ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1584/2020

Ședința publică din data de 20 iulie 2020

Asupra recursului civil de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamț sub nr. x/2010, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, pe calea acțiunii pauliene (revocatorie), a solicitat declararea inopozabilității contractelor de donație autentificate sub nr. x/24.12.2009 și nr. y/08.02.2010, în limita creanței în cuantum de 1.282.141 RON stabilită prin Decizia de Impunere și prin Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/28.12.2009, precum și a accesoriilor fiscale aferente acestei sume calculate conform prevederilor O.G. nr. 92/2003, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C..

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a înserat și o cererea de instituire "sechestru judiciar", precizată ulterior ca fiind o cerere de instituire sechestru asigurator asupra imobilelor ce au făcut obiectul celor două contracte de donație, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 591 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 28.10.2010, pârâtul A. și D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii.

Pe parcursul judecății, pârâtul A. a decedat (la data de 14.11.2010), subsecvent fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia, respectiv: D., în calitate de soție supraviețuitoare, E. și F.-fiice, acestea din urmă fiind reprezentate legal de D..

La data de 10.06.2013, pârâta B. a invocat excepția inadmisibilității cereri de chemare în judecată.

La data de 17.06.2013 pârâta C. a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei.

Pe parcursul judecării cauzei, a decedat și pârâta C., acțiunea fiind continuată împotriva moștenitorilor acesteia, respectiv: G. și D..

Prin sentința civilă nr. 4203/14.11.2016, Judecătoria Piatra-Neamț a respins, ca neîntemeiate: excepția lipsei calității procesual pasive și excepția lipsei de interes, invocate de pârâta defunctă C. și însușită de moștenitorii acesteia; excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta B.. A fost admisă acțiunea revocatorie, așa cum a fost precizată, formulată de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț în contradictoriu cu pârâții D., F. reprezentant legal D., E., prin reprezentant legal D., B. și G., fiind declarate inopozabile față de reclamantă contractele de donație autentificate sub nr. x/24.12.2009 de BNP H. și nr. 271/08.02.2010 de BNP H., precum actele ulterioare privind bunurile ce fac obiectul acestor contracte, în limita creanței în cuantum de 1.282.141 RON stabilită prin Decizia de impunere și Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/28.12.2009 și a cheltuielilor legate de recuperarea acesteia.

Prin sentința civilă nr. 718/27.02.2017, Judecătoria Piatra Neamț a fost admisă cererea formulată de petenta-reclamantă. S-a dispus completarea sentinței civile nr. 4203/14.11.2016 a Judecătoriei Piatra Neamț în sensul că dispozitivul hotărârii judecătorești indicate, alin. (2) va avea următorul conținut "Declară inopozabile față de reclamantă contractele de donație autentificate sub nr. x/24.12.2009 de BNP H. și nr. 271/08.02.2010 de BNP H. și a actelor ulterioare privind bunurile ce fac obiectul acestor contracte în limita creanței în cuantum de 1.282.141 RON stabilită prin Decizia de impunere și Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/28.12.2009 și a cheltuielilor legate de recuperarea acesteia, precum și a accesoriilor fiscale aferente acestei sume calculate conform prevederilor O.G. nr. 92/2003, republicată, respectiv Legea nr 207/2015".

Împotriva sentințelor civile menționate au declarat recurs reclamanta și pârâții D., F., E., B. și G..

La termenul de judecată din 4.07.2017, Tribunalul Neamț a dispus recalificarea căii de atac, din recurs în apel.

Prin decizia civilă nr. 1136/3.10.2017, au fost admise apelurile astfel declarate și s-a dispus anularea sentințelor, cu reținerea cauzei pentru soluționare, în primă instanță, de către tribunal.

Astfel, cauza a fost înregistrată, în primă instanță, pe rolul Tribunalului Neamț sub nr. x/2010*.

Prin sentința civilă nr. 1232/19.11.2018 pronunțată în acest ultim dosar, Tribunalul Neamț a respins, ca neîntemeiate, excepțiile privind: lipsa de interes, invocată de pârâții D., E. și F., B. și G.; lipsa calității procesuale și lipsa de interes invocate de pârâta C. (decedată pe parcursul judecății) și însușite de moștenitorii acesteia D. și G. și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta B. .

A admis, în parte, acțiunea revocatorie formulată de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, așa cum a fost precizată și completată, în contradictoriu cu pârâții D. (în nume propriu, precum și în calitate de moștenitoare a pârâților A. și C. decedați pe parcursul judecării cauzei), E. și F.,ambele prin reprezentant legal D. (în calitate de moștenitoare ale pârâtului A. decedat pe parcursul judecății), G. (în calitate de moștenitor al pârâtei C. decedată pe parcursul judecății) și B. și, în consecință a declarat inopozabile față de reclamantă contractele de donație nr. 3293 din 24. 12. 2009 și nr. . 271 din 08. 02. 2010 autentificate de BNP H. în limita creanței în cuantum de 1.282.141 RON stabilită prin Decizia de impunere și prin Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/28.12.2009 și a accesoriilor fiscale aferente acestei sume calculate conform prevederilor O.G nr. 92/2003 republicată, respectiv Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală cu modificările și completările ulterioare.

A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind declararea ca inopozabile "a tuturor actelor subsecvente" celor două contracte de donație .

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B., G., D., în nume propriu și ca reprezentant legal pentru F. și E., precum și reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț.

Prin decizia nr. 747/31 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a fost admisă excepția netimbrării cererilor de apel formulate de B. și G., cu consecința anulării apelurilor declarate de B. și G., ca netimbrate.

