ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 125/F din data de 06 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018, s-au hotărât următoarele:

I. În baza art. 396 alin. (1), (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitată inculpata A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. - fapta 1 rechizitoriu.

În baza art. 396 alin. (1), (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitată inculpata A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. - fapta 2 rechizitoriu.

În baza art. 396 alin. (1), (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitată pe inculpata A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. - fapta 3 rechizitoriu.

II. În baza art. 396 alin. (1), (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B. sub aspectul săvârșirii complicității la infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă SC C. SA.

În baza art. 275 alin. (1) pct. (1) lit. b) C. proc. pen. a fost obligată partea civilă SC C. SA prin Administrator judiciar D. și Administrator special E. la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/2016 din 27.06.2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, secția urmărire penală, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a:

Inculpatei A., pentru săvârșirea în concurs real a trei infracțiuni de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.:

Inculpatului B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

S-au stabilit cheltuieli judiciare în sumă de 1.500 RON în sarcina fiecărui inculpat, conform art. 274 alin. (1) C. proc. pen.

În fapt, prin actul de sesizare a instanței, în privința inculpaților de mai sus, s-au reținut, în esență, următoarele:

Inculpatul B., expert contabil în Dosarul de executare silită x/2016, a calculat valoarea penalităților datorate de debitorul SC C. SA aferente sumei de 76.799,62 RON cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, stabilind un cuantum al acestora în sumă de 3.838.500 euro (echivalent în RON - 17.147.347,2 RON), ajutând astfel executorul judecătoresc A. să comită infracțiunea de abuz în serviciu în dauna persoanei vătămate C. SA.

Inculpata A., în exercitarea atribuțiilor de serviciu și învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului SC C. SA, cu știință, în mod contrar dispozițiilor art. 632-634 și art. 666 alin. (5) pct. 2 C. proc. civ., prin încheierea din data de 29.01.2016 a încuviințat executarea silită a Sentinței nr. 1074/15.12.2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2010, deși această hotărâre nu constituia titlu executoriu în conformitate cu normele legale și în aceeași dată, prin instituirea popririi asupra conturilor debitorului a cauzat o pagubă și o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA cuantificată la 78.080,14 euro și 97.964,27 RON, reprezentând sumele poprite și efectiv executate din patrimoniul debitorului. De asemenea, inculpata A., în exercitarea atribuțiilor de serviciu și învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului SC C. SA, cu știință, prin încălcarea dispozițiilor art. 625 alin. (1), art. 628 alin. (2) C. proc. civ. și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, a dispus prin încheierea din data de 19.02.2016, că suma totală pe care o are de achitat debitorul cu titlu de creanță și cheltuieli de executare este de 3.838.500 euro plus 213.213,73 RON, prin aceasta cauzând atât o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA prin instituirea popririi din data de 24.02.2016 până la concurența acestei sume de bani, cât și o pagubă concretizată în sumele consemnate și efectiv executate din patrimoniul persoanei vătămate - în cuantum de 19.613,47 RON.

Totodată, inculpata A., în exercitarea atribuțiilor de serviciu și învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului SC C. SA, cu știință, prin încălcarea dispozițiilor art. 701 alin. (3), (4) și art. 784 alin. (1) C. proc. civ. a dispus prin încheierea din data de 18.03.2016, ca, în perioada suspendării executării silite din Dosarul nr. x/2016, terții popriți să nu efectueze nici o plată sau altă operațiune care ar putea diminua veniturile indisponibilizate prin încheierea din data de 24.02.2016, această cerință incluzând și sumele care vor credita conturile debitorului ulterior suspendării, măsură care a cauzat o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA prin indisponibilizarea sumelor de bani care urmau să alimenteze contul poprit după ce în cauză intervenise suspendarea executării silite. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, la data de 27 iunie 2018 sub nr. x/2018.

Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 03.09.2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-au respins ca neîntemeiate, cererile și excepțiile formulate de inculpații A. și B. și s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. x/2016 din 27.06.2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpații:

- A., trimisă în judecată în stare de libertate pentru săvârșirea, în concurs real, a trei infracțiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

- B., trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., dispunându-se începerea judecății cauzei privindu-i pe acești inculpați.

Încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 03.09.2018 a rămas definitivă prin încheierea din Camera de Consiliu nr. 26 din data de 15.01.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2018.

În fața instanței de fond, după aducerea la cunoștință a dispozițiilor menționate, inculpata A. a arătat că nu dorește judecarea cauzei în procedură simplificată și nu este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunității în eventualitatea unei soluții de condamnare și nu dorește să dea declarație.

Inculpatul B. a arătat că nu dorește aplicarea procedurii simplificate în ceea ce îl privește, însă este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunității în eventualitatea unei soluții de condamnare, acesta precizând, totodată, că este de acord să fie audiat la prezentul termen de judecată.

Referitor la inculpata A., Curtea de Apel București a reținut următoarele:

În ceea ce privește prima faptă de abuz în serviciu reținută prin rechizitoriu în sarcina inculpatei:

- constând în aceea că, în exercitarea atribuțiilor de serviciu și învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului C. SA, cu știință, în mod contrar dispozițiilor art. 632-634 și art. 666 alin. (5) pct. 2 C. proc. civ., prin încheierea din data de 29.01.2016, inculpata a încuviințat executarea silită a Sentinței nr. 1074/15.12.2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2010, deși această hotărâre nu constituia titlu executoriu în conformitate cu normele legale și în aceeași dată, prin instituirea popririi asupra conturilor debitorului, a cauzat o pagubă și o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA cuantificată la 78.080,14 euro și 97.964,27 RON, reprezentând sumele poprite și efectiv executate din patrimoniul debitorului.

