ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2604/2019

Ședința publică din data de 16 mai 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația înregistrată la data de 20 aprilie 2015 pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, anularea Deciziei de impunere nr. x/12.07.2010, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/07.07.2010 și a Deciziei nr. 75 din 17.02.2015 și înlăturarea obligațiilor fiscale stabilite în sarcina sa prin acestea.

Prin sentința nr. 69/F - CONT din 22 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis contestația formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și s-a dispus anularea Deciziei de impunere nr. x/12.07.2010, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/07.07.2010 și a Deciziei nr. 75/17.02.2015, precum și obligarea intimatei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova să plătească contestatoarei S.C. A. S.R.L. suma de 3540 RON cheltuieli de judecată, din care 3490 RON onorariu expert și 50 RON taxă judiciară timbru.

Împotriva sentinței nr. 69/F - CONT din 22 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului critică susținerea instanței în sensul că este justificată acordarea deductibilității cheltuielilor privind achizițiile realizate de la societățile menționate în actele contestate, având în vedere dovezile de înregistrare în gestiune, respectiv NIR-uri, fișe de magazie privind intrările și ieșirile de cereale, documentele privind achitarea acestora prin virament bancar, înscrisuri de ieșire din gestiune către clienți, declarații fiscale privind impozitul pe profit și decontul privind TVA, aceste documente fiind depuse la organul fiscal.

De asemenea, contestă cele reținute de către prima instanță în sensul că inspectorii fiscali nu au adus probe din care să rezulte aspectele invocate, ci s-au bazat doar pe prezumții, cum ar fi aceea de asociere a societății petente cu furnizorii de cereale în vederea săvârșirii evaziunii fiscale, fapt contrazis de actele procedurale întocmite de organul de urmărire penală.

Recurenta-pârâtă arată că în dosarele nr. x/2012 și nr. y/2011, s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la operațiunile derulate, ceea ce nu înseamnă, din punct de vedere fiscal, că sumele constatate că au diminuat calculul, declararea și vărsarea la bugetul de stat a impozitului pe profit și TVA, nu ar fi datorate de către societate.

Astfel, arată că, deși administratorul societății a fost exonerat de răspunderea penală pentru că nu ar fi fost vinovat și nu ar fi acționat în nume propriu, petenta a fost cea care a beneficiat de neregulile furnizorilor săi, nereguli care au dus la păgubirea bugetului de stat, sens în care se impune ca sumele respective să revină la bugetul statului.

Consideră că în mod greșit expertul a motivat deductibilitatea cheltuielilor și a taxei pe valoarea adăugată, prin faptul că organele de cercetare penală s-au pronunțat asupra nevinovăției administratorului S.C. A. S.R.L., iar pe de altă parte, documentele financiar contabile, respectiv note de intrare, facturi fiscale, fișe de magazie și chitanțe, există și sunt completate.

Recurenta-pârâtă mai arată că organul fiscal în mod corect a reținut că, deși se regăsesc documentele financiar contabile, nu au existat faptele reale de comercializare a cerealelor, ci documentele au fost întocmite pentru a crea impresia realității faptelor comerciale. Arată că în realitate nu există furnizori, utilaje, salariați, nu a fost colectat TVA-ul și nu s-au declarat veniturile de care a uzat la deducere S.C. A. S.R.L..

Precizează că, întrucât S.C. A. S.R.L. a beneficiat de respectivele sume, recuperarea pagubei nu se poate face decât de la această societate, indiferent dacă administratorul este sau nu vinovat penal.

Mai arată că organele fiscale s-au bazat și pe informațiile primite de la Garda Financiară, secția Vâlcea, I.P.J. Arad, DNA - Serviciul Teritorial Timișoara, D.G.F.P. județene: Alba, Argeș, Arad, Cluj, Dolj, Teleorman și Timiș, precum și din state ale UE, cum ar fi Ungaria.

De asemenea, arată că reținerile instanței de fond potrivit cărora stabilirea sumei de 1.617.280 RON, compusă din impozit pe profit TVA și accesorii, de către organul fiscal, s-a făcut în mod netemeinic și nelegal, întrucât operațiunile s-au dovedit a fi fost realizate, iar facturile fiscale au fost înregistrate în evidența contabilă a societății și cuprind elemente de fond ce definesc operațiunile de livrare, îndeplinind cerințele Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 și cele ale art. 155 din Codul fiscal, nu pot fi primite, deoarece organul fiscal nu a susținut că nu există documente financiare contabile, ci că aceste documente nu au o reflectare reală a faptelor pe care le conțin. Astfel, susține că în realitate, cerealele au intrat în societate prin achiziții de la persoane fizice, iar prin facturile fiscale respective s-au menționat că sunt "cheltuieli deductibile" și "TVA deductibil".

Intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

În esență, susține că prima instanță a reținut corect starea de fapt și a făcut o corectă apreciere a textelor de lege incidente.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

În cauză, reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, anularea Deciziei de impunere nr. x/12.07.2010, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/07.07.2010 și a Deciziei nr. 75 din 17.02.2015 și înlăturarea obligațiilor fiscale stabilite în sarcina sa prin acestea.

Potrivit art. 205 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003:

"(1) Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii.

