiilor dispuse de instanță potrivit C. pen., iar nu executarea pedepsei complementare dispuse de instanță, astfel că nici acesta nu este incident în cauză.

Distinct de aceste constatări, instanța de fond a notat că executarea pedepselor complementare aplicate persoanei fizice se face conform dispozițiilor din Capitolul IV din Legea nr. 253/2013.

Potrivit art. 29 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 253/2013, "pentru interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, comunicarea se face Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, Direcției Generale de Pașapoarte și Inspectoratului General pentru Imigrări, în situația cetățenilor străini".

Art. 31 din aceeași lege prevede permisiunile ce pot fi acordate în executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, arătând expres că judecătorul delegat cu executarea poate acorda persoanei condamnate, la cererea motivată a acesteia, o permisiune în executarea pedepsei complementare prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. l) - o) C. pen., acestea fiind singurele permisiuni ce pot fi acordate în executarea pedepsei complementare.

În acest context, notând că textul de lege precitat nu vizează și interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, prev. de art. 66 alin. (1) lit. j) C. pen. și că, prin urmare, raportat la această pedeapsă complementară nu pot fi acordate permisiuni, instanța de fond a concluzionat că, în cauză nefiind aplicabile niciuna dintre dispozițiile legale invocate de condamnat, se impune a se proceda la calificarea cererii acestuia ca și contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., privind invocarea unei cauze de stingere sau micșorare a pedepsei.

Ca urmare, procedând, în continuare, la evaluarea cererii condamnatului B. prin prisma dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., instanța de fond a reținut că, în concret, prin aceasta condamnatul solicită, de fapt, o reindividualizare judiciară a pedepsei complementare ce i-a fost aplicată în mod definitiv prin sentința penală anterior menționată.

Or, în condițiile în care pe calea contestației la executare nu se pot invoca nelegalitatea și netemeinicia hotărârii penale definitive, ci doar nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii definitive, instanța de fond a constatat că aspectele invocate de contestator - referitoare la imposibilitatea găsirii unui loc de muncă în țară și la împrejurarea că măsura de referință nu a vizat persoana sa, în contextul cărora a susținut că pedeapsa complementară de referință constituie o restrângere nejustificată a drepturilor sale civile - nu se circumscriu niciunuia dintre cazurile prev. de art. 598 lit. a) - d) C. proc. pen., constituind o critică valorificabilă doar în cadrul căii ordinare de atac a apelului.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 598 C. proc. pen., instanța de fond a respins, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de condamnatul B., menționarea numelui "A." fiind, în mod evident, rezultatul unei erori materiale.

****

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestație condamnatul B., fără a motiva în scris calea de atac.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 2 octombrie 2020, sub nr. x/2020.

Deși legal citat, contestatorul condamnat B. nu s-a prezentat la termenul fixat în cauză, 13 noiembrie 2020, pentru a susține calea de atac exercitată, ci a solicitat judecarea acesteia în lipsa sa.

În acest context, la același termen de judecată, apărătorul desemnat să-i acorde asistență juridică din oficiu a solicitat admiterea contestației, desființarea hotărârii atacate și judecarea pe fond a contestației la executare, concluziile acestuia, ca și cele ale reprezentantului Ministerului Public fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Evaluând contestația de față prin prisma dispozițiilor legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, în considerarea următoarelor argumente:

Obiectul cauzei pendinte îl constituie cererea prin care condamnatul B. a solicitat, în temeiul art. 103 C. pen. și art. 46 din Legea nr. 253/2013, în principal, încetarea interdicției de a părăsi teritoriul României (ce i-a fost aplicată, ca pedeapsă complementară, prin Sentința penală nr. 110 din 4 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 342 din 11 noiembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală), iar în subsidiar, încuviințarea părăsirii teritoriului României pe perioadă determinată.

