Decizia nr. 2318/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului lași la data de 28.09.2016, A. a solicitat, în contradictoriu cu B., obligarea pârâtului la plata sumei de 617.077 RON reprezentând contravaloarea despăgubirilor plătite de reclamantă în vederea executării sentinței penale nr. 74/27.01.2016, pronunțată de Judecătoria Vaslui și a contractului de tranzacție încheiat cu părțile civile, precum și la plata contravalorii dobânzii legale conform Ordonanței Guvernului nr. 13/2011, calculată de la data plății despăgubirilor și până la recuperarea întregii sume. Prin sentința civilă nr. 185/07.02.2017, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă-contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat, în favoarea Tribunalului Vaslui, competența de soluționare a cauzei având ca obiect despăgubiri, în raport de dispozițiile art. 107 și art. 115 alin. (1) C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința nr. 1315/06.11.2017, Tribunalul Vaslui, secția civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 17.076,42 RON cu titlu de despăgubiri materiale la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plății către cele trei unități spitalicești (Spitalului Clinic de Pneumoftiziologie lași - 550 RON în 07.06.2016; Spitalului Clinic de Urgențe Sf. Spiridon Iași - 13.384,30 RON în data de 06.06.2016 și Spitalului Județean de Urgență Vaslui - 3.142,12 RON în data de 07.06. 2016) până la data plății efective, precum și suma de 275.500 RON cu titlu de despăgubiri morale, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la data plății efective, a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 4.562 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 418/31.05.2018, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței pronunțate de tribunal, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanta a susținut că hotărârea instanței de apel încalcă normele dreptului material aplicabile în materia asigurărilor, întrucât, printr-o interpretare greșită, a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 58 din Legea nr. 136/2005. Totodată, reclamanta susține că în mod eronat instanța de apel a pus în sarcina sa obligația de a face dovada prejudiciului suferit de părțile civile, dovadă care incumbă acestor părți și care a fost făcută în cadrul procesului penal, moment la care a fost încheiată și tranzacția, fiind imposibil ca asigurătorul să dovedească prejudiciul terțului, cum a statuat curtea de apel. Reclamanta arată, totodată, că asigurătorul răspunde pentru paguba produsă de asiguratul său, astfel că, în calitate de asigurător, a suportat despăgubirile pentru prejudiciile produse de către pârâtul B., obligația sa derivând din raportul contractual pe care îl are cu acesta, prin încheierea poliței RCA. Ca atare, reclamanta susține ca fiind inexplicabile considerentele curții de apel cu privire la dovada prejudiciului suferit de către părțile vătămate ori civile prin fapta pârâtului, în condițiile în care acestea au fost dovedite în dosarul penal, cu mențiunea că ei îi revine doar obligația să dovedească că a achitat sumele de bani stabilite prin tranzacție, dovadă pe care a și făcut-o prin ordinele de plată atașate cererii de chemare în judecată. De asemenea, reclamanta a considerat că în mod greșit instanța de apel, fără a se raporta la legislația aplicabilă în materia asigurărilor și la natura și contextul în care s-a încheiat tranzacția, a apreciat că aceasta nu îi este opozabilă pârâtului, în condițiile în care a fost încheiată între recurentă și părțile prejudiciate și are la bază contractul RCA, semnat de pârât și societatea de asigurare. În motivarea solicitării de obligare a celui vinovat de producerea pagubei la restituirea sumei, recurenta s-a prevalat de reglementarea potrivit căreia în situația în care este incident unul dintre cazurile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul poate formula o acțiune în regres împotriva asiguratului pentru simplul fapt că acesta nu a devenit creditorul terțului, așa cum se întâmplă în cazul asigurărilor de bunuri, ci debitor al acestuia.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului. Pârâtul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în conformitate cu dispozițiile legale incidente, cât timp, prin probatoriul administrat, reclamanta nu a făcut dovada prejudiciilor pentru care a plătit sumele de bani a căror recuperare o pretinde prin cererea dedusă judecății, deși sarcina probei îi revenea.

