ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 204/F pronunțată la data de 17 noiembrie 2021 Curtea de Apel București, secția a II-a penală a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; de ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 5 ani și pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării acelorași drepturi.

S-a dispus deducerea duratei măsurilor preventive privative de libertate (reținere, arestare preventivă și arest la domiciliu) începând cu data de 03.12.2015 până la 08.02.2016 și pedeapsa executată în baza MEPÎ nr. x/20.06.2018 începând cu data de 20.06.2018 până la 19.12.2018.

În baza art. 291 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a dispus confiscarea, de la inculpatul A., a sumei de 100.000 euro sau contravaloarea în RON la cursul BNR din ziua plății și s-a menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța nr. x/2015 din data de 25 ianuarie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, asupra bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea inculpatului A., până la concurența sumei de 100.000 euro.

Prin aceeași sentință penală, s-a dispus condamnarea inculpatului B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa funcția de director general în cadrul CET Govora și dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public pe o perioadă de 5 ani și pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării acelorași drepturi.

S-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii de 24 ore din 19.11.2015.

În baza art. 397 și art. 25 din C. proc. pen. a fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă CET Govora SA - Râmnicu, inculpatul B. fiind obligat la plata sumei de 1.056.141,50 RON către aceasta, fiind, totodată, menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța nr. x/2015 din data de 25 ianuarie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, asupra bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea inculpatului B. până la concurența sumei de 1.056.141,50 RON.

Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel inculpații B. și A.

Prin Decizia penală nr. 90/A din data de 01 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-au admis apelurile declarate de inculpații B. și A. împotriva Sentinței penale nr. 204/F din data de 17 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

S-a desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecându-se în fond cauza, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale pentru infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen.

S-a constatat că inculpatul B. a fost reținut în prezenta cauză pe o durată de 24 de ore, la data de 19.11.2015.

S-au înlăturat dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu privire la inculpatul A.

S-a redus pedeapsa aplicată inculpatului A. de la 4 ani închisoare, la 3 ani închisoare.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicată inculpatului A., pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în condițiile prevăzute de art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Brașov, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 120 de zile, în cadrul Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională Brașov sau Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse prin prezenta hotărâre sau al săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen. executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), și b) din C. pen., pe o perioadă de 5 ani, începe de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. s-a stabilit că se va executa numai în caz de executare a pedepsei principale, pe durata prevăzută de art. 65 alin. (3) din C. pen.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a notat că atât prin deciziile prin care au fost admise contestațiile în anulare exercitate de inculpatul A. și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, cât și prin decizia pronunțată în rejudecarea apelului prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond competentă, s-a constatat că în urma desființării în integralitate a hotărârilor atacate, au fost desființate de drept și toate actele procedurale întocmite, precum și actele și măsurile procesuale pe care acestea le reflectau, menționându-se că rejudecarea se va relua începând cu faza procesuală imediat următoare finalizării camerei preliminare.

În acest context, s-a constatat că probele administrate în primul ciclu procesual, în primă instanță și apel, nu pot fi avute în vedere la statuarea asupra acuzațiilor aduse inculpaților, critica inculpatului A. fiind fondată în această privință.

Ca atare, Înalta Curte a statuat asupra acuzațiilor ce fac obiectul judecății exclusiv prin raportare la probele administrate în cursul urmăririi penale și în al doilea ciclu procesual.

Cât privește pretinsa încălcare a Deciziei nr. 22/2018, pronunțată de Curtea Constituțională prin care s-a stabilit că sancțiunea excluderii probelor semnifică inclusiv eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei, Înalta Curte a constatat că decizia instanței de contencios constituțional se referă la excluderea probelor administrate în cursul urmăririi penale, sancțiune aplicată în faza camerei preliminare, nefiind incidentă în ipoteza probelor administrate pe parcursul unui ciclu procesual desființat. De asemenea, a reținut că înlăturarea fizică a mijloacelor de probă administrate în primul ciclu procesual nu poate fi fundamentată pe decizia amintită și ar fi lipsită suport legal, dincolo de faptul că, chiar și în ipoteza operării unei astfel de înlăturări, la dosar rămân atașate hotărârile judecătorești care fac referire la aceste probe, astfel încât raționamentul care stă la baza unei astfel de intervenții este nu doar nelegal, ci și lipsit de finalitatea urmărită.

Cât privește limitele rejudecării în considerarea art. 418 din C. proc. pen. referitor la neagravarea situației în propria cale de atac, Înalta Curte, în opinie majoritară, a constatat ca fiind fondate criticile apelanților inculpați A. și B., observând că rejudecarea cauzei de către prima instanță a avut loc ca urmare a admiterii contestației în anulare formulate de inculpatul A., iar ulterior a contestației în anulare formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și, în rejudecare, au fost admise apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații A. și B. împotriva Sentinței nr. 506 din data de 25 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2016, constatându-se incidența cauzei de nulitate absolută, în sensul că judecata în fond a fost realizată cu încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea completului de judecată.