Au fost respinse apelurile declarate de D., în nume propriu și ca reprezentant legal pentru F. și E. și de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, ca nefondate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut în esență că:

Apelanții G. și B. nu au achitat taxa judiciară de timbru pusă în vedere de către instanță - în sumă de 8213 RON -, apelantei B. fiindu-i respinsă cererea de acordare a ajutorului public judiciar prin încheierea din data de 9 septembrie 2019, încheiere împotriva căreia nu a înțeles să formuleze cerere de reexaminare.

Așa fiind, față de apelanții G. și B. a fost admisă excepția netimbrării cererilor de apel, cu consecința anulării apelurilor declarate de cei doi apelanți, pentru netimbrare.

Cu privire la apelurile declarate de apelanta D. (atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitoare a pârâților A. și C. decedați pe parcursul judecății), pârâtele F. și E., s-a reținut că:

A.J.F.P. Neamț justifică interes în promovarea acțiunii ce face obiectul prezentului dosar, în condițiile în care a făcut dovada existenței creanței fiscale în cuantum de 1.282.141 RON stabilită prin Decizia de impunere nr. x/28.12.2009 și a imposibilității recuperării acesteia urmare a faptului că în patrimoniul debitorului nu mai există bunuri care ar putea fi valorificate. Decizia de impunere menționată a fost contestată pe cale administrativă, de către A., însă contestația a fost respinsă în mod definitiv prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel interesul A.J.F.P. Neamț a existat în momentul promovării acțiunii și subzistă și în prezent, după apariția Legii nr. 29/2018 privind anularea unor obligații fiscale.

Suma de 1.282.141 RON stabilită prin Decizia de impunere nr. x/28.12.2009 reprezintă debit cu titlu de TVA și accesorii fiscale aferente TVA, calculată pentru transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul soților A. și D..

Conform art. 1 și 3 din Legea 29/2018, în cazul transferului proprietăților imobiliare din patrimoniul personal se anulează obligațiile fiscale cu titlu de impozit pe venit și contribuțiile sociale, precum și obligațiile fiscale accesorii aferente acestora, și nu obligații fiscale cu titlu de TVA debit + accesorii fiscale așa cum sunt sumele stabilite prin Decizia de impunere nr. x/28.12.2009. Sumele stabilite cu titlu de TVA + accesorii fiscale se anulează doar în cazul persoanelor fizice autorizate, întreprinderilor individuale și întreprinderilor familiale, cu sediul activității economice în România, care au realizat activitățile de producție agricolă.

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată și la fondul cauzei, de către apelantele D., F. și E., raportat la faptul că la momentul încheierii contractului de donație nr. x/24.12.2009 reclamanta nu avea o creață certă, față de dispozițiile art. 134 din Legea nr. 571/2003.

A fost apreciată corectă aprecierea instanței de fond în sensul că momentul nașterii creanței fiscale nu coincide cu momentul emiterii actelor administrativ fiscale.

Nașterea unei creanțe fiscale este legată de existența unei baze de impozitare, de existența unei materii impozabile, conform prevederilor art. 21 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În consecință, în prezenta speță nașterea creanței fiscale s-a produs în perioada 2004-2008, în perioada în care au avut loc tranzacțiile imobiliare, fiind indubitabil faptul că, creanța A.J.F.P. Neamț s-a născut anterior datei de 24.12.2009, când a fost încheiat contractul de donație nr. 3293, situație în care în mod corect a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii raportat la contractul de donație nr. x/24.12.2009.

În acest sens, nu s-a reținut ca și argument împrejurarea că prin certificatul fiscal emis chiar de către reclamantă la data de 24.11.2009 s-a atestat că defunctul A. nu avea datorii către aceasta, ci doar că ele nu erau exigibile în acel moment.

Așa fiind, s-a constatat că și excepția inadmisibilității acțiunii a fost corect respinsă de către prima instanță.

Referitor la excepția lipsei de interes, raportat la contractul de donație nr. x/8.02.2010, prin prisma susținerii că bunurile donate nu se mai regăsesc în patrimoniul pârâtei C. ca urmare a executării silite realizate conform actul de executare nr. 98/27.09.2010, s-a reținut că:

Din certificatele fiscale nr. x/29.03.2013 și din Certificatul nr. x/7.10.2016 emise de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Neamț rezultă că, în Cartea Funciară, pârâta C. figurează ca fiind proprietara terenurilor care au făcut obiectul contractului de donație. În aceste condiții, chiar dacă bunurile ar ieși din patrimoniul acesteia, acest fapt nu echivalează cu lipsa de interes în promovarea acțiunii, față de actele de înstrăinare subsecvente putând fi formulate acțiuni identice în cazul declarării inopozabilității actului principal de înstrăinare, contractul x/8.02.2010.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că apelantele-pârâte invocă, sub un prim aspect, împrejurarea că apelanta D. nu are calitate de debitor față de reclamanta D.R.G.F.P. Neamț nefiind îndeplinită condiția principală a acțiunii revocatorii, anume existența unui raport debitor creditor.

