ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1709/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2010 pe rolul Judecătoriei Piatra Neamț la data de 04.03.2010, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, pe calea acțiunii pauliene (revocatorie) a solicitat declararea inopozabilității contractelor de donație autentificate sub nr. x/24.12.2009 și nr. y/08.02.2010, în limita creanței în cuantum de 1.282.141 RON stabilită prin Decizia de impunere și Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/28.12.2009, precum și a accesoriilor fiscale aferente acestei sume, calculate conform prevederilor O.G. nr. 92/2003, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C..

Întrucât pe parcursul judecății pârâtul A. a decedat (la data de 14.11.2010), la solicitarea reclamantei, au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia, respectiv, D., în calitate de soție supraviețuitoare, E. și F., fiice, prin reprezentat legal D..

Pe parcursul judecării cauzei la Judecătoria Piatra Neamț a decedat și pârâta C., acțiunea fiind continuată împotriva moștenitorilor acesteia, G. și D..

Acțiunea formulată de reclamantă a fost soluționată prin sentința civilă nr. 4203/14.11.2016 a Judecătoriei Piatra Neamț, completată prin sentința civilă nr. 718/27.02.2017 a aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 1136/03.10.2017 a Tribunalului Neamț au fost admise apelurile declarate atât de către reclamantă cât și de către pârâți și s-a dispus anularea sentințelor și reținerea cauzei pentru soluționare, în primă instanță, de către tribunal (cu motivarea că sentințele au fost pronunțate cu încălcarea normelor de competență materială).

Astfel, cauza a fost înregistrată, în primă instanță, pe rolul Tribunalului Neamț la data de 02.04.2018 sub nr. x/2010*.

La data de 31.05.2018, reclamanta a depus precizări în cuprinsul cărora a arătat următoarele:

-În ceea ce privește contractul de donație nr. x/24.12.2009, înțelege să se judece în contradictoriu cu următoarele persoane: D., în calitate de donatoare în contractul de donație nr. x/24.12.2009, precum și în calitate de moștenitoare a defunctului A.; E. și F. (prin reprezentant legal D.) în calitate de moștenitoare ale defunctului A. și B. în calitate de donatoare.

-În ceea ce privește contractul de donație nr. x/08.02.2010, înțelege să se judece în contradictoriu cu următoarele persoane: D., în calitate de donatoare în contractul de donație nr. x/08.02 2010, precum și în calitate de moștenitoare a pârâților A. și C. (decedați pe parcursul judecății); E. și F., prin reprezentant legal D., în calitate de moștenitoare ale pârâtului A. și G., în calitate de moștenitor al pârâtei C. (decedată pe parcursul judecății).

Prin sentința nr. 1232/19.11.2018, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâții D., E. și F. (ambele prin reprezentant legal D.), B. și G.; a respins excepțiile lipsei calității procesuale și a lipsei de interes invocate de pârâta C. (decedată pe parcursul judecății) și însușite de moștenitorii acesteia D. și G.; a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta B.; a admis în parte acțiunea revocatorie astfel cum a fost completată și precizată; a declarat inopozabile față de reclamantă contractele de donație nr. x/24.12.2009 și nr. x/08.02.2010 autentificate de BNP H. în limita creanței în cuantum de 1. 282. 141 RON stabilită prin Decizia de impunere și Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/28.12.2009 și a accesoriilor fiscale aferente acestei sume calculate conform prevederilor O.G. nr. 92/2003 republicată, respectiv Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală cu modificările și completările ulterioare; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind declararea ca inopozabile "a tuturor actelor subsecvente" celor două contracte de donație.