Condamnatul și-a argumentat cererea, în esență, pe aspectul că, în condițiile în care scopul educativ preventiv al pedepsei a fost deja atins prin executarea pedepsei principale de 3 ani și 4 luni închisoare (ce i-a fost aplicată prin hotărârea anterior menționată) și prin atitudinea conformă rigorilor sociale pe care a adoptat-o ulterior liberării din penitenciar, nu mai subzistă temeiurile care au determinat aplicarea pedepsei complementare de referință împotriva sa. Ca urmare, această măsură îi restrânge în mod nejustificat drepturile civile, întrucât, fără a fi justificată obiectiv, în concret, îi limitează posibilitățile de angajare în Regatul Unit și îi îngreunează dezvoltarea personală și posibilitatea întemeierii unei familii și, prin aceasta, afectează procesul său de reintegrare socială.

Cererea astfel formulată, înregistrată, pe rolul Curții de Apel Craiova, la data de 31 august 2020, ca și contestație la executare întemeiată pe cazul prev. de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin hotărârea ce face obiectul prezentei contestații.

Hotărârea contestată este legală și temeinică.

Constatând că obiectul cererii cu care a fost învestită îl constituie pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. (1) lit. j) C. pen., a interzicerii dreptului de a părăsi teritoriul României pe o perioadă de 3 ani (ce a fost aplicată condamnatului B. prin Sentința penală nr. 110 din 4 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 342 din 11 noiembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, alături de pedeapsa principală rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare), a cărei executare este contestată pentru argumentele factuale anterior menționate, instanța de fond a procedat, prioritar, la evaluarea cererii condamnatului prin prisma temeiurilor de drept invocate de acesta.

Urmare acestui demers, constatând că dispozițiile art. 103 C. pen. reglementează modificarea sau încetarea obligațiilor (inclusiv a celei de a nu părăsi teritoriul României prev. de art. 101 alin. (2) lit. c) C. pen.) dispuse, în condițiile art. 101 C. pen., cu ocazia liberării condiționate a condamnatului, iar dispozițiile art. 46 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal - procedura de încuviințare a cererii de părăsire a teritoriului României, formulată, pe durata termenului de supraveghere stabilit în cazul amânării aplicării pedepsei sau a suspendării executării acesteia sub supraveghere, de inculpatul față de care s-a dispus obligația de a nu părăsi teritoriul României, prev. de art. 85 alin. (2) lit. i), respectiv, de art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., instanța de fond a reținut, în mod just, că temeiurile de drept anterior menționate nu sunt aplicabile demersului judiciar al condamnatului, acestea neavând incidență în materia punerii în executare a pedepselor complementare.

În acest context, reținând că executarea pedepselor complementare aplicabile persoanei fizice este reglementată în cuprinsul Secțiunii I (art. 29 - 33) a Capitolului IV - Executarea pedepselor complementare din cadrul Titlului II - Executarea pedepselor neprivative de libertate al Legii nr. 253/2013, instanța de fond a procedat la evaluarea cererii condamnatului B. și prin prisma acestor dispoziții legale și a constatat, deopotrivă corect, că permisiunile ce pot fi acordate, în condițiile art. 31 din Legea nr. 253/2013, nu vizează și pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a părăsi teritoriul României, prev. de art. 66 alin. (1) lit. j) C. pen., astfel că demersul judiciar al condamnatului nu poate fi valorificat nici prin prisma acestor prevederi legale, nici măcar sub aspectul solicitării cu caracter subsidiar formulate în cadrul acestuia.

În considerarea acestor constatări succesive, reținând că finalitatea principală urmărită prin cererea formulată de condamnatul B. este aceea a încetării executării pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a părăsi teritoriul României pe o perioadă de 3 ani, sub imperiul căruia se află acesta, instanța de fond a calificat cererea acestuia ca și contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală C. proc. pen. și, procedând la evaluarea acesteia prin prisma dispozițiilor legale cu relevanță în materie, a constatat-o ca fiind inadmisibilă.

Înalta Curte, în baza propriului examen, constată, la rândul ei, că cererea formulată de condamnatul B. este inadmisibilă, reținând în acest sens că, reprezentând un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii, prin contestația la executare nu se pot pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârii penale definitive în baza căreia se face executarea, ci exclusiv nelegalitatea ce ar rezulta din punerea în executare a acesteia.