Așa cum reclamanta a motivat, în cuprinsul deciziei de impunere nr. x/28.12.2009 se menționează:

"Potrivit contractelor de cumpărare, respectiv de vânzare a terenurilor și construcțiilor care au făcut obiectul tranzacțiilor, soții Mararu, în calitate de coproprietari au vândut terenurile și construcțiile în numele familiei, ca bunuri în comun și nu în nume propriu. Livrarea bunurilor deținute în coproprietate nu este o decizie independentă a unuia dintre soți, vânzarea efectuându-se cu acordul și semnătura ambilor soți". Emiterea deciziei de impunere doar pe numele pârâtului decedat A. se întemeiază pe prevederile art. 3 alin. (6) Titlu IV din H.G. nr. 44/2004 (în vigoare la data emiterii deciziei de impunere) care prevedeau:

"În situația în care bunurile imobile sunt deținute în coproprietate de o familie, dacă există obligația înregistrării în scopuri de taxă pentru vânzare acestor imobile, unul din soți va fi desemnat să îndeplinească această obligație". Apelanta D. nu a arătat în concret pentru care motiv această din urmă dispoziție legală nu este incidentă.

Cu privire la motivele de apel referitoare la lipsa creanței certe și exigibile, Curtea, pe lângă argumentele expuse mai sus, a avut în vedere prevederile art. 111 din O.G. nr. 92/2003 republicată cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la acea dată.

Raportat la această dispoziție legală, s-a reținut că Decizia de impunere și Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/28.12.2009 au fost comunicate prin poștă, și confirmate de primire la data de 07.01.2010, situație în care termenul de plată a fost - 05.02.2010, la această dată devenind exigibilă creanța în sumă de 1.282.141 RON.

S-a mai reținut că, în doctrină, s-a stabilit că pentru exercitarea acțiunii revocatorii nici nu este necesar ca creditorul să aibă un titlu executoriu prin care să-i fie constatată creanța deoarece acțiunea pauliană nu este un act de executare, ci o revocare a unui act prin care se fraudează dreptul de gaj general al creditorilor chirografari și ea se intentează împotriva unui terț care a profitat de acel act.

Referitor la criticile privind constatările primei instanțe relative la motivul încheierii contractelor de donație și la condiția existenței intenției de fraudă a debitorului, s-a reținut că:

Debitorul A. a avut cunoștință de desfășurarea inspecției fiscale, aspect dovedit de primirea invitației nr. 7300 din 06.10.2009 - confirmată de primire la data de 09.10.2009 - și de faptul că împotriva actelor administrativ fiscale (Decizia de impunere și Raportul de Inspecție Fiscală) a fost formulată contestație în termenul legal, înregistrată la D.G.F.P. - A.J.F.P. Neamț sub nr. x/05.02.2010.

Astfel, corect a reținut prima instanță, raportat la apărările formulate de pârâți cu privire la data pretinselor amenințări la viața debitorului A. - care au avut loc cu câțiva ani înainte de încheierea contractelor - coroborat cu dovada certă că acesta a cunoscut despre demersurile reclamantei privind clarificarea situației debitelor la bugetul statului, că încheierea contractelor a avut scopul precis al creării unei stări de insolvabilitate, prin înstrăinarea tuturor bunurilor cu care era înregistrat în evidențele organelor fiscale.

În privința condiției referitoare la complicitatea la fraudă a terțului - anume a pârâtelor B. și C. - s-a reținut că în mod corect nu a fost analizată atâta vreme cât această condiție nu este cerută în cazul actelor cu titlu gratuit; în acest caz, terțul are de apărat un avantaj patrimonial gratuit, pe când creditorul caută să evite un prejudiciu.

Față de toate motivele expuse, Curtea a constatat că apelurile declarate de D. în nume propriu și ca reprezentant legal pentru F. și E. sunt nefondate.

În ce privește apelul declarat de apelanta-reclamantă, s-a reținut că:

Administrația Județeană a Finanțelor Neamț a criticat sentința apelată față de respingerea cererii de declarare ca inopozabile a actelor subsecvente contractelor de donație nr. x/24.12.2009 și nr. y/8.02.2010, în temeiul art. 1254 din Noul C. civ. referitor la efectele nulității actului juridic față de terți.

Din examinarea acțiunii introductive, înregistrată la Judecătoria Piatra Neamț la data de 4.03.2010, s-a constatat că reclamanta a solicitat declararea inopozabilității doar a contractelor de donație nr. x/24.12.2009 și nr. y/08.02.2010. Astfel declararea inopozabilității actelor subsecvente celor două contracte de donație nu a făcut obiectul investirii instanței, fiind precizat pentru prima dată în concluziile scrise în fața primei instanțe.

Potrivit art. 132 C. proc. civ. din 1865, momentul până la care apelanta putea cere modificarea obiectului acțiunii era cel al primei zile de înfățișare. Așa fiind prima instanță s-a pronunțat corect, în limitele învestirii, cu privire la cele două contracte de donație.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, și pârâții D., F. și E., ultimele două apelante minore prin reprezentant legal D., și G..

În mod greșit Curtea de Apel Bacău a respins apelul formulat de AJFP Neamț referitor la capătul de cerere privind declararea ca inopozabile a tuturor actelor subsecvente contractelor de donație nr. x/24.12.2009 și nr. y/08.02.2010 autentificate ia BNP H. .

In susținerea apelului s-a invocat principiul de drept potrivit căruia anularea (desființarea) actului juridic inițial (primar) atrage și anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.

Acest principiu privește efectele nulității actului juridic față de terți, fiind consacrat de art. 1254 alin. (2) Noul C. civ.., fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul C. civ., și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.

Precizează recurenta că toate acestea au fost susținute în contextul în care, pe parcursul soluționării cererii ce face obiectul prezentului dosar, apărătorii intimatei C. au susținut ca bunurile ce au făcut obiectul contractului de donație nr. x/08.02.20110 nu se mai afla în proprietatea acesteia sau a moștenitorilor acesteia, că ar fi fost executate silit în anul 2010 de către BEJ I.. Astfel, intimații erau obligați sa menționeze, în fata instanței de fond sau de apel, în concret care sunt actele prin care a fost transferat dreptul de proprietate pentru bunurile ce au făcut obiectul celor doua contracte de donație.