Analizând fapta imputată inculpatei în raport de considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 405/2016, conform cărora neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie examinată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului și infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, urmarea imediată a săvârșirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, se constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină concluzia că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite și celelalte elemente constitutive, poate fi o infracțiune de abuz în serviciu.

Or, în raport de materialul probator administrat cu privire la prima faptă de abuz în serviciu imputată inculpatei, Curtea de Apel a apreciat că aceasta nu este prevăzută de legea penală, lipsind elementele care țin de latura obiectivă a infracțiunii. Curtea de Apel București a apreciat că aplicarea dispozițiilor art. 632-634 și art. 666 alin. (5) pct. 2 C. proc. civ. de către inculpată, a avut la bază interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la momentul încuviințării executării silite și nu a avut drept scop, cauzarea vreunei pagube sau vătămări a drepturilor părții civile.

În primul rând, instanța de fond a arătat că, argumentul parchetului în sensul că inculpata a grăbit procedura de executare silită raportat la consecințele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 895/2015 nu se susține, deoarece pe de o parte încuviințarea executării silite în Dosarul nr. x/2016 fusese dispusă ulterior pronunțării deciziei sus-menționate (29.01.2016 - încuviințarea executării silite, 17.12.2015 - publicarea deciziei), iar pe de altă parte, la acel moment, inculpata nu avea cum să cunoască motivarea deciziei, în special care urma să fie situația titlurilor pronunțate conform legii vechi și puse în executare în baza noii proceduri civile, caz regăsit în mod obiectiv în dosarul de executare nr. x/2016. În acest context, independent de procesul cognitiv și de acțiunile inculpatei în cadrul executării silite, este evident că Decizia Curții Constituționale a României nr. 895/2015 urma să fie motivată și publicată, moment de la care se aplica cu putere pentru viitor. Un alt argument în ceea ce privește neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, a arătat instanța de fond îl constituie și existența unor termene procedurale înăuntrul cărora inculpata trebuia să efectueze actul de încuviințare a executării silite, respectiv art. 666 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează un termen de 3 zile, respectat în cauză în raport de data înregistrării cererii de executare silită, și anume 27.01.2015. În ceea ce privește caracterul execuțional al Sentinței civile nr. 1074 din 15.12.2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu, este adevărat că acesta a fost lămurit prin Încheierea nr. 633 din data de 28.12.2016 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, definitivă prin Decizia nr. 781/14.09.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, reținându-se că aceasta este supusă prevederilor noului cod, nefiind o hotărâre executorie față de dispozițiile art. 633 și art. 634 C. proc. civ.

În ceea ce privește incidența art. 52 alin. (3) C. proc. pen., Curtea a apreciat că o chestiune prealabilă și infracțiunea reprezintă două elemente care compun textul incriminator (conținutul juridic al infracțiunii), însă condiția prealabilă nu descrie nici comportamentul, nici rezultatul, nici elementul intențional al infracțiunii, putând viza obiectul infracțiunii, calitatea autorului sau a victimei, acte juridice preexistente (de ex. titlul în temeiul căruia bunul a fost predat în cazul abuzului de încredere), faptele juridice (de ex. accidentul - pentru infracțiunea de părăsire a locului accidentului), hotărârile instanțelor de judecată (sentința civilă pronunțată într-un proces civil).

Însă, pentru aprecierea activității inculpatei drept suficientă pentru a se putea reține săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, trebuie avute în vedere contextul legislativ în materie pe fondul căruia s-a încuviințat executarea silită în Dosarul nr. x/2016 și practica execuțională și judiciară neunitară.

Referitor la contextul legislativ în materie Curtea de Apel a avut în vedere motivația apariției O.U.G. nr. 1/2016 din 04.02.2016, impusă la acel moment tocmai de lipsa unor norme specifice privind competența și procedura de încuviințare a executării silite de către instanțele judecătorești, care să însoțească efectele prevăzute în considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 895/2015, vidul legislativ generat de constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 666 din noul C. proc. civ., cu consecința apariției unei practici judiciare neunitare în materie, fiind necesară conferirea unui efect imediat normelor privind competența și procedura de încuviințare a executării silite de către instanțele judecătorești. Referitor la practica execuțională și judiciară neunitară Curtea de Apel a constatat că și ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale a României nr. 895/2015, contestațiile la executare judecate pe noul C. proc. civ., având ca obiect titluri emise conform vechiul C. civ., au primit soluții diferite. În acest sens a fost pronunțată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 77/2017, deoarece până la apariția acesteia, au existat mai multe orientări jurisprudențiale. S-a arătat că într-o primă orientare s-a apreciat că, din moment ce, potrivit deciziei Curții Constituționale, aceasta își produce efectele inclusiv în cazul contestațiilor la executare aflate pe rolul instanței la data publicării deciziei, respectiv 4 februarie 2016, cu atât mai mult ea își produce efectele în cazul contestațiilor introduse, în termenul legal, ulterior pronunțării deciziei, cu respectarea și a celorlalte condiții expuse anterior.