Procedura de filtru Raportul a fost întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, constatându-se că, în principiu, criticile se circumscriu motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Prin încheierea din 2 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la data de 4 decembrie 2019. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În drept, dispozițiile art. 249 C. proc. civ., cu denumirea marginală "Sarcina probei" prevăd următoarele: Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege. Statuând cu privire la obligația părții care face o susținere de a o dovedi, dispozițiile legale menționate au în vedere condițiile prevăzute de lege necesar a fi dovedite de partea reclamantă în raport de specificul acțiunii deduse în concret judecății. În speța supusă analizei, se constată că reclamanta, în calitate de asigurător de răspundere civilă, a dedus judecății o acțiune în despăgubire îndreptată împotriva pârâtului, în calitate de asigurat, întemeiată pe dispozițiile art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 136/1995. Dispozițiile legale menționate prevăd că asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, printre altele, și în cazul în care: accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție. Așa fiind, reclamanta avea sarcina de a dovedi, în conformitate cu dispozițiile art. 249 C. proc. civ., faptul plății sumelor stabilite cu titlu de despăgubire și faptul că despăgubirile au fost stabilite în vederea acoperirii prejudiciilor care au rezultat în urma comiterii de către pârât a uneia dintre faptele prevăzute de dispozițiile legale menționate. Ori, conform lucrărilor dosarului, reclamanta a dovedit plata sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri (prin extrasele de cont depuse la dosar), precum și faptul că aceste despăgubiri au avut ca scop acoperirea prejudiciilor cauzate prin accidentul de care se face vinovat pârâtul B., comis de acesta în timpul săvârșirii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice. Anume, s-a dovedit că prin sentința penală nr. 74/27.01.2016 a Judecătoriei Vaslui (definitivă prin decizia penală nr. 394/19.05.2016 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori), inculpatul B. a fost condamnat la o pedeapsă finală de 3 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (1), (2) și 3 C. pen. și de conducere sub influența alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., pentru toate infracțiunile cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. Cât privește latura civilă a cauzei penale, este de observat că a fost soluționată de instanța penală, părțile vătămate și părțile civile înțelegând să se îndrepte cu cereri în despăgubire, în condițiile legii, direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, adică împotriva reclamantei. Astfel, potrivit sentinței penale mai sus menționate, nr. 74/27.01.2016 a Judecătoriei Vaslui (rămasă definitivă), în temeiul art. 23 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 438 C. proc. civ., au fost admise acțiunile civile formulate de părțile civile, persoane fizice, C., D., E., F., G. și H. și s-a luat act de tranzacția intervenită între acestea și asigurătorul de răspundere civilă delictuală S.C. A. S.A. - Sucursala Vaslui, tranzacția constituind dispozitivul sentinței penale. Totodată, prin aceeași hotărâre, reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de spitalizare avansate de părțile civile, unități spitalicești, Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie lași, Spitalul Clinic de Urgențe Sf. Spiridon Iași și Spitalul Județean de Urgență Vaslui, în temeiul dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. pen. și art. 1349, art. 1381, art. 1386, art. 1391 alin. (2) C. civ., art. 49-50 și art. 54-55 din Legea nr. 136/1995 coroborate cu art. 23 alin. (2) și (3) C. proc. pen. și art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 al CSA. Dovedirea cuantumului despăgubirilor cuvenite părților vătămate ori părților civile, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., este în sarcina acestor părți, vătămate ori civile, care au a proba întinderea prejudiciilor ce le-au fost produse prin accident, în contradictoriu cu persoana responsabilă de producerea pagubei (pârâtul) și cu asigurătorul (reclamanta), în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare al tuturor părților. O atare sarcină a probei nu incumbă părții reclamante care, în calitate de asigurător, răspunde doar în temeiul contractului de asigurare și în limitele prevăzute de dispozițiile Legii nr. 136/1995 (în acest sens dispozițiile deciziei RIL nr. 1/2005 a ÎCCJ). În speță, observând împrejurarea că între asigurătorul de răspundere civilă delictuală (reclamanta) și părțile vătămate - persoane fizice din procesul penal a intervenit o tranzacție, contestată însă de către pârât, prima instanță, reținând inopozabilitatea tranzacției față de acesta, a dispus, în raport de probatoriile administrate în procesul pendinte cu privire la întinderea prejudiciilor și la cuantumul despăgubirilor datorate efectiv de pârât persoanelor fizice, sens în care a admis, în parte, cererea în despăgubire formulată de reclamantă (pentru suma de 17.076,42 RON, în loc de 600.000 RON, cum se statuase prin tranzacție). Cât privește chestiunea opozabilității tranzacției, Înalta Curte constată că nu poate face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât critica a fost invocată de reclamantă omisso medio, aceasta neînțelegând să declare apel împotriva hotărârii primei instanțe. În ceea ce privește sumele plătite în plus de către reclamantă către părțile vătămate sau civile - persoane fizice, în baza tranzacției de care s-a luat act prin hotărârea penală, prima instanță a reținut că părțile interesate au a se desocoti pe cale separată. Cât privește cuantumul despăgubirilor cuvenite părților civile - unități spitalicești, prima instanță a statuat că acesta a fost stabilit prin sentința penală nr. 74/27.01.2016 a Judecătoriei Vaslui (în sumă de 17.077 RON), sens în care a reținut că reclamanta este îndrituită la recuperarea de la pârât, în integralitate, a sumelor de bani plătite cu acest titlu. Așa fiind, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată de instanța de apel cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de reclamantă, a casa decizia recurată și a trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe. În rejudecare, instanța de apel are a se pronunța, cu respectarea dispozițiilor art. 477 C. proc. civ., asupra apelului declarat de pârâtul B., cu luarea în considerare a considerentele reținute de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate. PENTRU ACESTE MOTIVE,