Precizează recurenta reclamantă că înstrăinarea bunurilor imobile de care se face vorbire nu poate fi opozabila terților, nefiind înscrisă la OCPI Neamț.

Instanța de apel nu a analizat în niciun fel motivele arătate, nefăcând vreo referire la principiul de drept conform căruia "desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui".

In condițiile în care a fost declarata inopozabilitatea, față de instituția reclamantă, a celor doua contracte de donație, în limita creanței în cuantum de 1.282.141 RON și a accesoriilor aferente, consideră recurenta că se impune admiterea cererii privind inopozabilitatea fata de AJFP Neamț și a actelor subsecvente celor doua contracte de donație.

Pentru motivele expuse, se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate și a sentinței civile nr. 1232/19.11.2018 în sensul admiterii capătului de cerere privind declararea ca inopozabile fata de AJFP Neamț a tuturor actelor subsecvente contractelor de donație nr. x/24.12.2009 și nr. y/08.02.2010 autentificate la BNP H..

În drept, sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., respectiv art. 466 și următoarele din Legea 134/2010 privind C. proc. civ.

Recurs scutit de taxa de timbru.

A. În contextul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, arată recurenții că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1865, considerând că lipsește o analiză punctuală a fiecărui capăt de cerere și expunerea considerentelor de înlăturare a argumentelor prezentate de apelanții-pârâți.

Considerentele deciziei recurate se rezumă - în opinia recurenților - la invocarea sumară a inexistentei motivelor pentru admiterea cererii de apel, preluarea aceleași prezentări teoretice eronate din sentința Tribunului Neamț cu privire la incidența dispozițiilor legislației speciale, substanțiala și procedurala, în materie de fiscalitate, fără a se indica raționamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia magistraților,

Consideră că decizia recurată nu respecta nici jurisprudența instanței supreme și nici garanțiile oferite de Convenția Europeana a Drepturilor Omului și de jurisprudența CEDO, de a fi examinate efectiv, real și consistent, mijloacele, argumentele și probatoriile pârtilor, pentru a le aprecia în determinarea situației de fapt și de drept incidența intr-o cauza.

Se mai arată că instanța de apel nu a analizat relevanta raporturilor specifice în materia proprietății comune, raportat la cadrul procesual instituit de reclamantă.

De asemenea, susțin recurentele pârâte că instanța de apel oferă motive contradictorii cu privire la temeiul din norma fiscala care a determinat încheierea deciziei de impunere doar fata de numitul A., reținând prevederile art. 3 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004, deși întreaga construcție normativă - atât cea în vigoare conform O.G. nr. 92/2003 cât și procedura fiscala actuală - reglementează caracterul individual al actului administrativ fiscal și opozabilitatea acestuia exclusiv contribuabilului căruia ii este adresat.

B. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se susține încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie fiscala și a prevederilor de drept comun în materie de proprietate, astfel cum vor fi indicate în cele de urmează:

Pe de o parte, instanța a recunoscut că una dintre condițiile exercitării acțiunii consta în faptul deținerii unei creanțe certe, lichide și exigibile, iar pe de altă parte s-a contrazis invocând incidența dispozițiilor art. 134 din Legea nr. 571/2003 fără a le aplica însă, precum și prin împrejurarea că a constatat caracterul cert al creanței reclamantei la data emiterii deciziei de impunere nr. x/28.12.2009, adică ulterior încheierii contractului de donație nr. x/24.12.2009.

In ceea ce privește exigibilitatea creanței, se arată că art. 134 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 arata expres faptul ca data exigibilității plații taxei determina și momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei. Or, dispozițiile art. 134 nu își găsesc aplicabilitatea în cauză pentru că actul pe care și-a fundamentat reclamanta pretențiile,- decizia nr. 9794/28.12.2009 - precizează termenul de plata al obligațiilor fiscale suplimentare la o dată care este ulterioara momentului semnării contractului de donație din 24.12.2009.

Un aspect esențial desconsiderat de instanța de apel este - în susținerea recurentelor reclamante - acela că dispozițiile art. 127 alin. (2) indice 1, care reglementează de fapt situația persoanelor fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile, a intrat în vigoare prin modificarea Codul fiscal o data cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 109/2009, iar nu la data la care au fost încheiate transferurile patrimoniale.

Chiar presupunând ca sumele reținute în titlul executoriu invocat de reclamanta ar avea un caracter exigibil, susțin recurentele că acestea nu sunt nici certe și nici lichide prin simplul fapt al survenirii exigibilității. Conform prevederilor Codului de procedura fiscală, caracterul cert și lichid rezulta din conținutul actului administrativ în care sunt individualizate sau, după caz, din declarația contribuabilului.

Or, în conformitate cu prevederile art. 45 din Codul de procedură fiscală valabil la data întocmirii actului, actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o data ulterioara menționata în actul administrativ comunicat potrivit legii.

Fata de aceste considerente, se solicită a se constata caracterul întemeiat al excepției inadmisibilității acțiunii cu privire la Contractul de donație nr. x/24.12.2009, astfel cum a fost argumentată această excepție în contextul judecării cauzei la Judecătoria Piatra Neamț.

