ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2304/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată cu nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și intervenientul forțat C., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 11.750,00 RON reprezentând despăgubire achitată de societate în calitate de asigurător CASCO, împreună cu valoarea penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, datorate de pârâtă, pentru neplata sumei datorate în termenul prevăzut de art. 6.3.3 din Acordul de reglementare a relațiilor economic și organizatorice privind gestionarea modalității de decontare directă și a regreselor administrative între Asigurătorii RCA, încheiat în data de 28.09.2017, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 132/2017 și ale Normei ASF nr. 20 din 2017, cu mențiunea că penalitățile sunt datorate de la data de 04.10.2019, data expirării termenului de 15 zile prevăzut de art. 6.3.2 din Acordul de reglementare și până la plata integrală a debitului principal, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 296 din 18.02.2020, Judecătoria Onești a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei Buftea.

În considerente, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ. și, în raport de sediul pârâtei (Voluntari), a considerat că se impune admiterea excepției de necompetență teritorială.

La rândul său, Judecătoria Buftea, secția civilă, prin sentința civilă nr. 4406 din 15 iulie 2020, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Onești. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul instanței supreme în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, în raport de obiectul acțiunii, în speță este vorba despre o competență de ordine privată, excepția putând fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe (art. 130 alin. (3) C. proc. civ.).

Per a contrario, dacă pârâtul nu invocă excepția de necompetență sau o face cu încălcarea limitei temporale impuse de lege, competența de soluționare a cauzei se prorogă în favoarea instanței inițial sesizate, care nu poate invoca din oficiu excepția necompetenței, rămânând singura instanță competentă a soluționa acea cerere.

Având în vedere că Judecătoria Onești a exercitat un drept pe care nu îl avea, invocând din oficiu necompetența sa și declinând cauza către Judecătoria Buftea, prima instanță a nesocotit dreptul pârâtei care, prin inacțiune, a acceptat competența instanței inițial învestite.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte constată că, în cauză, competența soluționării cererii de chemare în judecată revine Judecătoriei Onești, pentru considerentele ce succed:

În conformitate cu dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de forma necompetenței, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, competența materială și competența teritorială exclusivă, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Litigiul de față are ca obiect o cerere privind obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, caz în care competența teritorială de soluționare a acestei cereri este reglementată de norma teritorială de drept comun prevăzută de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Necompetența teritorială de drept comun, prevăzută de art. 107 C. proc. civ. este de ordine privată, astfel că, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Dacă excepția nu este invocată de către pârât, instanța învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluționeze cauza.

Verificând actele din dosar, se constată că pârâta nu a formulat întâmpinare prin care să invoce excepția necompetenței teritoriale a primei instanțe sesizate și nici nu a înțeles să invoce această excepție la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, respectiv 18 februarie 2020.

Or, în acest context, în aplicarea art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanța trebuie să constate că este competentă, neputând invoca din oficiu excepția, întrucât prin lege s-a urmărit ca excepția necompetenței teritoriale relative să fie lăsată doar la îndemâna pârâtului, nu și la aprecierea instanței.

Ca atare, față de prevederile legale sus-menționate, Judecătoria Onești, sesizată de către reclamant, chiar dacă nu era competentă să judece cauza, nu putea să-și invoce din oficiu necompetența teritorială și să se desesizeze, în acest fel de soluționarea pricinii.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei Onești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Onești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2020.