Astfel, s-a reținut că prin Decizia penală nr. 96 din 28 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, s-a dispus, printre altele, admiterea contestației în anulare formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Deciziei penale nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2017.

S-a constatat că prin Decizia penală nr. 33 din 18 februarie 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2018 s-a desființat în parte Decizia penală nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2017, numai în ceea ce-l privește pe apelantul inculpat A.

A desființat, în rest, decizia penală contestată și s-a dispus rejudecarea cauzei.

S-a observat că ulterior, ca urmare a reunirii dosarului nr. x/2019 la Dosarul nr. x/2018, la termenul din 20 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a procedat la rejudecarea atât a apelului declarat de procuror în defavoarea inculpaților, cât și a apelului declarat de inculpați, după desființarea în totalitate a deciziei penale ca urmare a admiterii contestațiilor în anulare exercitate de inculpatul A., cât și de procuror, apelurile fiind admise constatându-se o cauză de nulitate absolută, judecata în fond fiind realizată cu încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea completului de judecată, dispunându-se rejudecarea cauzei în primă instanță.

Cum contestațiile în anulare care au generat rejudecarea apelurilor și apoi rejudecarea cauzei în fond, au fost formulate, pe de o parte, de inculpatul A., iar pe de altă parte, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, dar pentru o chestiune de legalitate, care nu poate fi interpretată ca fiind exercitată în defavoarea inculpatului B., Înalta Curte a arătat că devin pe deplin aplicabile dispozițiile art. 418 din Codul de procedură penală.

A reținut că prin această dispoziție, legiuitorul a instituit regula "non reformatio in peius", respectiv o limită impusă efectului devolutiv al apelului, justificarea acestei limitări constând în aceea că părțile ar putea fi descurajate să exercite o cale de atac, existând riscul să li se agraveze situația juridică, împrejurare în care hotărâri nelegale sau netemeinice ar urma să producă efecte în ciuda neregulilor existente.

S-a menționat de instanța supremă că principiul își găsește aplicare nu numai cu ocazia rejudecării cauzei în apel, ci și în orice alt cadru procesual, cum ar fi rejudecarea apelului ca urmare a admiterii unei contestații în anulare ori rejudecarea fondului ca urmare a admiterii consecutive a contestației în anulare și a apelului, cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond și că a accepta opinia contrară ar însemna ca hotărârile judecătorești să producă efecte chiar și atunci când sunt afectate de nelegalități, întrucât partea care are cunoștință de motivul de nelegalitate este demobilizată să exercite o cale extraordinară de atac, existând riscul să i se agraveze situația juridică.

I. a) Referitor la criticile formulate de apelantul inculpat B., asupra cauzei de încetare a procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripție generală, Înalta Curte a reținut cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, având în vedere dispozițiile art. 154 alin. (2) din C. pen. și cele statuate prin Decizia nr. 5/2019 a Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, că infracțiunea imputată inculpatului B. este o infracțiune în formă continuată compusă din două acte materiale, luând în considerare ca moment al epuizării infracțiunii continuate, momentul la care ultimul act material se consideră a fi consumat în aplicarea Deciziei nr. 5/2019, respectiv momentul producerii primei urmări relevante al celui de-al doilea act material reținut, această modalitate de stabilire a momentului a quo - indicată și de apelant prin apărător - fiind singura care corespunde exigențelor de interpretare a dispozițiilor legale incidente.

Ca atare, a stabilit că termenul de prescripție a început să curgă la data de 14 iunie 2013, dată la care a fost virată prima tranșă aferentă celui de-al doilea contract de asistență judiciară, data "primei pagube" aferente ultimului act material care intră în conținutul infracțiunii continuate.

Susținerea procurorului, în sensul că termenul de prescripție se calculează de la data avizării ultimei plăți efectuate de CET Govora către SCA "C." a fost apreciată de instanța supremă că nu se circumscrie obiectului judecății, astfel cum a fost stabilit prin chiar actul de sesizare a instanței, de unde rezultă că acuzația a fost structurată ca infracțiune continuată compusă din două acte materiale, constând în încheierea a două contracte cu încălcarea unor dispoziții legale, avizările la plată nefiind considerate acte materiale distincte, iar o astfel de ipoteză ar fi presupus o descriere a faptelor prin indicarea dispozițiilor legale încălcate în mod specific în avizarea fiecărei plăți, dar și o probațiune corespunzătoare. În consecință, avizarea plăților nu constituie o faptă autonomă cu semnificație penală, ci doar o acțiune indispensabilă consumării faptei, respectiv producerii urmării imediate, plata fiind momentul producerii pagubei care întregește conținutul constitutiv al fiecăruia dintre cele două acte materiale.

În ce privește durata termenului de prescripție, s-a observat că infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din C. pen., se pedepsește cu închisoarea prevăzută pentru infracțiunea-tip, respectiv de la 2 la 7 ani, ale cărei limite se majorează cu o treime, rezultând că maximul special avut în vedere pentru infracțiunea săvârșită este de 9 ani și 4 luni închisoare.