In ceea ce privește excepția lipsei de interes raportat la Contractul de donație nr. x/8.02.2010, se arată că, astfel cum rezultă din probatoriul administrat, bunurile ce au făcut obiectul acestui contract nu se mai regăsesc în patrimoniul pârâtei C., făcând obiectul unui dosar execuțional și fiind adjudecate de un terț. In consecință, rezultă că reclamanta nu justifică un folos practic urmărit prin promovarea și susținerea acțiunii atât timp cât bunurile donate nu se mai regăsesc în patrimoniul pârâtului.

Reclamanta, deși a avut cunoștința de intervenirea înstrăinării bunurilor care au făcut obiectul Contractului de donație nr. x/8.02.2010, nu a înțeles, în virtutea principiului disponibilității, să solicite introducerea în cauza a subdobânditorului și pronunțarea unei hotărâri împotriva acestuia.

Neînregistrarea actelor specifice executării silite la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliara nu are relevanta în cauză, în contextul în care notarea în cartea funciara nu are efect translativ sau constitutiv de drepturi. Mai mult decât atât, art. 28 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 arată ca înscrierea în cartea funciara se realizează la cererea părților interesate sau din oficiu, în cazurile expres prevăzute de lege.

In speța, atât timp cât actul de adjudecare a fost adus la cunoștința reclamantei, fiind depus la dosarul cauzei, consideră recurenții că nu contează, prin prisma raportului juridic dedus judecății, notarea acestuia sau nu în registrul de carte funciara.

In condițiile în care prin Constituția României, art. 44 alin. (2), dreptul de proprietate privata este garantat prin lege, iar actele juridice translative de proprietate (actul de adjudecare) nu au fost anulate în condițiile legii, reclamanta nu ar trage nici un folos real, legitim, din constatarea inopozabilității unui act juridic, al cărui obiect a trecut în mod legal în patrimoniul altor persoane.

Se mai susține că în mod greșit instanța de apel nu a dat valoare dispozițiilor legale care reglementează raporturile specifice dintre soți, dar și principiul echității fiscale la nivelul persoanelor fizice, deși s-a solicitat în mod expres sa analizeze demersul reclamantei într-un registru mai larg care cuprinde, în afara condițiilor specifice acțiunii revocatorii, și verificarea incidenței în speța a altor instituții de drept care influențează cadrul procesual.

Pe parcursul judecații s-a făcut abstracție de calitatea de bunuri comune a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de donație și nu s-a solicitat citarea în cauza a coproprietarului D. în aceasta calitate, ci doar în aceea de succesor al pârâtului A. și de reprezentant legal al minorelor F. și E..

Consideră recurentele că în mod eronat instanța de apel invocă incidența pretinselor dispoziții ale art. 3 alin. (6) Titlu IV, întrucât rezulta foarte clar din această normă că indicarea doar a unuia dintre soți se refera exclusiv la demersul înregistrării în scopul de taxă; deci, se stabilește un mandat prin care doar unul dintre soți îi poate reprezenta pe celalalt intr-o operațiune exclusiv administrativa și nu creează premisele dobândirii de alte obligații fiscale, în numele altei persoane, decât cele expres reglementate prin lege.

Totodată, se susține că nici interpretarea acordata dispozițiilor art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 nu este cea urmărita de legiuitor întrucât exprimarea "este considerata persoana impozabila orice persoana ce desfășoară de o maniera independenta activități economice" care sta la baza aprecierii din deciziei de impunere în sensul "conform contractelor de vânzare-cumpărare soți A. și D. au vândut apartamentele deținute în coproprietate ca bun comun în numele familiei și nu vânzare în nume propriu, în consecința livrarea bunurilor deținute în coproprietate nu poate fi o decizie independenta a unuia dintre soți, fiind necesare acordul și semnătura celuilalt pentru efectuarea livrării" nu presupune ca obligația de plata a taxei ar reveni exclusiv unuia dintre soți, pentru că în aceasta din urma situație s-ar lipsi de valoare prevederile Constituției României, C. civ. 1864, C. proc. civ. 1865 și Codului familiei în vigoare la momentul 2009.

Se subliniază că, potrivit art. 129 C. proc. civ. 1865, magistratul are obligația de a da calificarea juridica corecta aspectelor deduse judecații, sens în care trebuie observat că obiectul judecății nu îl poate constitui anularea actelor juridice în ansamblul lor, așa cum a solicitat reclamanta, în condițiile în care în recurenta D. nu are calitatea de debitor față de reclamantă, respectiv reclamanta nu deține un titlu de creanța împotriva acesteia și, drept urmare, nu este îndeplinita condiția-premisă a promovării acțiunii revocatorii: existenta unui raport creditor - debitor intre părțile litigante.

Consideră recurentele că neîndeplinirea acestei condiții esențiale în promovarea acțiunii pauliene trebuie constatată și analizând efectele juridice ale Certificatului de moștenitor nr. x/21.06.2011, din care rezultă că succesorii D., F. și E. au acceptat succesiunea după A. sub beneficiu de inventar.

Totodată, se susține că din probatoriul administrat în cauză și din evidența faptelor notorii pentru comunitatea nemțeană, în cauză nu se poate retine intenția frauduloasa a paratului A., de a se sustrage de la executarea obligațiilor de plata față de reclamantă prin înstrăinarea cotei indivize deținuta din bunurile ce au făcut obiectul celor doua contracte de donație, în condițiile în care s-a dovedit faptul că acesta nu avea cunoștință de procedurile inițiate de către reclamanta cu privire la verificare tranzacțiilor imobiliare încheiate de parte; faptul înstrăinării averii proprii a avut motivații strict legate de intenția acestuia de a părăsi țara, în condițiile în care viața sa și a familiei sale era amenințata, ulterior confirmându-se aceste temeri prin asasinarea paratului la data de 14.11.2010.