Considerentele sentinței tribunalului au reținut următoarele:

Potrivit procesului-verbal încheiat la data de 15.12.2009, de către Serviciul Control Fiscal Persoane Fizice din cadrul A.N.A.F.-DGFP Neamț, Decizia de Impunere nr. x/28.12.2009 și Raportului de Inspecție Fiscală încheiat la 28.12.2009 întocmite de A.N.A.F.-DGFP Neamț-Serviciul de Inspecție Fiscală a Persoanelor Fizice, în intervalul 2004-2008, soții A. și D. au efectuat o serie de tranzacții imobiliare reprezentând vânzări construcții case de locuit, apartamente și terenuri construite ori neconstruite care, potrivit Legii nr. 571/2003, au fost considerate activități economice, astfel că pârâtul A. (decedat pe parcursul judecății) ca reprezentant al familiei, a devenit persoană impozabilă, considerent pentru care pentru o parte din tranzacții pentru care s-a depășit plafonul maxim prevăzut de lege pentru scutire, acesta avea obligația să se înregistreze în scop de T.V.A., începând cu data de 10.06.2004.

În urma controlului efectuat de către Inspecția Fiscală din cadrul A.N.A.F.-DGFP pe baza declarației 208 depusă la A.F.P. Neamț și pe baza contractelor de vânzare-cumpărare obținute de la Biroul de Carte Funciară Neamț, s-a constatat că pentru o parte dintre tranzacții, în valoare de 3.093.487 RON, se datora T.V.A. în cuantum de 587.761 RON (conform art. 152 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 cu completările ulterioare) la care s-au calculat accesorii în valoare de 694.380 RON (conform art. 120 din O.G. nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare).

Astfel, la data de 28.12.2009 s-a emis Decizia de Impunere nr. x/28.12.2009 privind taxa pe valoarea adăugată și alte obligații fiscale stabilite de inspecția fiscală la persoane fizice, care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale, pentru suma totală de 1.282.141 RON și Raportul de impunere fiscală din data de 28.12.2009.

La data de 24.12.2009, prin contractul de donație autentificat sub nr. x/29.12.2009 de BNP Asociați I. și H., A. și D. donează pârâtei B., mama primului donator, suprafața de 728 mp teren curți-construcții situată în intravilanul municipiului Piatra Neamț str. x, evaluată la suma de 230.000 RON.

Ulterior, la data de 08.02.2010, A. și D. încheie cu pârâta C. contractul de donație autentificat sub nr. x/8.02.2010 de BNP Asociați I. și H., prin care îi donează acesteia din urmă un număr de 17 suprafețe de teren, evaluate la suma de 1.000.000 RON.

Întrucât reclamanta, după întocmirea Deciziei de impunere a emis și Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/28.12.2009, iar cu ocazia comunicării procesului-verbal de sechestru asigurator O.C.P.I. P.Neamț în vederea înscrierii, cererea i-a fost respinsă cu motivarea că toate bunurile imobile ce aparțineau lui A. și D. nu se mai regăseau în patrimoniul acestora, a formulat prezenta acțiune prin care a solicitat a se constata inopozabilitatea (față de aceasta) a celor două contracte de donație până la concurența sumei stabilite prin decizia de impunere și a accesoriilor fiscale aferente acestei sume, pe motiv că debitorul A. a urmărit, prin încheierea contractelor de donație să-și creeze o stare de insolvabilitate și să evite astfel executarea silită pentru creanța fiscală menționată anterior, în condițiile în care pârâții prin cele două contracte și-au înstrăinat toate bunurile imobile ce le dețineau în proprietate.

Tribunalul a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile acțiunii pauliene, respectiv creanța reclamantei are un cuantum cert și lichid fiind compusă din suma de 587.761 RON reprezentând T.V.A. și suma de 694.380 RON accesorii (majorări de întârziere), a cărei existență rezultă din actul de creanță, respectiv Decizia de impunere nr. x/28.12.2009, rămasă definitivă și irevocabilă (ca urmare a respingerii contestației și căilor de atac exercitate de către defunctul A., care au făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Curții de Apel Bacău și Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Creanța este și exigibilă, întrucât având o natură fiscală, dispozițiile art. 134 din Codul fiscal prevăd că exigibilitatea T.V.A. reprezintă data la care autoritatea fiscală este îndreptățită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata T.V.A. Exigibilitatea T.V.A. intervine la data la care are loc faptul generator, iar faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau prestării serviciului.