Într-o a doua orientare, s-a considerat că aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 895/2015 nu este limitată la cauzele menționate în parag. 28 al deciziei, ci și contestațiilor la executare formulate ulterior pronunțării deciziei și până la publicarea acestei și potrivit ultimei, încheierile de încuviințare a executării silite pronunțate de executorul judecătoresc în baza art. 666 alin. (2) din C. proc. civ., după pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 895/2015, dar înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României își vor produce efectele în continuare, având în vedere că deciziile Curții Constituționale sunt general valabile și produc efecte doar pentru viitor din momentul publicării acestora în Monitorul Oficial al României. Față de aceste considerente, Curtea de Apel a constatat că la momentul încuviințării executării silite în Dosarul nr. x/2016, art. 666 alin. (5) C. proc. pen. era în vigoare, iar practica inculpatei, executor judecătoresc, care a efectuat procedurile necesare pentru punerea în executare a unei hotărâri civile deoarece nu a sesizat impedimente la executare care să împiedice punerea în executare a dispozițiilor instanței, nu era singulară.

Logica încuviințării executării silite în dosarul sus-menționat, a fost impusă și de determinarea legii aplicabile conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 coroborat cu art. 24 și art. 27 Noul C. proc. civ.. Preliminar, Curtea de Apel a precizat că procedura de executare silită reprezintă o etapă distinctă din judecarea procesului civil, iar efectele unei hotărâri judecătorești pronunțate în cadrul unui atare proces, sunt stabilite de legea sub imperiul căreia procesul a început.

Noul C. proc. civ. se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare iar începerea unui proces în materie civilă este marcată de momentul înregistrării cererii de chemare în judecată.

În speță Curtea a reținut că cererea de chemare în judecată a fost introdusă de către creditorul F. SRL în data de 13.10.2009, adică cu aproximativ patru ani înainte de intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., ceea ce înseamnă că legea aplicabilă pentru determinarea caracterului executoriu al Sentinței nr. 1.074 din data de 15.12.2015 a Tribunalului Sibiu, este vechiul C. proc. civ.

O interpretare contrară, ar conduce la aplicarea retroactivă a Noului C. proc. civ. asupra unui proces început anterior intrării sale în vigoare, operațiune interzisă în mod explicit atât de art. 24 Noul C. proc. civ. și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, cât și de art. 15 alin. (2) din Constituție.

În ceea ce privește incidența în speță a art. 5 din Legea nr. 76/2012, apreciindu-se de către parchet că în lumina acestuia Noul C. proc. civ. se aplică și hotărârilor judecătorești pronunțate înainte de intrarea sa în vigoare, Curtea a constatat că este inaplicabil, deoarece titlul în discuție este pronunțat ulterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ. iar textul are în vedere titlurile executorii reprezentate de hotărârile judecătorești pronunțate sub imperiul vechiul C. proc. civ., dar care pot fi puse în executare după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., fără a mai fi învestite cu formulă executorie.

Referitor la săvârșirea faptei imputate prin alte acte de executare abuzive, dovedită prin facturarea SC F. SRL cu suma de 1.200 RON anterior înregistrării cererii de executare silită sau efectuării oricărui act de executare, celeritatea cu care s-a desfășurat procedura de executare silită, fiind vizate actele de înființare a popririi și numirea unui expert contabil, faptul că nu a dispus încetarea executării urmare a adresei nr. x/18.02.2016 comunicate de către C. SA și aspectul că desființarea popririi s-a produs la un interval de timp nejustificat față de momentul achitării integrale a obligațiilor din titlul executoriu, Curtea a constatat că nici aceste acuzații nu se susțin.

Astfel, în ceea ce privește cheltuielile de înregistrare și formare dosar de executare, acestea reprezintă o cheltuială a executorului judecătoresc, ca element component al onorariului său incluzând costurile de natură logistică a actelor/operațiunilor efectuate, conform art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, fiind evident faptul că sunt percepute anterior înregistrării cererii de executare silită sau efectuării oricărui act de executare.

În ceea ce privește înființarea popririi, art. 783 C. proc. civ., nu prevede nici un termen și nu există nici o dispoziție legală care să interzică înființarea o dată cu încuviințarea executării silite, iar referitor la numirea unui expert, în speță contabil, nici în acest caz C. proc. civ. nu reglementează un termen în acest sens, în mod evident organul de executare ținând cont de caracteristica procedurii de executare silită, care prin excelență se caracterizează prin urgență.

Referitor la acuzația că inculpata nu a dispus încetarea executării urmare a adresei nr. x din 18.02.2016 comunicate de către SC C. SA și a faptului că i s-a adus la cunoștință de către partea civilă că au fost promovate mai multe acțiuni în instanță grefate pe executarea silită începută, Curtea de Apel a constatat că încetarea executării silite nu se putea dispune decât într-una din situațiile prev. de art. 703 C. proc. civ., care nu erau incidente la acel moment.

Executarea silită în Dosarul nr. x/2016 a încetat de drept în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea insolvenței nr. 85/2014, de la data rămânerii definitive a încheierii Tribunalului Prahova din data de 27.03.2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus deschiderea insolvenței față de societatea C. SA, fapt confirmat și de Înalta Curte de Casație și Justiție, învestită cu judecarea recursului având ca obiect litigiului principal, pe fond, dintre F. SRL și C. SA, care a luat act de deschiderea procedurii de insolvență și a dispus încetarea procesului civil fără soluționarea fondului cauzei, prin Decizia civilă nr. 221 din 1.02.2018.