Un alt aspect contradictoriu din cuprinsul deciziei apelate rezultă - în susținerea recurentelor pârâte - din faptul că instanța de apel, deși a reținut că pârâta D. a fost citata în nume propriu în prezenta cauză, nu a verificat hotărârea primei instanțe din perspectiva îndeplinirii exercitării acțiunii revocatorii fata de aceasta persoana, respectiv care este creanța ce îi este opozabila, care este câtimea creanței ce ar fi opozabile și de unde rezulta caracterul cert al acesteia și nici care ar fi momentul la care pretinsa creanța ar fi devenit exigibilă față de D..

Pentru toate aceste considerente se solicită sa admiterea recursului promovat împotriva Deciziei nr. 747/31.10.2019, modificarea soluției instanței de apel în sensul admiterii caii de atac promovata împotriva sentinței civile nr. 1232/19.11.2018 pronunțata de Tribunalul Neamț.

Recurs legal timbrat.

Recurenta-reclamantă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de D., F. și E. prin reprezentant legal D. și G., ca fiind neîntemeiate și nefondate.

Se arată în esență, că analiza realizată de instanța de apel împotriva apelurilor declarate de părțile pârâte este corectă.

Nu a fost depuse întâmpinări la recursul declarat de recurenta reclamantă.

Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Din considerentele deciziei recurate reiese că instanța de prim control judiciar a constatat că un asemenea capăt de cerere nu a fost formulat, în fața primei instanțe, în condițiile impuse de art. 132 din C. proc. civ., situație în care el nu putea forma obiect de analiză în hotărârea (sentința) a cărei legalitate și temeinicie se verifica în apel.

Această constatare a instanței de apel nici nu este criticată de recurenta-reclamantă, partea limitându-se la a susține că este nelegală decizia pronunțată în etapa apelului pentru că instanța de control judiciar nu a analizat chestiunea inopozabilității actelor subsecvente celor două contracte de donație.

Formulând o astfel de critică, recurenta ignoră, însă, exigențele regulii de drept tantum devolutum quantum iudicatum (devoluțiunea în apel este limitată la ceea ce s-a judecat în primă instanță), regulă care își găsește expresia normativă în prevederile art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. conform căruia "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi".

Astfel, afirmând ca necesară o analiză a instanței de apel în privința solicitării de a se declara inopozabile actele subsecvente donațiilor, ca și efect al declarării inopozabilității celor două contracte de donație care au format obiectul cererii de chemare în judecată - în condițiile în care nu se invocă în recurs vreo greșeală de judecată referitoare la constatarea potrivit căreia la prima instanță nu a fost depusă în termen legal impus de art. 132 C. proc. civ. o cerere completatoare care să fi determinat învestirea respectivei instanțe spre a soluționa o pretenție cu acest obiect - recurenta reclamantă pretinde, practic, nesocotirea exigenței stabilite prin art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. printr-o judecată pentru prima dată a acestei cereri în calea de atac.

Însă, această din urmă normă procedurală are caracter imperativ, părțile neavând facultatea de a adopta o conduită care să deroge de la ea, cerând instanței de apel să soluționeze pretenții în privința cărora nu s-a realizat o legală învestire a primei instanțe. De altfel, obligația procesuală a părților de a îndeplini actele procesuale în ordinea stabilită de legea procedurală și cu bună credință este și ea prevăzută de lege, prin art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. - normă conform căreia "Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările."

Concluzionând, Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat al criticii prin care recurenta reclamantă susține că instanța de apel ar fi pronunțat o soluție nelegală respingând apelul acestei părți, respectiv că ar fi omis să analizeze argumentele relative la incidența regulii de drept potrivit căreia desființarea actului juridic inițial atrage desființarea și a actelor juridice subsecvente spre a dispune inopozabilitatea actelor subsecvente contractelor de donație.

Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a fi respins recursul astfel susținut de această recurentă.

Or, apelul declarat de către pârâtul apelant G. - care a fost introdus în proces încă de la judecata în primă instanță, ca succesor în drepturi al pârâtei decedate C. - a fost anulat ca netimbrat.

În condițiile în care soluția instanței de apel, în ce îl privește pe acest recurent apelant, a fost aceea de anulare a cererii de învestire ca sancțiune pentru neîndeplinirea obligației legale de a achita taxa de timbru aferentă respectivei căi de atac, iar recurentul nu a formulat vreo critică în privința soluției astfel adoptate de instanța de prim control judiciar, se constată că nu există vreun motiv de recurs de natură a permite prezentei instanțe de control judiciar să verifice - în limitele imperativ stabilite prin art. 304 din C. proc. civ. - legalitatea soluției care îl privește, pronunțată prin decizia recurată.

Împrejurarea că recurentul stă în proces în calitate de moștenitor/succesor în drepturi al pârâtei decedate C. nu îl exonerează de obligația de a-și îndeplini obligațiile procesuale. Atâta vreme cât declararea apelului și a recursului constituie acte procedurale îndeplinite de însuși succesorul devenit parte în proces, aceste demersuri constituie manifestări ale propriului drept de a ataca hotărârile pronunțate în etapele procesuale pe care litigiul le-a parcurs (hotărâri care îi sunt opozabile, pentru că au fost pronunțate ulterior introducerii sale în proces). În consecință, la momentul exercitării căilor de atac, această parte recurentă a stat în proces în nume propriu, fiind astfel ținut să își exercite drepturile și obligațiile procesuale corespunzător propriului interes procesual.