Cum pentru livrările de bunuri corporale, inclusiv de bunuri imobile, data livrării este data la care intervine transferul dreptului de proprietate, iar în speță aceste transferuri au avut loc în intervalul 2004-2008, rezultă că la data introducerii acțiunii creanța reclamantei era exigibilă.

Creanța este și anterioară datei încheierii celor două contracte de donație, potrivit celor reținute anterior.

Actele atacate au creat creditoarei un prejudiciu, constând în imposibilitatea sa de a recupera creanța în cuantum de 1.282.141 RON, întrucât prin cele două contracte de donație, soții A. și D. și-au transferat cu titlu gratuit, toate imobilele deținute în proprietate (evaluate la data încheierii contractelor la suma de 1.230.000 RON), astfel că și-au diminuat patrimoniul și și-au creat o stare de insolvabilitate care împiedică încasarea creanței fiscale de către reclamantă.

Au fost stabilite ca îndeplinite și condițiile prevăzute de lege în persoana debitorului, respectiv frauda acestuia. Deși pârâții au pretins că încheierea celor două contracte de donație a avut la bază intenția lor de a părăsi țara și a se stabili în străinătate, ca urmare a unor stări conflictuale existente între familia lor și alți localnici și a unor grave amenințări, ei necunoscând la data încheierii contractelor existența creanței reclamantei, aceste apărări nu sunt întemeiate.

În primul rând, după primirea acțiunii, pârâtul A., împreună cu pârâta D. (care nu fusese indicată în cuprinsul acțiunii în calitate de pârâtă chemată în judecată în nume propriu), prin întâmpinarea depusă la data de 28.10.2010, au susținut că cele două contracte de donație au fost încheiate ca urmare a deciziei lor de a pleca în străinătate cu întreaga familie și că au apelat la această modalitate pe baza obligației donatorului de recunoștință, în sensul că atunci când vor reveni în vacanțe în România să poată locui la acesta, într-unul din imobilele donate.

Susținerea potrivit căreia motivul care i-a determinat să încheie contractele de donație și să ia hotărârea de a se stabili în străinătate a fost invocată pentru prima dată doar de către pârâtele C. și B. (prin întâmpinările depuse pentru termenele din 04.03.2013, respectiv 15.04.2013) în cuprinsul cărora au susținut că defunctul A., după multe căutări, în anul 2009, a găsit o casă în Germania, unde voia să se stabilească împreună cu familia.

De asemenea, la data de 31.10.2016 (data dezbaterilor din primul ciclu procesual), apărătoarea pârâtelor D., E. și F. (în calitate de moștenitoare ale pârâtului A.) și a lui B., a depus la dosar extrase din articolele publicate în presa locală în anii 2005 și 2006 (vizând anumite acte de incendiere de bunuri aparținând defunctului A. și o stare conflictuală cu alte persoane) precum și în anul 2011, după decesul acestuia.

Dacă starea conflictuală și amenințările invocate ar fi fost mobilul care a stat la baza încheierii celor două contracte, acestea ar fi fost invocate chiar de către pârâtul A. prin întâmpinare, mai ales că a beneficiat de apărare calificată.

Pârâții nu au făcut nicio dovadă a demersurilor întreprinse pentru stabilirea în străinătate a pârâților A. și D., împreună cu cei doi copii minori, care presupunea, inclusiv, transferarea copiilor la o unitate de învățământ, achiziționarea sau închirierea unei locuințe, ș.a.m.d.

Nici susținerile potrivit cărora nu au avut cunoștință de creanța reclamantei nu au fost găsite întemeiate.

Aceasta întrucât, la data de 06.10.2009, reclamanta i-a comunicat pârâtului A. adresa nr. x/6.10.2009 prin care îi aducea la cunoștință că, potrivit declarației informative 208 privind impozitul pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, în perioada 2004-2008 a efectuat un număr de 8 tranzacții imobiliare și că în vederea stabilirii stării de fapt fiscale urmează să se prezinte la sediul fiscal din B-dul. x nr. 9 bis Serviciul Persoane Fizice, din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a jud. Neamț, la data de 09.10.2009, cu contractele de vânzare privind tranzacțiile imobiliare efectuate în acea perioadă.