Astfel, statuând asupra naturii juridice a contestației la executare, în Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că aceasta este "un mijloc procesual cu caracter jurisdicțional prin intermediul căruia se soluționează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătorești, fără însă a se putea schimba sau modifica soluția care se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât aceasta nu are natura unei căi de atac. Deopotrivă, contestația la executare este o procedură jurisdicțională de rezolvare a situațiilor corelative la executarea pedepsei, respectiv a incidentelor ivite ulterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a soluționat fondul cauzei".

Ca urmare, situațiile care, potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen., constituie cazuri de contestație la executare, trebuie să vizeze limitele în care hotărârea se execută, iar nu valabilitatea acesteia în privința soluției pe care o conține, care a intrat în puterea lucrului judecat.

În cazul concret al dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din C. proc. pen., cauza de stingere sau micșorare a pedepsei trebuie să se fi ivit după rămânerea definitivă a hotărârii penale, dar înainte de începerea executării, în timpul executării sau chiar după executarea acesteia, fără însă să poată privi aspecte de fond sau care să pună în discuție autoritatea de lucru judecat.

În speță, prin cererea formulată, condamnatul B. invocă faptul că instanța de fond i-a impus în sarcină obligația de a nu părăsi teritoriul României (prev. de art. 66 alin. (1) lit. j) C. pen.), fără a evalua în mod temeinic circumstanțele sale personale, precum și cele reale.

Mai invocă faptul că, în condițiile în care scopul educativ preventiv al pedepsei a fost deja atins prin executarea pedepsei principale de 3 ani și 4 luni închisoare (ce i-a fost aplicată prin hotărârea anterior menționată) și prin atitudinea conformă rigorilor sociale pe care a adoptat-o ulterior liberării din penitenciar, nu mai subzistă temeiurile care au determinat aplicarea pedepsei complementare de referință împotriva sa.

În fine, susține că, în prezent, această măsură îi restrânge în mod nejustificat drepturile civile, întrucât, fără a fi justificată obiectiv, în concret, îi limitează posibilitățile de angajare în Regatul Unit și îi îngreunează dezvoltarea personală și posibilitatea întemeierii unei familii și, prin aceasta, afectează procesul său de reintegrare socială.

Or, toate aceste susțineri se circumscriu, în concret, unei finalități, care, deși nu este exprimată în mod expres, rezultă cu suficientă claritate din conținutul cererii, respectiv aceea a reindividualizării judiciare a pedepsei complementare ce i-a fost aplicată condamnatului B. prin hotărâre penală definitivă.

Această finalitate nu poate fi însă valorificată prin prisma contestației la executare, instrument jurisdicțional prin intermediul căruia se soluționează exclusiv incidentele limitativ prevăzute de lege în cuprinsul art. 598 alin. (1) C. proc. pen., ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătorești, fără însă a se putea schimba sau modifica soluția care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Altfel spus, prin prezentul demers judiciar, contestatorul B. nu invocă un veritabil incident ivit în executarea hotărârii penale definitive prin care a fost condamnat, sub aspectul pedepsei complementare de referință, ci critică însăși soluția dispusă prin aceasta cu privire la regimul sancționator ce i-a fost aplicat, sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei complementare, urmărind, în acest fel, să valorifice, în procedura prev. de art. 598 C. proc. pen., criticile aduse hotărârii definitive anterior menționate, demers, în mod evident, nepermis de lege.

Ca urmare, demersul judiciar al contestatorului pune în discuție, în concret, însăși autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive de condamnare pronunțată față de acesta, chestiune care, în mod evident, excede obiectului procedurii pendinte, care se raportează exclusiv la incidentele apărute în timpul executării hotărârii contestate.

În raport cu toate aceste argumente, constatând că hotărârea atacată este temeinică și legală, Înalta Curte, în temeiul art. *4251 alin. (7) pct. 1 lit. b), raportat la art. 597 alin. (7) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul B. împotriva sentinței penale nr. 148 din data de 15 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Ca urmare, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 313 RON, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul B. împotriva Sentinței penale nr. 148 din data de 15 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 313 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2020.

Procesat de GGC - LM