Or, apelul declarat de recurentul-pârât G. a fost anulat ca netimbrat, iar recursul pe care acesta l-a exercitat împotriva hotărârii date în apel nu conține vreo critică relativă la această soluție de invalidare dată cererii sale de apel, ci conține numai critici de natură a conduce la reformarea soluției de fond prin care s-a stabilit și inopozabilitatea contractului de donație în care autoarea sa a avut calitatea de donatară.

În condițiile în care instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, dispunând respingerea apelurilor declarate de reclamantă și de alți pârâți, și ținând seama de prevederile art. 48 alin. (1) din C. proc. civ. - conform căruia "actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nu pot folosi nici păgubi celorlalți" - Înalta Curte constată că apelurile declarate de alte părți, care au permis analiza pe fond realizată de instanța de prim control judiciar nu pot constitui suportul exercitării de către recurentul G. a unui recurs care să privească respectivele aspecte de fond ale judecății din apel, acest apelant având posibilitatea de a critica decizia exclusiv din perspectiva modului în care a fost soluționată propria cerere de apel.

Analizând cererea de recurs în raport de aceste coordonate ale judecăților din precedentele etape procesuale și ale limitelor stabilite prin art. 48 din C. proc. civ., se constată că lipsa oricărei critici referitoare la soluția anulare (pentru netimbrare) a apelului declarat de pârâtul G. echivalează, din perspectiva prevederilor art. 306 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., cu nemotivarea recursului declarat de această parte, devenind astfel incidentă sancțiunea nulității acestui recurs.

Preliminar analizării criticilor din cuprinsul cererii de recurs fomulate de recurentele D., F. și E. cu privire la soluția asupra apelului exercitat împotriva sentinței civile nr. 1232/2018 a Tribunalului Neamț, Înalta Curte notează că evaluarea de legalitate se va realiza prin prisma statuărilor ce se regăsesc în hotărârea supusă controlului judiciar, pentru că aceasta reprezintă obiect al recursului în conformitate cu prevederile art. 299 din C. proc. civ., iar nu prin raportare la situația premisă diferită pe care recurentele o descriu în cererea de apel ca reprezentând "elementele definitorii ale cadrului procesual".

a)Criticile formulate de recurente în contextul motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., sunt apreciate ca nefondate în raport de considerentele care urmează:

Susțin recurentele, sub un prim aspect, că nu au fost respectate exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că necesitatea unei analize punctuale a fiecărui capăt de cerere și expunerea considerentelor de înlăturare a argumentelor prezentate de apelanții-pârâți constituie un imperativ și o garanție a actului de justiție, că motivarea deciziei recurate se rezumă la invocarea sumară a inexistenței motivelor de admitere a cererii de apel, că au fost preluate aceleași prezentări teoretice ale primei instanțe referitoare la incidența legislației speciale în materie de fiscalitate fără a se indica raționamentul logico-juridic pe care s-a fundamentat concluzia magistraților.

Din verificarea considerentelor deciziei recurtate, Înalta Curte constată că aceasta conține o analiză efectivă a criticilor pe care recurentele le-au susținut prin cererea de apel, instanța de apel făcând referiri concrete la actele procedurale îndeplinite de părți în derularea procesului, la aspectele de fapt apreciate ca rezultând din probatoriul administrat în cauză precum și la aspectele de drept ce erau invocate de recurente (apelante în respectiva etapă procesuală).

În acest context, este necesar a fi amintit că apelul reprezintă o cale de atac în cadrul căreia se efectuează un control al legalității și temeiniciei judecății realizate de prima instanță, limitele acestui control fiind determinate de criticile care se regăsesc în cererile de apel care respectă condițiile legale de învestire a instanței. Aceste coordonate de judecată în calea de atac este impus prin prevederile art. 295 alin. (1) din C. proc. civ., care stabilește că "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță" -

Afirmând că instanța de apel nu a realizat o analiză punctuală a fiecărui capăt de cerere, recurentele ignoră menționatele trăsături specifice ale căii de atac în care a fost adoptată decizia recurată, respectiv ignoră faptul că instanța de apel nu avea a se pronunța asupra cererii de chemare în judecată și a apărărilor ce s-au opus în aceleași coordonate ca și prima instanță, ci era ținută să verifice legalitatea și temeinicia soluției care s-a adoptat (în primă instanță) cu privire la respectivele cereri și apărări.

Constatarea incidenței legislației speciale în materie de fiscalitate pe care instanța fondului a apreciat-o ca fiind aplicabilă litigiului reflectă confirmarea legalității soluției adoptate prin sentința ce era supusă controlului judiciar, respectiv constituie expresia constatării caracterului nefondat al criticilor pe care părțile apelante le-au susținut prin motivele de apel, iar nu o "precaritate" a analizei realizate cum eronat pretind recurentele.

Având în vedere aceste considerente, și împrejurarea că recurentele nu au indicat vreo critică (din apelul propriu) în privința căreia instanța de apel să fi omis a expune o motivare reală și efectivă, Înalta Curte constată că nu poate fi reținut, din perspectiva motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 7 C. proc. civ., un viciu de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar.

Sub un al doilea aspect, se reproșează instanței de apel că nu a analizat relevanța raporturilor juridice specifice în materia proprietății comune, raportat la cadrul procesual stabilit de reclamantă și la cel "schițat" de recurente în debutul cererii de recurs.