De asemenea, la datele de 14.12.2009 și 22.12.2009, reclamanta a întocmit adresele nr. x/14.12.2009 și nr. y/22.12.2009 pe care le-a comunicat pârâtului-defunct A. și căruia i-a adus, din nou, la cunoștință obligația de a se prezenta cu toate contractele de vânzare-cumpărare la sediul instituției în vederea stabilirii situației fiscale.

Chiar dacă pentru aceste ultime două adrese, reclamanta nu a făcut dovada că au fost primite de către defunctul A. (pe dovezile de primire depuse la dosar apărea o semnătură indescifrabilă la rubrica "calitatea primitorului", mențiunea "soție", iar în urma contestării semnăturii de către pârâta D., prin Raportul de expertiză criminalistică nr. 112/2.08.2016 întocmit de Institutul Național de Expertize Criminalistice București s-a concluzionat că acele semnături nu au fost executate de pârâtă), pe dovada de comunicare a primei adrese, respectiv adresa nr. x/6.10.2009, la rubrica "confirmare primire" apare semnătura pârâtului-defunct A..

Cum acea adresă a fost primită la data de 08.10.2009, iar primul contract de donație (nr. x din 24.12.2009) s-a încheiat după aproximativ două luni de zile, s-a stabilit că pârâtul avea cunoștință de împrejurarea că face obiectul unor verificări vizând obligațiile fiscale, putând anticipa că avea de achitat anumite sume bugetului de stat, ca urmare a tranzacțiilor imobiliare încheiate.

Referitor la contractul de donație nr. x/8.02.2010, s-a arătat că defunctul A. a formulat contestație împotriva Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/28.12.2009 și Deciziei de impunere nr. x/28.12.2009 în cuprinsul căreia contesta obligația fiscală în cuantum de 1.282.141 RON ce i-a fost stabilită. La 3 zile de la data înregistrării contestației a încheiat contractul de donație nr. x/8.02.2010, prin care împreună cu pârâta D. și-au înstrăinat, cu titlu gratuit, mamei acesteia, respectiv pârâtei C. (decedată pe parcursul judecății) toate bunurile imobile ce le dețineau în proprietate, astfel încât este evident că au avut reprezentarea prejudicierii reclamantei și că au urmărit să sustragă bunurile donate unei eventuale executări silite în vederea încasării creanței respective.

Referitor la cea de a patra condiție a acțiunii revocatorii, respectiv complicitatea la fraudă a terțului (în speță, a pârâtelor B. și C., decedată pe parcursul judecății) tribunalul a reținut că nu se mai impune a fi analizată, întrucât în privința actelor cu titlu gratuit nu este cerută condiția ca terțul să fi fost complice la frauda debitorului.

Susținerile pârâtei D., în sensul că nu a fost citată în cauză în calitate de coproprietară, că reclamanta nu deține împotriva sa un titlu de creanță și că nu are calitate de debitor, astfel că nu este îndeplinită condiția premisă a promovării acțiunii revocatorii în ceea ce o privește au fost considerate neîntemeiate.

Pârâta D. a fost introdusă și citată în proces și în nume propriu, ca parte în cele două contracte de donație a căror inopozabilitate se solicită. De asemenea, așa cum rezultă din adresa nr. x DI din 20.11.2009 emisă de Consiliul local-Direcția de Taxe și Impozite a municipiului Piatra Neamț, adresa nr. x/17.11.2009 a Biroului de Carte Funciară Piatra Neamț-O.C.P.I. Neamț și Decizia de impunere nr. x/2.12.2009, suma de 1.282.141 RON reprezintă contravaloarea T.V.A. și accesorii aferente tranzacțiilor imobiliare efectuate de către soții A. și D. asupra unor bunuri comune, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 32 din Codul Familiei (aplicabil în speță, în raport de data încheierii căsătoriei) nu se poate reține că obligația fiscală menționată reprezintă doar o datorie personală a defunctului A..