Referitor la acuzația că desființarea popririi s-a produs la un interval de timp nejustificat față de momentul achitării integrale a obligațiilor din titlul executoriu, Curtea a constatat că nici aceste acuzații nu se susțin.

În acest sens, la data de 5.02.2016, într-o zi de vineri, debitorul a comunicat prin e-mail, după închiderea programului de lucru, la ora 16:09, dovada ordonării plăților sumelor de 78.080,14 euro și 97.964,27 RON. Verificarea încasării efective a acestor sume în contul de executare s-a putut face abia în următoarea zi bancară, adică, luni, 8.02.2016, iar desființarea popririi a fost făcută în prima zi lucrătoare ulterioară, respectiv luni, 8.02.2016.

În ceea ce privește urmarea infracțiunii de abuz imputate, prin rechizitoriu s-a susținut că prin instituirea popririi asupra conturilor debitorului, inculpata a cauzat o pagubă și o vătămare a drepturilor părții civile C. SA cuantificată la 78.080,14 euro și 97.964,27 RON, reprezentând sumele poprite și efectiv executate din patrimoniul debitorului.

Curtea de Apel a constatat că prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 670/2017, vătămarea drepturilor unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice a fost definită drept lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă drepturilor legale ale unor asemenea persoane, prin știrbirea efectivă, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcționarul care are atribuții de serviciu în ceea ce privește realizarea drepturilor respective, urmare care în speță nu este îndeplinită.

În ceea ce privește urmarea constând în paguba cuantificată la 78.080,14 euro și 97.964,27 RON, reprezentând sumele poprite și efectiv executate din patrimoniul debitorului, argumentul parchetului în sensul că achitarea de către partea civilă a debitului asupra căruia fusese instituită poprirea nu are semnificația recunoașterii datoriei față de SC F. SRL și nu reprezintă o executare voluntară și de bună-voie a titlului executoriu ci are semnificația unui act necesar pentru deblocarea conturilor societății, nu este dovedit și nu poate fi primit, partea civilă cunoscând faptul că se afla în litigiu cu SC F. SRL, pe fondul cauzei fusese pronunțată o hotărâre judecătorească și se demarase procedura executării silite, plata fiind făcută tocmai pentru stingerea acestui litigiu.

În ceea ce privește urmarea constând în vătămarea drepturilor persoanei vătămate C. SA, Curtea a constatat că aceasta nu s-a produs, deoarece conturile bancare ale acesteia erau deja afectate de o altă indisponibilizare, rezultată din măsura sechestrului asigurător dispus în materie penală de către Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești, la data de 24.06.2015, în Dosarul nr. x/2014, până la concurența sumei de 129.343.768 RON. De asemenea, relevantă în ceea ce privește subzistența acestei pagube, este și plata efectuată de SC F. SRL prin ordinele de plată nr. x/23.04.2018 și nr. y/28.03.2018, prin care a achitat sumele executate și plătite de C. SA în dosarul de executare nr. x/2016, în contextul punerii în aplicare a dispozițiilor instanței de executare privind întoarcerea executării silite.

În ceea ce privește cea de-a doua faptă de abuz în serviciu imputată inculpatei, conform rechizitoriului, aceasta ar consta în aceea că:

- în exercitarea atribuțiilor de serviciu și învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului C. SA, cu știință, prin încălcarea dispozițiilor art. 625 alin. (1), art. 628 alin. (2) C. proc. civ. și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, inculpata a dispus prin încheierea din data de 19.02.2016, că suma totală pe care o are de achitat debitorul cu titlu de creanță și cheltuieli de executare este de 3.838.500 euro plus 213.213,73 RON, prin aceasta cauzând atât o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA prin instituirea popririi din data de 24.02.2016 până la concurența acestei sume de bani, cât și o pagubă concretizată în sumele consemnate și efectiv executate din patrimoniul persoanei vătămate - în cuantum de 19.613,47 RON.

În ceea ce privește norma legală Curte a constatat că inculpatei i se impută încălcarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 și art. 625 alin. (1), art. 628 alin. (2) C. proc. civ. .

Analizând fapta imputată inculpatei Curtea a apreciat că aceasta nu este prevăzută de legea penală, lipsind elementele care țin de latura obiectivă a infracțiunii. Contractul nr. x/19.09.2008 (nr. x/19.09.2008) încheiat între SC F. SRL, în calitate de antreprenor general și SC C. SA, în calitate de beneficiar, prevede în art. 6.1 din capitolul VI "răspunderea contractuală" următoarele:

"pentru sumele datorate și neachitate la termen, beneficiarul va plăti penalități de 1000 euro pentru fiecare zi de întârziere de la scadență în primele 15 zile de întârziere, respectiv 1500 de euro pentru fiecare zi de întârziere ulterioară primelor 15 zile și până la încasarea efectivă a sumei" aceeași obligație de plată, în același cuantum și în aceleași condiții, este prevăzută în mod corespunzător și în cazul nerespectării termenului contractual de către antreprenorul general SC F. SRL

Acuzația neaplicării de către inculpată a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 s-a apreciat a fi nefondată sub două aspecte, care privesc aplicarea în timp a legii civile și obligațiile executorului judecătoresc în raport cu apărările care se pot face în cursul executării silite.

Astfel, potrivit art. 6 din Noul C. civ., "legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă". De asemenea, Curtea de Apel a reținut că Legea nr. 469/2002 în vigoare la data încheierii contractului, a fost abrogată în anul 2009, astfel încât nu mai producea efecte la data executării.