Ca efect al interpretărilor obligatorii rezultate din Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, s-a reținut că în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022 nu au existat, în legislația penală substanțială, cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, Înalta Curte a constatat că, în cauza de față, cursul termenului prescripției răspunderii penale, a fost suspendat succesiv pe durata a două perioade distincte: o primă perioadă este aceea cuprinsă între 20 iunie 2018, data la care condamnarea apelantului inculpat în primul ciclu procesual a rămas definitivă și 28 martie 2019, data la care s-a pronunțat Decizia penală nr. 96, prin care s-a admis contestația în anulare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și s-a desființat Decizia penală nr. 108 din 20 iunie 2018.

În acest sens, s-a reținut că, de la data pronunțării Deciziei penale nr. 108 din 20 iunie 2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători a operat și suspendarea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, în baza prevederilor art. 156 alin. (1) din C. pen., atât timp cât, prin soluționarea definitivă a conflictului juridic de drept penal, exercitarea în continuare a acțiunii penale nu mai este posibilă și în conformitate cu dispozițiile art. 17 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal, se stinge acțiunea penală exercitată în cauză, astfel încât continuarea acesteia și, implicit, a procesului penal nu se mai pot realiza.

Odată cu desființarea hotărârii instanței de apel în calea extraordinară de atac, încetând cauza de suspendare, s-a constatat că termenul de prescripție a răspunderii penale reîncepe să curgă, însă, în calculul său, nu va fi avut în vedere și intervalul de timp cuprins între data rămânerii definitive a deciziei penale atacate (20 iunie 2018) și momentul desființării acesteia ca efect al admiterii contestației în anulare (28 martie 2019).

În ce privește a doua perioadă în care a operat suspendarea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, Înalta Curte a notat că, pe durata soluționării cauzei în primă instanță, Președintele României a emis două decrete care au avut ca efect suspendarea termenului de prescripție a răspunderii penale, respectiv, Decretul nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și Decretul nr. 240/14.04.2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, încuviințate de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 3 din 19 martie 2020 și, respectiv, Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020, acestea producând efectul suspensiv asupra proceselor penale în curs.

Pe cale de consecință, s-a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 156 alin. (1), (2) din C. pen., în intervalul 16.03.2020 - 14.05.2020, termenul de prescripție a răspunderii penale a fost suspendat, el reluându-și cursul începând cu data de 15.05.2020.

Procedând la calcularea termenului de prescripție, Înalta Curte a constatat că a început să curgă la data de 14 iunie 2013 pentru o durată de 5 ani și 5 zile până la data de 19 iunie 2018; cursul termenului prescripției a fost suspendat în intervalul 20 iunie 2018 - 24 martie 2019; și-a reluat cursul pentru o perioadă de 11 luni și 16 zile, de la data de 28 martie 2019, până la data de 15 martie 2020, luând în calcul faptul că 2020 a fost an bisect; în intervalul 16 martie - 14 mai 2020, a operat a doua suspendare a cursului, acesta fiind reluat la data de 15 mai 2020.

S-a constatat astfel că termenul prescripției a răspunderii penale pentru infracțiunea de care este acuzat inculpatul B. s-a împlinit la data de 24.05.2022, după trecerea restului de 2 ani și 9 zile, rămas după scăderea din durata de 8 ani a duratei însumate a intervalelor ce intră în calculul acestuia, de 5 ani, 11 luni și 21 de zile.

Contrar susținerilor procurorului, s-a reținut că în cauză nu s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 476 alin. (4) din C. proc. pen. până la soluționarea sesizării în vederea pronunțării hotărârii prealabile privind chestiunea de drept ce a făcut obiectul Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022.

Referitor la solicitarea procurorului de a lăsa neaplicate Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în considerarea hotărârii pronunțate de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, Înalta Curte a constatat că, în raport de calificarea în dreptul național a instituției prescripției ca instituție de drept substanțial, este incident principiul legii penale mai favorabile, astfel cum este definit de dreptul intern, înlăturarea jurisprudenței obligatorii menționate fiind contrară elementelor de interpretare oferite de instanța de contencios european.

În acest sens, a notat că relevant este paragraful 209 din decizia amintită, în cuprinsul căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene precizează expres că în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă sunt antamate cerințele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situație în care nu poate fi opus un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanța națională având obligația de a se asigura că infracțiunile ce intră în domeniul dreptului uniunii fac obiectul unor sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv.

Instanța de apel a reținut că în speță este incidentă ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiție la pronunțarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C 42/17, cunoscută sub denumirea de Taricco 2, prin care s-a statuat în sensul că în ipoteza în care instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, nu este ținută să se conformeze acestei obligații.

b) Cu privire la critica formulată de către apelantul inculpat B. privind legalitatea și temeinicia soluției de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte a considerat că aceasta este neîntemeiată, precizând în ceea ce privește contractul de asistență juridică nr. x/05.12.2011 încheiat de CET Govora cu SCA C., contrar susținerilor inculpatului B., că acesta a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999, observând că Ordonanța de Urgență nr. 26/2012 a intrat în vigoare la data de 12 iunie 2012, ulterior încheierii contractului, astfel încât determinarea atribuțiilor de serviciu ce reveneau inculpatului B. nu se poate face prin raportare la acest act normativ în virtutea principiului tempus regit actum.