(2) Este îndreptățit la contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia."

De asemenea, potrivit art. 206 alin. (1) și (2) din același act normativ:

"(1) Contestația se formulează în scris și va cuprinde:

a) datele de identificare a contestatorului;

b) obiectul contestației;

c) motivele de fapt și de drept;

d) dovezile pe care se întemeiază;

e) semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia, precum și ștampila în cazul persoanelor juridice. Dovada calității de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se face potrivit legii.

(2) Obiectul contestației îl constituie numai sumele și măsurile stabilite și înscrise de organul fiscal în titlul de creanță sau în actul administrativ fiscal atacat, cu excepția contestației împotriva refuzului nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal."

Din coroborarea celor două texte se poate ajunge la concluzia că depunerea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază contestația se poate face în termenul în care se poate formula aceasta, respectiv 30 de zile de la data comunicării actului atacat.

Or, examinând contestația formulată în procedura administrativă de către intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L., depusă la dosar recurs, se constată că aceasta nu cuprinde motivele de fapt și de drept și nici dovezile pe care se întemeiază, astfel cum prevăd în mod imperativ dispozițiile art. 206 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Necesitatea depunerii motivelor de fapt și de drept ale contestației, precum și dovezile în dusținerea contestației reiese și dispozițiile art. 213 alin. (1) Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"în soluționarea contestației, organul competent va verifica motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestației se poate face în raport de susținerile părților, de dispozițiile legale invocate de acestea și de documentele existente la dosarul cauzei. Soluționarea contestației se face în limitele sesizării", dar și ale alin. (5) ale aceluiași articol care prevede că "organul de soluționare competent se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, iar când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei".

De altfel, chiar și în Ordinul nr. 519/2005 al Președintelui A.N.A.F. privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea Titlului IX al O.G. nr. 92/2003, la pct. 12.1 lit. b) se prevede posibilitatea respingerii contestației ca nemotivată, în situația în care contestatorul nu prezintă argumentele de fapt și de drept în susținerea contestației sau argumentele aduse nu sunt incidente cauzei supuse soluționării.

Pe de altă parte, trebuie amintite prevederile art. 213 alin. (4) Codul de procedură fiscală, care prevăd că în cursul soluționării procedurii administrative se pot depune probe noi în susținerea cauzei, însă nu se face nici o referire la posibilitatea depunerii de motive.

Prin urmare, reținând aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod legal, prin Decizia de soluționare a contestației nr. 75 din 17.02.2015, organul fiscal, respectiv Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, a respins contestația ca nemotivată pentru diferența în sumă de 1.579.725 RON, din care 416.807 RON impozit pe profit, 505.774 RON TVA stabilită suplimentar și 657.144 RON accesorii.

În consecință, cererea de anulare a Deciziei nr. 75/17.02.2015 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, formulată de reclamantă este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, întrucât organul de soluționare a contestației nu s-a pronunțat pe fondul pretențiilor contestației, nici instanța de judecată nu se poate pronunța pe fond.

Prin urmare, prima instanță a apreciat în mod eronat că se poate pronunța pe fond asupra actelor administrative atacate, respectiv asupra Deciziei de impunere nr. x/12.07.2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/07.07.2010, câtă vreme obiectul acțiunii în contencios administrativ se limitează, conform Codului de procedură fiscală, la atacarea deciziei de soluționare a contestației formulate în condițiile art. 205 și 206 din Codul de procedură fiscală.

Astfel, potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală:

"Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii."

Or, contestația administrativă reglementată de art. 205 și următoarele din O.G. nr. 92/2003 presupune o contestație motivată, care să conțină toate elementele prevăzute de art. 206 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ceea ce în speță nu este cazul.

Așadar, prima instanță s-a pronunțat în mod greșit pe fondul pretențiilor deduse judecății, ce vizau Decizia de impunere nr. x/12.07.2010 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/07.07.2010, în condițiile în care intimata-reclamantă nu a formulat o contestație motivată cu privire la aceste acte administrative, instanța neținând cont de faptul că, în lipsa unei soluții date de către organul fiscal pe fondul cauzei, nici instanța nu se putea pronunța asupra acestor aspecte.

Reținând faptul că instanța de primă jurisdicție nu se putea pronunța asupra legalității sumelor stabilite pe seama societății, în condițiile în care Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova nu a dat o soluție pe fondul contestației, ci a respins-o ca nemotivată, Înalta Curte va casa hotărârea recurată sub acest aspect și va respinge, ca inadmisibilă, cererea de anulare a Deciziei de impunere nr. x din 12.07.2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 08.07.2010.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va a admite recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea împotriva sentinței nr. 69/F - CONT din 22 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și, rejudecând: va respinge, ca neîntemeiată, cererea de anulare a Deciziei nr. 75/17.02.2015 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova.

Totodată, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de anulare a Deciziei de impunere nr. x din 12.07.2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 08.07.2010, emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea - Activitatea de Inspecție fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea împotriva sentinței nr. 69/F - CONT din 22 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de anulare a Deciziei nr. 75/17.02.2015 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de anulare a Deciziei de impunere nr. x din 12.07.2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 08.07.2010, emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea - Activitatea de Inspecție fiscală.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 mai 2019.