În aceste condiții, abrogarea Legii nr. 469/2002 în luna iulie 2009 nu ar fi afectat efectele contractului, atâta timp cât ulterior acestei date, părțile ar fi modificat explicit clauzele acestuia, cu scopul de a prevedea penalitățile de întârziere într-un cuantum mai mic decât al creanței principale. Dacă inițial, voința neechivocă a părților a fost aceea de a se stabili penalități mai ridicate, schimbarea acestei înțelegeri nu se poate demonstra decât printr-un act modificator al contractului, inexistent în speță.

Curtea a avut în vedere și principiul libertății contractuale care este subordonat principului priorității interesului public, conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, ceea ce impune să fie luată în considerare în mod exclusiv voința părților de la data încheierii contractului.

În aceste condiții, practic prin adăugarea la voința părților și printr-o interpretare per a contrario în sensul că, chiar dacă nu e prevăzut e aplicabil, parchetul își fundamentează acuzația de abuz în serviciu a inculpatei, în aceeași logică, o conduită licită a acesteia constând în aplicarea la nivelul anului 2016, a unui text legal abrogat din 2009, ineficient în lipsa manifestării de voință a părților.

Un alt argument al nerealizării laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu în ceea ce privește aplicarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, a arătat judecătorul fondului îl constituie faptul că doar părțile pot determina în mod liber efectele contractelor pe care le încheie și această libertate nu are alte limite, decât prescripțiile prohibitive și imperative ale legii.

Condițiile generale de a contracta, stabilite de o parte contractantă, sunt opozabile celeilalte părți numai dacă, acceptantul a avut posibilitatea materială de a le consulta și studia înainte de a-și declara acceptarea, fapt confirmat în speță de încheierea contractului nr. x/19.09.2008.

Instanța de fond a arătat că în cursul judecării în fond a cauzei în care s-a pronunțat de către Tribunalul Sibiu Sentința civilă nr. 1074/15.12.2015, prin cerere reconvențională, partea civilă C. SA a solicitat aplicarea clauzelor contractuale, cerere pe care a reiterat-o și în apel, ceea ce constituie o dovadă a recunoașterii întinderii raporturilor și obligațiilor dintre părți.

Un al doilea argument în favoarea imposibilității inculpatei de a aplica dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, a arătat judecătorul fondului, își are fundamentul în art. 713 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia debitorul nu va putea invoca pe cale de contestație, motive de fapt sau de drept, pe care le-ar fi putut opune în cursul judecății în primă instanță sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă.

Singurele apărări de fond care pot fi invocate pe calea contestației la executare sunt cele care vizează cauze de stingere a obligației (cum ar fi plata, compensația legală etc.) care nu puteau fi valorificate în procesul în care s-a pronunțat hotărârea ce constituie titlu, deoarece au intervenit după momentul la care nu mai era în curs nici judecata în primă instanță, nici judecata într-o cale de atac în care, potrivit legii, ar fi fost posibilă invocarea lor.

În speță, Curtea a constatat că dispozitivul Sentinței civile nr. 1074 din 15.12.2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu, obliga pârâta la plata penalităților de întârziere conform contractului încheiat între părți, aferente sumei de 76.799,62 RON, de la scadență până la plata acesteia, iar orice apărare formulată în legătură cu modul de calcul al penalităților, trebuia invocată în cursul judecății dosarului de fond la Tribunalul Sibiu.

În ceea ce privește încălcarea disp. art. 625 alin. (1) și art. 628 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a constatat că și această acuzație este nefondată, neexistând nici o dispoziție legală care să interzică desemnarea unui expert de către executor, deoarece procedura contradictorie prevăzută de art. 330 C. proc. civ. nu este aplicabilă în faza de executare silită, obiectivele expertizei nu sunt propuse de părți, ci coincid cu dispozitivul titlului executoriu. În ceea ce privește urmarea acestei infracțiuni de abuz cauzarea unei vătămări a drepturilor C. SA prin instituirea popririi din data de 24.02.2016 până la concurența acestei sume de bani, cât și o pagubă concretizată în sumele consemnate și efectiv executate în cuantum de 19.613,47 RON, instanța de fond a arătat următoarele:

În ceea ce privește paguba cuantificată la 19.613,47 RON reprezentând suma poprită și efectiv executată din patrimoniul părții civile, s-a constatat că indisponibilizarea sumei sus-menționate reprezintă un efect al executării, măsura popririi instituită în data de 24.02.2016 a fost legal dispusă, iar cuantumul sumelor avute în vedere de măsura de indisponibilizare, respectiv 3.838.500 euro penalități de întârziere și 213.213,73 RON cheltuieli de executare, au fost stabilite conform legii, cuantumul penalităților fiind determinat conform dispozitivului titlului executoriu. Relevantă în ceea ce privește subzistența acestei pagube, a arătat Curtea de Apel, este și plata efectuată de SC F. SRL prin ordinele de plată nr. x/23.04.2018 și nr. y/28.03.2018, prin care a achitat sumele executate și plătite de C. SA în dosarul de executare nr. x/2016, în contextul punerii în aplicare a dispozițiilor instanței de executare privind întoarcerea executării silite

În speță, raportat la cifra de afaceri părții civile astfel cum a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosar și de declarațiile martorilor audiați, rezultă că un prejudiciu de 19.613,47 RON nu avea cum să constituie urmarea unei infracțiuni de abuz în serviciu.