Instanța de apel a reținut că în aprecierea îndeplinirii cerinței esențiale atașate elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurată prin Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, nu este posibilă o analiză din perspectiva dispozițiilor prevăzute doar în actele de reglementare secundară cum sunt prevederile Statutului CET Govora, Regulamentului de Organizare și Funcționare CET Govora și ale celor prevăzute în contractul de administrare aprobat prin Hotărârea AGA nr. 4/28.01.2009.

Referitor la Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind achizițiile publice s-a constatat, în primul rând, faptul că SC CET Govora SA avea, la data faptei, calitatea de "autoritate contractantă" în sensul art. 8 lit. d) din O.U.G. nr. 34/2006, iar nu în sensul art. 8 lit. b) din același act normativ, astfel cum a reținut prima instanță, fiind o "întreprindere publică ce desfășoară una sau mai multe dintre activitățile prevăzute la cap. VIII secțiunea 1 (apă, energie, transport, poștă), atunci când aceasta atribuie contracte de achiziție publică sau încheie acorduri-cadru destinate efectuării respectivelor activități".

Astfel, a constatat că SC CET Govora SA a fost înființată prin H.G. nr. 759/1997, prin reorganizarea Filialei Electrocentrale Govora din cadrul Regiei Autonome de Electricitate Renel, persoană juridică cu capital social integral de stat, societate pe acțiuni, cu denumirea, sediul, obiectul de activitate și capitalul social inițial prevăzute în anexa nr. 1. Obiectul de activitate prevăzut în anexa 1 este reprezentat de: producerea și comercializarea de energie electrică și energie termică, conform contractelor încheiate cu regii autonome, societăți comerciale sau alte persoane fizice sau juridice beneficiare; efectuarea de operațiuni de import pentru combustibili, materiale, utilaje și piese de schimb necesare pentru producție, reparații și investiții; efectuarea de operațiuni de procurare de combustibili, materiale, utilaje și piese de schimb din țară, pentru producție, reparații și investiții; efectuarea de transporturi de mărfuri și de persoane cu mijloace proprii și închiriate; administrarea de spații de cazare pentru personalul propriu în cămine de nefamiliști și în locuințe de serviciu; valorificarea prin vânzare către persoane fizice și juridice a unor produse secundare, rezultate din activitatea de bază, și anume: apă tratată, deșeu lapte de var, cenușă, materiale și piese rezultate din dezmembrări în urma casărilor sau din stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă; valorificare de deșeuri recuperabile din materiale feroase și neferoase, hârtie și carton etc.; vânzarea la agenți economici a cărbunelui cu granulație necorespunzătoare; efectuarea de prestații, către persoane fizice și juridice, cu mijloace de transport și utilaje din dotare; efectuarea de prestații, către persoane fizice și juridice, prin lucrări de reparații, probe, reglaje, probe de laborator și puneri în funcțiune la instalații termoenergetice, instalații electrice, instalații și aparataj de măsură, control și automatizare; valorificarea prin închiriere a spațiilor disponibile; producerea, direct sau prin asociere cu alte persoane fizice sau juridice, de bunuri prin valorificarea unor produse secundare rezultate din activitatea de bază; producerea, direct sau prin asociere cu alte persoane juridice, de piese de schimb necesare pentru activitățile de întreținere și reparații; acordarea de asistență tehnică pentru utilizatorii de energie electrică și termică, în vederea reducerii consumurilor și optimizării instalațiilor de utilizare.

Hotărârea C-393/06 (Ing. Aigner, Wasser -Warme - Umwelt, GmbH vs. Fernwarme Wien GmbH), la care face referire prima instanță în argumentarea calificării CET Govora ca "autoritate contractantă" în sensul art. 8 lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv "b) oricare organism, altul decât unul dintre cele prevăzute la lit. a), cu personalitate juridică, care a fost înființat pentru a satisface nevoi de interes general fără caracter comercial sau industrial"- s-a menționat că a fost dată în interpretarea Directivei nr. 2004/17 care stabilește o coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoare specifice, și anume cele al apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale, nefiind aplicabilă contractelor de prestări servicii juridice și a Directivei nr. 2004/18 în al cărei domeniu de aplicare intră achizițiile publice având ca obiect servicii juridice doar dacă valoarea acestora depășește 249.000 de euro, potrivit art. 7 lit. b) teza finală din respectivul act normativ comunitar, decizia instanței de contencios comunitar nefiind aplicabilă în condițiile în care valoarea contractului a fost de 130.000 de euro.