De altfel, în considerentele Deciziei de impunere nr. x/28.12.2009 se menționează:

"Potrivit contractelor de cumpărare, respectiv de vânzare a terenurilor și construcțiilor care au făcut obiectul tranzacțiilor, J., în calitate de coproprietari au vândut terenurile și construcțiile, în numele familiei, ca bunuri în comun și nu în nume propriu. Livrarea bunurilor deținute în coproprietate nu este o decizie independentă a unuia dintre soți, vânzarea efectuându-se cu acordul și semnătura ambilor soți".

Împrejurarea că în decizia menționată doar A. figurează în calitate de persoană impozabilă, nu și D., își găsește explicația în prevederile art. 3 alin. (6) Titlu IV din H.G. nr. 44/2004 (în vigoare la data emiterii deciziei de impunere) care prevedeau "În situația în care bunurile imobile sunt deținute în coproprietate de o familie, dacă există obligația înregistrării în scopuri de taxă pentru vânzare acestor imobile, unul din soți va fi desemnat să îndeplinească această obligație".

Din acest motiv, pentru tranzacțiile efectuate de cei doi soți, titular al obligațiilor legale privind plata T.V.A. a fost desemnat A..

Mai mult, prezenta cauză nu vizează vreo executare silită, ci o acțiune pauliană ale cărei efecte (în cazul admiterii) constau în ineficacitatea actului fraudulos în raporturile dintre creditor și terțul pârât, sancțiunea fiind cea a inopozabilității față de creditor.

Împotriva sentinței au declarat apel apelanții D. (atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitoare a pârâților A. și C. decedați pe parcursul judecății), pârâtele F. și E. (în calitate de moștenitoare ale pârâtului A. decedat pe parcursul judecății) reprezentate legal de D. G. apelanta pârâta B. precum și apelanta-reclamantă Agenția Națională de Administrare Fiscală - DFFP Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț.

Prin motivele scrise apelanta D. (atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitoare a pârâților A. și C. decedați pe parcursul judecății), pârâtele F. și E. (în calitate de moștenitoare ale pârâtului A. decedat pe parcursul judecății și apelantul G., au criticat sentința față de insuficienta motivare a acesteia față de apărările formulate în fața instanței de fond.

S-a mai criticat și greșita soluționare a excepției lipsei de interes a acțiunii A.N.A.F.

S-a arătat că prin Legea nr. 29/15.01.2018 privind anularea unor obligații fiscale promulgată prin Decretul nr. 46/2018 publicat în Monitorul Oficial nr. 52/18.01.2018 s-a stabilit că în cazul tranzacțiilor pentru care s-a aplicat impozitul pe venit din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal al persoanelor fizice se anulează diferențele de obligații fiscale principale, respectiv impozitul pe venit și contribuțiile sociale, precum și obligațiile fiscale accesorii aferente acestora stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului ca urmare a reîncadrării acestor venituri ca venituri dintr-o activitate independentă, obținute de către persoanele fizice pe perioadele fiscale de până la 1.06.2017 și neachitate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 29/2018. Ori, astfel cum au arătat și în susținerea excepției de neconstituționalitate invocată în fața Tribunalului Neamț, atât timp cât s-a dispus ștergerea obligațiilor principale, implicit această măsură impactează și asupra obligațiilor indirecte precum TVA.

Față de contractul de donație nr. x/24.11.2009, s-a susținut că reclamanta nu avea o creanță anterioară certă, lichidă și exigibilă. Cât privește actul de donație nr. 3294/8.02.2010, s-a arătat că a fost respinsă în mod greșit excepția lipsei de interes întrucât prin actul de executare silită nr. x/27.09.2010 a trecut în patrimoniul unui terț.

Pe fondul cauzei s-a arătat că debitor al creanței fiscale era defunctul A. și nu pârâții din prezenta cauză nefiind incidente dispozițiile art. 3 alin. (6) Titlu IV.