Raportul privind cauzele și împrejurările insolvenței SC C. SA, publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 8884 din 8.05.2017, pag. 29-30, care în Capitolul V (Cauzele și împrejurările insolvenței), Punctul 5 (Abandonarea proiectului de refinanțare și suplimentare a creditelor), concluzionează că motivele pentru care societatea C. SA nu a obținut creditul sindicalizat și apoi a intrat în insolvență, sunt cercetarea penală a societății și a conducerii acesteia, deficitul grav de imagine produs de cercetarea penală care a determinat abandonarea proiectului de acordare a creditării de către banca coordonatoare, problemele din piețele principale și deciziile manageriale defectuoase.

În ceea ce privește consecința constând în aceea că prin instituirea popririi din 24.02.2016, s-au înregistrat întârzieri la plata salariilor a circa 200 de angajați, Curtea a reținut că prin poprirea din data de 24.02.2016, din conturile societății s-a încasat efectiv numai suma de 19.613,47 RON și conform Raportului de due diligence depus de către SC C. SA, rezultă că bugetul anual de salarii pentru anul 2016 era în cuantum de 15.921.000 euro, iar cel lunar în cuantum de 1.376.750 euro, executarea silită a sumei de 19.613,47 RON, fiind exclusă posibilitatea destabilizării bugetului de salarii.

În ceea ce privește cea de-a treia faptă de abuz în serviciu imputată inculpatei, conform rechizitoriului, aceasta ar consta în aceea că:

- în exercitarea atribuțiilor de serviciu și învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului C. SA, cu știință, prin încălcarea dispozițiilor art. 701 alin. (3), (4) și art. 784 alin. (1) C. proc. civ., inculpata a dispus prin încheierea din data de 18.03.2016, ca, în perioada suspendării executării silite din Dosarul nr. x/2016, terții popriți să nu efectueze nici o plată sau altă operațiune care ar putea diminua veniturile indisponibilizate prin încheierea din data de 24.02.2016, această cerință incluzând și sumele care vor credita conturile debitorului ulterior suspendării, măsură care a cauzat o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA prin indisponibilizarea sumelor de bani care urmau să alimenteze contul poprit după ce în cauză intervenise suspendarea executării silite.

Analizând fapta imputată inculpatei în raport de considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 405/2016 și în raport de materialul probator administrat cu privire la această faptă de abuz în serviciu imputată inculpatei, Curtea a apreciază că aceasta nu este prevăzută de legea penală, lipsind elementele care țin de latura obiectivă a infracțiunii.

În ceea ce privește încălcarea art. 701 alin. (3) și (4) C. proc. civ., Curtea a constatat că prin încheierea emisă în data de 18.03.2016, inculpata a efectuat un singur act de executare, necesar fazei în care se afla executarea silită, și anume înștiințarea terților popriți, în speță unități bancare.

Judecătorul fondului a constatat că la momentul 18.03.2016, norma legală presupus a fi încălcată suscita o interpretare diferită, ceea ce a generat practică judiciară diferită, interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 784 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ. fiind tranșată prin Decizia R.I.L. nr. 11/21.05.2018, care a stabilit că suspendarea urmăririi silite prin poprire bancară înlătură obligația terțului poprit de a indisponibiliza și încasările, în contul debitorului poprit, ulterioare suspendării.

În consecință, prin încheierea dispusă cu aproximativ 2 ani înainte de pronunțarea Deciziei R.I.L. nr. 11/21.05.2018, inculpata s-a conformat practicii judiciare a instanțelor judecătorești care aveau autoritatea de a-i verifica legalitatea actelor încheiate în virtutea funcției deținute și decizia sus-menționată nu a invalidat și nu a lipsit de efecte juridice hotărârile judecătorești anterioare, care au promovat soluția contrară celei decise de către instanța supremă, ci a asigurat o interpretare unitară, pentru viitor.

Referitor la urmarea infracțiunii constând în vătămarea drepturilor părții civile, acuzația nu este dovedită, întrucât la acel moment accesul C. SA la conturile sale bancare era blocat, urmare a măsurii sechestrului instituit anterior de către Direcția Națională Anticorupție - Structura Centrală, în Dosarul nr. x/2014, până la concurența sumei de 129.343.768 RON, neputând fi invocate restrângerea sau lezarea unui drept, al cărui uz nu mai aparținea părții civile.

În ceea ce privește vătămarea constând în imposibilitatea utilizării sumelor de bani care au alimentat conturile bancare ulterior momentului suspendării executării silite, Curtea a constată că nici aceasta nu a fost dovedită, neexistând nici o probă care să dovedească faptul că, în conturile bancare ale persoanei vătămate, au intrat fonduri ulterior suspendării executării silite, la care, însă, accesul a fost interzis.

Referitor la acuzația în sensul că SC C. SA este prejudiciată chiar și în prezent, întrucât există bănci care nu au deblocat conturile societății nici până la acest moment, argumentându-se că instituirea popririi în data de 24.02.2016 cu efectele precizate prin încheierea din 18.03.2016 nu a fost desființată nici până în prezent, Curtea a reținut că, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței, orice executare silită încetează de drept în temeiul legii, astfel încât ulterior intrării în insolvență a părții civile, acest argument nu mai poate fi primit.