A precizat că în cazul autorităților contractante din categoria circumscrisă art. 8 lit. d) din O.U.G. nr. 34/2006, obligația de a aplica procedurile reglementate de acest act normativ în vederea atribuirii unui contract de achiziție publică, având ca obiect prestarea de servicii din categoria celor incluse în Anexa 2B, trebuie îndeplinită numai atunci când valoarea acestora este mai mare decât cea prevăzută la art. 57 alin. (2) din același act normativ (respectiv 387.000 de euro - în forma în vigoare în decembrie 2011) și se limitează numai la prevederile art. 35 - 38 și art. 56, rezultând că încheierea contractelor de achiziție a serviciilor prevăzute în Anexa 2B (printre care se regăsesc și serviciile juridice) a căror valoare este egală sau mai mică decât echivalentul în RON al sumei de 387.000 de euro (în cauză valoarea contractului fiind de 130.000 euro), nu intră în domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 34/2006, situație în care nu subzistă obligația organizării vreuneia dintre procedurile de atribuire prevăzute de ordonanță sau a respectării oricărei alte dispoziții din cuprinsul actului normativ menționat.

Cum dispozițiile art. 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, exceptează în integralitate de la aplicare prevederile ordonanței de urgență, formularea legiuitorului fiind extrem de clară, s-a reținut că niciuna din dispozițiile actului normativ nu este incidentă în evaluarea conformării inculpatului obligațiilor de serviciu ce îi reveneau.

Având în vedere faptul că H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziție publică din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, este un act normativ secundar, adoptat în executarea unui act primar ce nu este incident în raport de obiectul și valoarea contractului în cauză, s-a opinat că nici prescripțiile cuprinse în respectivul act nu sunt aplicabile.

Referitor la încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 119/1999, s-a constatat că în înțelesul actului normativ, categoria entităților publice cuprinde autoritățile publice, instituțiile publice, companiile/societățile naționale, regiile autonome, societățile comerciale la care statul sau o unitate administrativ - teritorială este acționar majoritar, cu personalitate juridică, care utilizează/administrează fonduri publice și/sau patrimoniu public (art. 2 lit. m). Contrar susținerilor în apărare s-a constatat că ultima condiție este una alternativă, iar nu cumulativă, respectiv utilizarea sau administrarea trebuie să aibă ca obiect fonduri publice și/sau patrimoniu public.

Întrucât CET Govora SA este persoană juridică română organizată ca societate pe acțiuni, al cărei capital social este deținut în întregime de statul român (art. 1 din H.G. nr. 759/1997), s-a apreciat că aceasta, în accepțiunea O.G. nr. 119/1999, reprezintă o entitate publică care administrează un patrimoniu public în sensul art. 2 lit. s) din actul normativ, criticile inculpatului sub acest aspect nefiind fondate. Ca atare, s-a concluzionat că inculpatului B. în calitate de director general îi revenea obligația prevăzută de art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999.

S-a reținut că dispozițiile din actul normativ menționat definesc criteriile de evaluare a îndeplinirii acestei îndatoriri, economicitatea, eficiența și eficacitatea în derularea contractelor, ceea ce i se impută inculpatului este încălcarea art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 prin raportare la art. 2 lit. h), i) și j), iar împrejurarea că nu a existat o procedură consacrată scriptic nu este de natură a înlătura răspunderea penală în prezenta cauză, dimpotrivă, însăși acest fapt este imputabil inculpatului având în vedere art. 4 alin. (1) din același act normativ.

S-a reținut că, ignorând dispozițiile legale menționate, inculpatul B. a dispus în mod discreționar încheierea contractului de asistență juridică cu SCA C., în lipsa oricărei evaluări a necesității încheierii acestuia și în interesul exclusiv al inculpatului A., modalitatea în care a procedat excluzând ab initio orice justificare economică, cauza încheierii contractului nefiind o nevoie a CET Govora de a beneficia de asistență juridică, ci crearea unei aparențe de legalitate a transferurilor de fonduri. S-a apreciat că, deși dispozițiile din actul normativ menționat ce consacră principiile economicității, eficienței și eficacității în derularea contractelor sunt în abstract generale, acestea instituie o obligație în sarcina conducătorului unei instituții ce intră în sfera de reglementare, respectarea acestora fiind o chestiune de legalitate ce se concretizează în fapta analizată, fiind exclus ca un contract încheiat în această modalitate să corespundă exigențelor amintite și aceasta indiferent de serviciile juridice pretins prestate de către societatea de avocatură sau de alte considerente de oportunitate, cauza contractului fiind una frauduloasă.

Instanța de apel a stabilit că respectivul contract nu a fost negociat sub aspectul prestațiilor juridice, nefiind identificate cauzele care urmau a fi preluate de societatea de avocatură nici măcar prin obiectul lor și fără o evaluare a acestei prestații, clauzele contractuale fiind practic impuse beneficiarului și în acest context, propunerea ca serviciile juridice să fie prestate în 10 litigii care urmau a fi identificate ulterior, dincolo de faptul că probele testimoniale relevă că asistența asigurată a vizat mai puține dosare, a avut ca unic scop crearea aparenței necesității încheierii contractului, o astfel de stabilire/evaluare nefiind una serioasă.