Astfel cum s-a arătat în precedent, cadrul procesual descris de recurente nu poate constitui suportul stabilirii nelegalității hotărârii instanței ierarhic inferioare pentru că respectiva descriere reflectă numai opinia diferită a părților cu privire la unele dintre aspectele litigiului, iar nu rezultatul unei judecăți realizate de instanță, spre a fi apte a forma obiect al recursului.

Respectiva opinie diferită a părților tinde a determina reformarea soluției adoptate prin decizia recurată, dar ea ar putea avea valențele unui motiv de recurs numai în măsura în care ar releva aspecte de nelegalitate a hotărârii recurate.

Însă, recurentele se limitează la a invoca, drept aspect de nelegalitate, omisiunea instanței de a analiza relevanța raporturilor juridice specifice în materia proprietății comune, situație față de care aceasta va fi suportul critic al analizei ce se va realiza în continuare.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat critica prin care se evidenția situația de proprietate comună (a donatorilor A. și D.) asupra imobilelor donate în contextul în care această critică era formulată, anume acela că recurenta D. nu ar avea calitatea de debitor al reclamantei și, din acest motiv, nu există invocata cauză de inopozabilitate a contractelor de donație în ce o privește.

În cadrul analizei astfel efectuate, instanța de prim control judiciar a reținut că dreptul de creanță pe care se fundamentează acțiunea pendinte are natură fiscală și că s-ar justifica această creanță - potrivit legislației speciale din materia fiscală în vigoare la data emiterii deciziei de impunere - împotriva ambilor coproprietari (membri ai aceleași familii). Or, față de concluzia ce a fost astfel reținută în privința calității de codebitor a recurentei D., în mod evident invocata stare de coproprietate nu era relevantă, nefiind de natură a reliefa nelegalitatea ori netemeinicia soluției prin care prima instanță a declarat inopozabilitatea față de reclamanta-creditoare a contractelor de donație care au avut ca efect micșorarea patrimoniilor codebitorilor pârâți.

Era, deci, de prisos a se analiza coproprietatea existentă între cei doi donatari asupra bunurilor donate (situația de coproprietate a soților nefiind contestată de vreuna dintre părți) pentru că, în contextul în care s-a apreciat că ambii soți ar avea calitatea de debitori în raport de creanța pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea revocatorie pendinte, respectiva situație juridică nu constituia un impediment în declararea inopozabilității donațiilor, ci își găsea corespondent în specificul acțiunii astfel exercitate, anume acela de a permite creditorului reclamant să efectueze (ulterior) acte de executare asupra bunurilor pe care debitorii săi le-au înstrăinat spre a-și crea o stare de insolvabilitate în frauda intereselor creditorului. În consecință, nu se poate reține existența unei omisiuni a instanței de apel a realiza o analiză relativă la situația juridică de bunuri comune a imobilelor care au fost înstrăinate prin cele două contracte de donație.

Sub un al treilea aspect, se critică decizia recurată în sensul că instanța de apel a expus motive contradictorii cu privire la temeiul de drept fiscal care a determinat întocmirea deciziei de impunere doar față de A., reținând prevederile art. 3 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004 -- deși legislația fiscală în vigoare la data emiterii deciziei de impunere reglementa caracterul individual al actului administrativ fiscal și opozabilitatea acestuia exclusiv față de contribuabilul căruia îi este adresat.

Înalta Curte notează că această ultimă critică relevă nu expunerea unor motive contradictorii - cum eronat susțin recurentele -, ci o aplicare greșită a reglementării legale speciale referitoare la modul de administrare a creanțelor fiscale în cazul în care debitorii sunt membri ai aceleași familii. Astfel, ceea ce se invocă este, practic, reținerea eronată a incidenței art. 3 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004 în forma în vigoare la data emiterii titlului de creanță, considerând recurentele că legea în vigoare la acea dată consacra opozabilitatea actului administrativ fiscal exclusiv față de contribuabilul față de care a fost emis.

În acest punct al analizei este util a fi menționat că modalitatea de identificare a textului normativ la care se face referire, ca fiind art. 3 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004, a fost eronat făcută atât de recurente, cât și de instața de apel. Această normă - identificabilă prin conținutul ce a fost redat în decizia recurată și în dezvoltarea motivelor de recurs - se regăsește în Anexa H.G. nr. 44/2004, anexă cuprinzând Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal din 22.01.2004, și reprezintă punctul 3 alin. (6) din Norma metodologică emisă în aplicarea prevederilor art. 127 din Codul fiscal menționat.

Verificând forma în vigoare la data de 28.12.2009, când a fost emisă Decizia de impunere nr. x/2009, a pct. 3 din această Normă Metodologică - reglementare normativă pe care s-a fundamentat în mod esențial concluzia instanței de apel în sensul că Decizia de impunere întocmită pe numele lui A. ar constitui expresia stabilirii unui drept de creanță și împotriva soției acestuia (recurenta D.), conferindu-i în acest mod valoarea juridică a unui mandat legal special de reprezentare în cadrul raporturilor juridice care iau naștere în urma desfășurării unor activități supuse fiscalizării - Înalta Curte constată că o atare reglementare nu exista la data de referință menționată, ea intrând în vigoare ulterior - la data de 01.01.2010 - prin efectul adoptării Hotărârii de Guvern nr. 1620/29.12.2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 927 din 31 decembrie 2009.

În acest context, se constată că este întemeiată critica recurentelor privind greșita aplicare în speță a menționatei reglementări normative, prin reținerea incidenței ei fiind înfrânt atât principiul de drept tempus regit actum (actele juridice sunt supu