În ceea ce privește fapta de abuz imputată inculpatului B., conform rechizitoriului, aceasta ar consta în aceea că:

- în calitate de expert contabil desemnat în dosarul de executare silită x/2016, a calculat valoarea penalităților datorate de debitorul SC C. SA aferente sumei de 76.799,62 RON cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, stabilind un cuantum al acestora în sumă de 3.838.500 euro (echivalent în RON - 17.147.347,2 RON), ajutând-o astfel pe inculpata executor judecătoresc A. să comită infracțiunea de abuz în serviciu în dauna persoanei vătămate C. SA.

În raport de materialul probator administrat în legătură cu prezenta și cu privire la cea de-a doua faptă de abuz în serviciu imputată inculpatei, Curtea a apreciat că infracțiunea presupus a fi comisă de către inculpat, nu este prevăzută de legea penală, lipsind elementele care țin de latura obiectivă a infracțiunii. Instanța a arătat că nu i se poate imputa inculpatului încălcarea unei norme prin care a căpătat calitatea de expert în Dosarul nr. x/2016 deoarece nu s-a autodesemnat, argumentele privind incidența art. 628 alin. (2) C. proc. civ. în temeiul căruia executorul judecătoresc poate numi un expert își păstrează valabilitatea, neexistând nici o dispoziție legală care să interzică acest fapt.

Pe de altă parte, referirile la standardul profesional nr. 35 al Corpului Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România nu au nici un fel de relevanță juridică în ceea ce privește vinovăția inculpaților, deoarece aceștia nu au fost trimiși în judecată pentru încălcarea acestei norme legale și nu s-a demonstrat prin nici un mijloc de probă că inculpata A. l-ar fi desemnat pe inculpatul B. drept expert, în condițiile în care cunoștea că independența acestuia este afectată sau exista vreo constrângere.

De altfel, inculpații nu au negat nici un moment modalitatea în care a avut loc desemnarea inculpatului B. drept expert, persoana care l-a recomandat și modalitatea în care au comunicat. Mai mult, cu ocazia audierii de către instanță, inculpații au declarat că s-au cunoscut efectiv în cursul urmăririi penale efectuate în prezentul dosar.

În ceea ce privește susținerile parchetului în sensul că inculpații nu au ținut cont de solicitările părții civile de a calcula penalitățile ce urmau a fi executate în condițiile art. 4 alin. (3) din legea nr. 469/2002, Curtea le -a apreciat drept nefondate, inculpatul B. neconformându-se doar răspunsului primit în acest sens de la inculpata A., ci fiind ținut practic de disp. art. 713 alin. (2) C. proc. civ.

Concluzia se impune, deoarece prevederile art. 330 C. proc. civ., care reglementează modul de desemnare a expertului în cursul judecății, nu au aplicabilitate în prezenta cauză, respectivele articole fiind aplicabile doar în situația administrării probei cu expertiza în cursul judecății.

Curtea de Apel a constatat că nu s-a administrat nici un mijloc de probă din care să rezulte înțelegerea prealabilă dintre inculpați, necesară pentru subzistența complicității la infracțiunea de abuz presupus a fi săvârșită de către inculpata A., toate conversațiile purtate prin intermediul mai multor mijloace de comunicare fiind în interes strict profesional, iar lipsa inițială a unor documente din dosarul de executare trimis parchetului, de către o altă persoană decât inculpații, nu dovedește conlucrarea acestora în sensul încălcării art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Referitor la celeritatea cu care inculpata A. l-a desemnat pe inculpatul B. expert contabil în dosarul de executare nr. x/2016, interpretată de către parchet drept o conduită ilicită care denotă intenția de abuz, Curtea a constatat că în materia executării silite mobiliare nu există nici un termen în care executorul trebuie să efectueze acest act, astfel încât are libertatea de dispoziție în acest sens, oricând, de la momentul încuviințării executării.

În dosarul execuțional x/2016, continuarea executării silite a fost impusă de către neachitarea de către partea civilă a obligațiilor datorate în totalitate, nefiind reală afirmația parchetului - paragraf penultim fil. 9 rechizitoriu în sensul că, deși obligațiile prevăzute în titlul executoriu fuseseră achitate integral, abia la data de 08.02.2016, executor judecătoresc G. din cadrul SCPEJ H. a dispus desființarea popririi asupra sumelor de 78.080,14 euro plus 97.964,27 RON.

Referitor la latura civilă:

În raport de temeiul de drept al soluțiilor de achitare pentru faptele imputate celor doi inculpați, potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanța a lăsat nesoluționată latura civilă a cauzei.

Împotriva Sentinței penale nr. 125/F din data de 06 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în termen legal au formulat apel partea civilă SC C. SA și inculpatul B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. x/2018, la data de 08.09.2020 și a fost repartizată aleatoriu Completului nr. 8.