S-a opinat că o analiză a cauzelor ce au fost preluate de casa de avocatură "C." nu ar fi fost utilă, evaluarea efectivă a complexității cauzelor pentru a stabili corespondența dintre costul resurselor financiare alocate și atingerea rezultatelor estimate, fiind nu doar imposibilă, ci și nerelevantă în raport de modalitatea concretă în care contractul a fost încheiat, relevantă în acest sens apreciindu-se ca fiind declarația dată la 19 noiembrie 2015 de inculpatul B. în cursul urmăririi penale, din care rezultă faptul că inculpatul A. i-a pretins inițial încheierea unui contract de asistență juridică cu societatea de avocatură "D." însă l-a refuzat pentru că această societate era "continuatoarea" societății "E.", fapt ce ar fi fost de natură să nască "suspiciuni cu privire, pe de o parte la interesul său în încheierea contractului și, pe de altă parte, la imposibilitatea de a justifica la nivelul CET Govora încheierea contractului", dată fiind calitatea de senator a coinculpatului.

Înalta Curte a reținut că inculpatul însuși recunoaște indirect atât faptul că la baza încheierii contractului nu a stat o nevoie reală a CET Govora, ci exclusiv presiunea inculpatului A. și intervenția numitului F., cât și faptul că a urmărit să dea o aparență de necesitate prin prestarea unor servicii juridice; că prețul nu a fost stabilit pe criterii de economicitate, ci a fost unul impus și că, deși s-a încercat negocierea acestuia, a rămas în cuantumul stabilit de inculpatul A.

S-a apreciat că declarația dată la urmărire penală de inculpatul B. constituie o probă directă a cauzei încheierii contractului de asistență juridică nr. x/05.12.2011 și se coroborează cu declarațiile martorilor G. și H., atât în cursul urmăririi penale, cât și în al doilea ciclu procesual, astfel încât susținerile inculpatului cu ocazia audierii sale de prima instanță în al doilea ciclu procesual prin care acesta justifică necesitatea încheierii contractului nu au fost primite.

S-a reținut că însuși inculpatul arată "părerea" exprimată cu privire la respectarea criteriilor legale ale unei bune gestiuni, ceea ce constituie o justificare elaborată ulterior, inculpatul fiind preocupat constant să justifice cauza contractuală pornind de la împrejurări reale (procesele în care era implicată CET Govora și existența și a altor contracte de asistență juridică și tarifele practicate de acestea), fiind infirmată de celelalte probe testimoniale și de declarația inițială a inculpatului.

De altfel, s-a arătat că inculpatul a menținut susținerile privind întâlnirea cu inculpatul A. în cadrul cărora acesta i-a solicitat încheierea unui contract de asistență juridică, susținerea privind indicarea societății de avocatură C. de către numitul F., ulterior întâlnirilor cu inculpatul A. și susținerile privind negocierea prețului contractului, iar susținerea apărării în sensul că încheierea contractului s-ar fi realizat în urma "recomandării" venite din partea numitului F., nu a fost primită, modificarea declarației inculpatului sub acest aspect fiind una în favoarea coinculpatului A., necredibilă în contextul în care acesta din urmă inițiase demersurile, avea interes în încheierea contractului, a fost beneficiarul folosului și se afla în relații profesionale cu societatea de avocatură recomandată, numitul F. fiind străin de toate aceste împrejurări. A fost apreciată ca nerezonabilă susținerea apărării că în cadrul unei unice întâlniri pe care inculpatul B. ar fi avut-o cu martora I., acesta ar fi evaluat calitatea și profesionalismul martorei.

S-a constatat că declarațiile martorului G., atât în faza de urmărire penală, cât și în al doilea ciclu procesual se coroborează cu declarațiile martorului H., date în cursul urmăririi penale și în al doilea ciclu procesual.

De altfel, împrejurarea că odată cu plecarea directorului general contractul a fost reziliat, în opinia instanței de apel este de natură a confirma că încheierea acestuia a fost străină de orice cauză licită, în interesul exclusiv al inculpatului A. cu încălcarea obligației de bună gestiune financiară prevăzută de art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999, în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public.

Susținerea apărării în sensul că încălcarea art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999, ar putea constitui exclusiv infracțiunea de gestiune frauduloasă, în opinia instanței de apel se fundamentează pe premisa eronată că infracțiunea de abuz în serviciu ar avea caracter subsidiar în raport de aceasta și nu are în vedere că acuzația adusă inculpatului vizează încălcarea unei atribuții de serviciu prevăzută de lege, iar nu pricinuirea de pagube cu ocazia administrării sau conservării bunurilor și subsidiaritatea nu operează decât în prezența unei conduite abuzive care se încadrează în condițiile de tipicitate ale unei alte infracțiuni de serviciu, cu alte cuvinte, infracțiuni care ocrotesc același fascicul de valori sociale.

Referitor la contractul de asistență juridică nr. x/23.05.2013, s-a constatat că acesta a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999 și a dispozițiilor art. 1 alin. (3) lit. a) și b) din Ordonanța de Urgență nr. 26/2012 care interzic expres societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat și care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică, să achiziționeze servicii de consultanță de asistență sau de reprezentare juridică.