Partea civilă SC C. SA, în apelul formulat (motive de apel depuse la dosarul cauzei filele x) a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând:

- în principal, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., art. 6 parag. 1 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție privind dreptul la un dublu grad de jurisdicție, precum și art. 20 alin. (2) din Constituție, admiterea apelului, desființarea hotărârii atacată și, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond;

- în subsidiar, în baza art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. admiterea apelului, desființarea Sentinței penale nr. 125/F din data de 06.07.2020 și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună:

a) în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatei A. pentru săvârșirea a trei infracțiuni de abuz în serviciu, aflate în concurs real art. 297 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 38 alin. (2) C. pen.

b) în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatului B. pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de abuz în serviciu art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

I. Primul motiv de apel vizează trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pentru:

1) Nulitatea absolută a hotărârii atacate prin prisma:

a) Nelegalei compunere a completului de judecată. Judecătorul fondului se afla în stare de incompatibilitate, raportat la conținutul dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Sub acest aspect partea civilă a arătat că incompatibilitatea judecătorului care a pronunțat hotărârea descrie o situație de nelegală de compunere a completului de judecată sancționată cu nulitatea absolută a actelor îndeplinite, conform dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Incompatibilitatea judecătorului fondului rezultă din împrejurarea că a existat o relație de colegialitate între judecătorul fondului, doamna I., și apărătorul ales al inculpatei A., avocat J., în sensul că ambii și-au desfășurat activitatea în cadrul Biroului de Proprietate Intelectuală al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea rezultă din faptul că însuși judecătorul fondului a formulat o declarație de abținere pe parcursul procesului, independent de soluția pronunțată de completul de judecată învestit cu soluționarea declarației de abținere.

Acest caz de incompatibilitate determină nelegala compunere a completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei pe fond, nulitatea hotărârii pronunțate de către judecătorul incompatibil și necesitatea trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea respectării dreptului la un proces echitabil și dreptului la un dublu grad de jurisdicție.

b) Nemotivarea hotărârii apelate;

S-a arătat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Nemotivarea sentinței este criticată de apelanta parte civilă în motivele de apel (pct. 60-86) în esență pentru:

- soluția de achitare a inculpaților A. și B. este bazată într-o măsură esențială și decisivă pe argumentele expuse de către inculpați, fără ca instanța de fond să procedeze la un examen efectiv, real și consistent al argumentelor și elementelor de probă aduse de C. SA;

- instanța de fond și-a întemeiat soluțiile de achitare prin raportare la considerentele Deciziei nr. 405/2016 împrejurări ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, întrucât împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanța de apel în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său de către instanța de fond;

- judecătorul fondului s-a limitat la a prelua aceeași stare de fapt expusă de către inculpați, fără o cenzură proprie, fără raționamente consecvente și fără a ține cont de vreunul dintre argumentele părții civile care demonstrează fără dubiu existența infracțiunilor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată;

- instanța de fond se transformă într-o veritabilă instanță de control constituțional și face aprecieri cu privire la normele privind răspunderea funcționarilor;

- sentința cuprinde și considerente contradictorii sau străine de obiectul cauzei;

- hotărâre a instanței de fond este departe de a se alinia standardelor de calitate și claritate a motivării - care, în speță, mai pare mai degrabă o încercare de a justifica o soluție greșită, prin argumente vădit eronate și contradictorii.

Prin urmare, s-a apreciat că se impune desființarea hotărârii pronunțate de prima instanță, care este criticabilă atât sub aspectul lipsei de precizie în privința soluțiilor de achitare pronunțate, cât și sub aspectul modului de soluționare a chestiunilor complementare.

II. Al doilea motiv de apel vizează nelegalitatea și netemeinicia sentinței.

Cu privire la latura penală a cauzei:

Referitor la prima faptă de abuz în serviciu reținută în sarcina inculpatei A. s-a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică pentru următoarele argumente:

a) Instanța de fond a reținut în mod greșit faptul ca Sentința civilă nr. 1074 din 15.12.2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu ar fi avut caracter executoriu;

Sentința civilă nr. 1074/15.12.2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu, pe care inculpata A. a pus-o în executare în mod ilegal, nu se încadra în niciuna din cele două categorii - hotărâri executorii sau definitive - fiind o hotărâre pronunțată în primă instanță într-o acțiune în pretenții, supusă apelului (exercitat în cauză de către SC C. SA) și recursului (exercitat în cauză de către SC F. SRL).

Prin urmare, inculpata A. nu avea posibilitatea de a dispune încuviințarea cererii de executare silită pe baza unui titlu care, în realitate, nu avea caracter executoriu potrivit dispozițiilor procedurale.

Astfel, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit normele legale incidente, soluția de achitare pronunțată pornind de la o premisă evident eronată, concluzia neputând fi decât la fel de eronată.

În realitate, în mod contrar prevederilor art. 3 și art. 5 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. cu referire la art. 632-634 și art. 666 C. proc. civ., inculpata A. a dispus încuviințarea executării silite, întocmind în acest sens mai multe acte de executare silită, în baza unui titlu care nu avea caracter executoriu (Sentința civilă nr. 1074/15.12.2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu).

S-a mai arătat că instanța nici nu trebuia să facă toată această analiză, deoarece caracterul impropriu al titlului pentru a fi pus în executare fusese deja stabilit cu autoritate de lucru judecat.

b) Sentința apelată a fost dată cu încălcarea autorității/puterii de lucru judecat a Hotărârii nr. 633/18.12.2016 a Judecătoriei Târgoviște (definitivă).

Prin Încheierea nr. 6331/28.12.2016 a Judecătoriei Târgoviște, rămasă definitivă prin Decizia nr. 781/14.09.2017 a Tribunalului Dâmbovița, s-a reținut în mod explicit că Sentința civilă nr. 1074/C/2015 a Tribunalului Sibiu nu constituia titlu executoriu. După rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești civile, aceasta se bucură de autoritate de lucru judecat, iar chestiunile litigioase dezlegate printr-o astfel de hotărâre definitivă au putere de lucru judecat, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărâre.

c) Celeritatea neobișnuită cu care inculp