Înalta Curte a arătat că argumentele pentru care se constată încălcarea dispozițiilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999, cât și motivele pentru care nu se poate reține încălcarea dispozițiilor cuprinse în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 34/2006, Hotărârea Guvernului nr. 925/2006, precum și a prevederilor Statutului CET Govora, Regulamentului de Organizare și Funcționare CET Govora și ale celor prevăzute în contractul de administrare aprobat prin Hotărârea AGA nr. 4/28.01.2009 sunt aceleași ca și în cazul primului contract analizat, reluarea acestora nefiind necesară.

Înalta Curte a constatat că încheierea celui de-al doilea contract s-a produs în perioada imediat următoare revenirii inculpatului B. la conducerea CET Govora, urmare a dispoziției directe a acestuia, fapt ce a rezultat din coroborarea declarațiilor martorilor G. și H., ambii martori menționând percepția unor presiuni externe pentru încheierea sa, dar și din declarațiile martorei I. și martorului J.

Instanța de apel a reținut că modalitatea în care a fost încheiat al doilea contract coroborată cu împrejurările în care a fost încheiat primul contract, dar și cu faptul că martorii au menționat faptul că în baza acestuia a fost încredințată o singură cauză societății de avocatură care nici nu a fost finalizată, constituie elemente de fapt certe, deși indirecte care converg spre o unică concluzie, aceea că nici acest contract nu a fost încheiat pentru o cauză licită, ci în interesul exclusiv al inculpatului A.

Observând prevederile art. 1 alin. (3) lit. a) și b) din Ordonanța de Urgență nr. 26/2012, s-a conchis că în această situație este aplicabilă o normă clară, expresă, directă, conținută de legislația primară, a cărei încălcare este una evidentă, în contextul în care contractul de asistență juridică nu a fost aprobat de Consiliul Județean Vâlcea.

Cât privește apărarea inculpatului în sensul că în buget au fost alocate sume de bani pentru servicii juridice și a primit descărcarea de gestiune din partea adunării generale a acționarilor și a fost validată astfel, retroactiv, decizia sa de încheiere și a acestui contract de asistență juridică, aceasta nu a fost reținută, deoarece dispozițiile O.U.G. nr. 26/2012 prevăd în mod clar în art. 1 alin. (3) situațiile de excepție ce ar impune totuși achiziționarea de servicii juridice, dar numai cu aprobarea reprezentanților statului sau ai unităților administrativ teritoriale în organele de conducere.

Înalta Curte a reținut că aprobarea trebuia să existe la momentul încheierii contractului neavând nicio importanță, din punct de vedere al reținerii infracțiunii, faptul că aprobarea ar fi fost obținută ulterior, prin descărcarea de gestiune sau că existau sume alocate la acest capitol. Deși la data semnării celui de-al doilea contract de asistență juridică era prevăzută, în mod imperativ, obținerea aprobării organului de conducere pentru încheierea unui astfel de contract, s-a constatat că inculpatul B., ignorând cu bună-știință această dispoziție legală, a procedat la încheierea contractului de asistență juridică cu SCA C., ca și în cazul primului contract, fără aprobarea AGA sau a consiliului de administrație și fără a exista o notă de fundamentare sau o solicitare din partea oficiului juridic.

Susținerea inculpatului în sensul că dispozițiile legii nu sunt clare în privința necesității aprobării contractelor de asistență juridică ut singuli nu au fost primite, întrucât sintagma "aprobarea și mandatarea reprezentanților unităților administrativ-teritoriale în organele de conducere" face referire expresă la achiziționarea serviciilor de această natură și nu poate fi confundată cu aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli.

Faptul că nu a existat o opoziție fermă în scris a departamentului juridic s-a apreciat că nu are relevanță în raport de modalitatea în care inculpatul a impus încheierea contractului și de faptul că acest departament se afla în subordinea sa directă, inculpatul acționând cu intenție indirectă, iar nu din culpă cum susține apărarea, asumând nelegalitatea contractului în lipsa aprobării reprezentanților Consiliului județean Vâlcea din conducerea CET Govora.

Lipsit de relevanță este și faptul că au existat și alte contracte sau alte societăți comerciale de stat care au încheiat contracte fără aprobarea prealabilă a reprezentanților statului sau unităților administrativ teritoriale.

De altfel, încălcarea dispozițiilor legale de către inculpatul B. cu ocazia încheierii celui de-al doilea contract a fost constatată și în raportul de inspecție economico-financiară întocmit de Ministerul Finanțelor Publice - ANAF la data de 14 septembrie 2015, în care se menționează că acest contract nu poartă viza de control financiar preventiv, iar inculpatul nu a avut aprobarea sau mandatarea reprezentanților Unității Administrativ Teritoriale, respectiv Consiliul Județean Vâlcea, concluzionându-se că prin încheierea contractului s-au încălcat dispozițiile art. I alin. (3) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 26/2012. De asemenea, Înalta Curte a constatat că inculpatul B. nu a contestat acest raport de inspecție, iar justificările formulate prin nota explicativă nu au fost confirmate prin înscrisuri.

Deși inculpatul B., în calitate de director general al CET Govora, avea obligația să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalității, regularității și eficienței administrării patrimoniului public acesta, prin achiziționarea de servicii de asistență juridică cu încălcarea dispozițiilor legale (în vigoare la data semnării contractelor), a determinat înregistrarea de cheltuieli nelegale în patrimoniul CET Govora și, ca atare, în ceea ce privește producerea unei pagube, cerință obligatorie pentru existența infracțiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte a constatat că prin încheierea celor două contracte de asistență juridică între CET Govora și societatea de avocatură a martorilor I. și J., prin încălcarea dispozițiilor legale menționate, inculpatul B. a creat un prejudiciu în patrimoniul CET Govora egal cu sumele de bani plătite efectiv.

Înalta Curte a concluzionat că în privința inculpatului B. nu sunt incidente ipotezele de achitare prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a), b) teza I sau teza a II-a din C. proc. pen., impunându-se soluția de încetare a procesului penal, conform prevederilor art. 396 alin. (8) din C. proc. pen., iar în ce privește latura civilă, dispozițiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. și analiza particularităților cauzei în latura penală conduc la concluzia că, și în condițiile incidenței prescripției răspunderii penale, soluția de angajare a răspunderii civile delictuale, dispusă prin sentința penală, este legală și justificată probator, astfel încât se impune menținerea sa.

II. a) Referitor la criticile formulate de apelantul inculpat A., cu privire la motivele de apel prin care se tinde la restituirea cauzei la procuror în vederea clarificării acuzației, susținându-se că ar fi aplicabilă decizia CJUE pronunțată la 21 octombrie 2021 în cauza nr. C-280/20, Înalta Curte a constatat, în principal, că acestea nu vizează veritabile neclarități în descrierea acuzației ce s-ar impune a fi lămurite, ci constituie critici de fond, susținându-se în esență că fapta astfel cum este descrisă în rechizitoriu ar fi putut constitui exclusiv instigare la infracțiunea de abuz în serviciu comisă de inculpatul B., presupusa discuție dintre inculpatul A. și martora I. nefiind decât un demers pentru atragerea în schema infracțională a unui complice la infracțiunea de abuz în serviciu, anume intermediarul prin mijlocirea căruia banii reprezentând folosul material sunt scoși din patrimoniul persoanei vătămate, CET Govora.

Reținând și că s-a mai susținut că acuzația se referă la o singură sumă de bani, care nu poate să fie, simultan, și prejudiciul produs prin abuzul în serviciu al inculpatului B., respectiv folosul obținut pentru altul, dar și prețul influenței inculpatului A., s-a constatat că în concret, pe această cale, se solicită schimbarea obiectului judecății.

Instanța de apel a subliniat că pretinderea de la martora I. și primirea folosului, în materialitatea lor, constituie acțiuni distincte de acțiunea de determinare a inculpatului B. la a încheia contracte cu încălcarea dispozițiilor legale, iar această din urmă acțiune nu condiționează infracțiunea de trafic de influență care se consideră săvârșită independent de exercitarea efectivă a pretinsei influenței, și excedează obiectului judecății.

Este adevărat că sumele de bani remise inculpatului A. constituie o parte din paguba produsă CET Govora și din folosul necuvenit obținut pentru altul, urmare imediată a infracțiunii de abuz în serviciu comisă de inculpatul B., însă s-a reținut că primirea acestor sume de bani de către inculpat a fost rezultatul unei acțiuni autonome celei de a determina încheierea contractelor, respectiv, pretinderea lor de la martora I., această din urmă acțiune fiind cea care face obiectul acuzației, rechizitoriul fiind clar din acest punct de vedere, contrar susținerilor în apărare.

b) Asupra motivelor de apel prin care se tinde la desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, Înalta Curte a constatat că potrivit celor statuate în art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., motivele pe care inculpatul A. își întemeiază solicitarea nu constituie cazuri de trimitere spre rejudecare. Astfel, faptul că prima instanță a avut în vedere probele testimoniale administrate în primul ciclu procesual, s-a apreciat că constituie, în fapt, o critică în apel asupra temeiniciei soluției de condamnare, critică pe care Înalta Curte a constatat-o întemeiată urmând a avea în vedere în statuarea asupra acuzației exclusiv probele testimoniale administrate în faza de urmărire penală și în al doilea ciclu procesual.

În ce privește pretinsa schimbare de încadrare juridică dispusă de instanța de fond cu încălcarea Deciziei nr. 250/2019 a Curții Constituționale, s-a constatat că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 291 din C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, condamnarea fiind pronunțată pentru aceeași infracțiune având aceeași încadrare juridică, critica fiind nefondată.

Referitor la statuarea instanței supreme prin decizia prin care s-a admis apelul și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă, Curtea de Apel București, în sensul că faptele nu au fost comise de inculpat în exercitarea atribuțiilor de senator, aceasta a vizat stabilirea instanței competente după calitatea persoanei în considerarea art. 48 din C. proc. pen., iar nu încadrarea juridică a faptei.

A fost considerată nefondată și critica inculpatului privind depășirea obiectului judecății fundamentată pe argumentul că inculpatul ar fi fost trimis în judecată exclusiv pentru acțiunea de pretindere, nu și de primire a foloaselor pretinse, fapt ce rezultă din lecturarea părții expozitive a r