Prin decizia nr. 747/2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, a fost admisă excepția netimbrării cererilor de apel formulate de B. și G., au fost anulate apelurile declarate de B., și G., ca netimbrate, au fost respinse apelurile declarate de D., în nume propriu și ca reprezentant legal pentru F. și E., și de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, ca nefondate.

Prin decizia nr. 1584/20.07.2020 pronunțată în recurs de ÎCCJ a fost admis recursul declarat de pârâtele D. în nume propriu, F. și E. prin reprezentant legal D., a fost casată în parte decizia atacată și a fost trimis spre rejudecare apelul declarat de pârâtele D., în nume propriu, F. și E., prin reprezentant legal D., au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate, a fost constatat nul recursul declarat de pârâtul G., a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț- Agenția Națională de Administrare Fiscală- DGRFP Iași.

Prin decizia nr. 232/01.04.2021 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtele D., E., ambele în nume propriu și F., asistată de D., împotriva sentinței.

Instanța de apel a reținut că apelantele au invocat faptul că în mod greșit instanța de fond și-a fundamentat soluția reținerii opozabilității contractelor de donație pe dispozițiile art. 3 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004, critica fiind analizată de instanța de recurs și apreciată ca fondată. Prin urmare, instanța de apel a analizat, cu prioritate, dacă exista la data promovării acțiunii pauliene de față, un drept de creanță față de pârâta D. apt a justifica demersul judiciar al reclamantei.

S-a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt în cauză, în sensul că în intervalul 2004-2008, soții A. și D. au efectuat o serie de tranzacții imobiliare reprezentând vânzări construcții case de locuit, apartamente și terenuri construite sau neconstruite, pentru care, prin depășirea plafonului maxim prevăzut de lege pentru scutirea de TVA, intervenea obligația achitării acestei taxe fiscale. Deși prima instanță arată că pârâtul A. a devenit persoană impozabilă, ca reprezentant al familiei, aceasta nu arată în mod expres care este temeiul juridic în baza căruia taxa fiscală care este reprezentată de creanța în discuție, ar fi opozabilă și soției acestuia. Or, la momentul efectuării operațiunilor de vânzare cumpărare care au generat obligația de plată a TVA, erau pe deplin aplicabile dispozițiile codului familiei, care, potrivit art. 32 și 35, prevedeau faptul că, soții răspund cu bunurile comune pentru obligațiile contractate împreună, legea prezumând existența unui mandat tacit al soților cu privire la bunurile comune. Astfel, în contextul în care operațiunile de vânzare cumpărare care au generat obligația de plată a TVA au fost efectuate de ambii soți, obligația rezultată din depășirea plafonului de TVA, de achitare a acestei taxe, devenea o obligație comună, în baza dispozițiilor din codul familiei, fiind fără relevanță inexistența unui temei expres în acest sens în Codul fiscal, din moment ce obligația rezulta în mod clar din codul familiei.

Prin urmare, chiar dacă decizia de impunere a fost emisă numai pe numele pârâtului A., în baza codului familiei, creanța/obligația de plată rezultată din actul fiscal era opozabilă și soției acestuia, nefiind necesară emiterea unui act distinct de impunere pe numele ei.

Tot în aceeași sferă a criticilor de inopozabilitate, pârâta D. a invocat necomunicarea actului administrativ către aceasta, or, decizia de impunere a fost întocmită în vederea executării obligației din aceasta, însă obligația de achitare a TVA s-a născut la data efectuării operațiunilor de vânzare, dată la care s-a constituit și baza de impunere. Decizia de impunere a operat ca o înregistrare din oficiu a obligației fiscale, față de lipsa de diligență a celui obligat, de a depune o declarație în acest sens. Astfel, instanța de apel a înlăturat susținerea acesteia referitoare la faptul că obligația de plată a TVA nu îi este opozabilă ca urmare a faptului că nu i-a fost comunicată decizia de impunere, din moment ce acesteia îi incumba o astfel de obligație de la data efectuării operațiunilor care au generat baza de impozitare (respectiv la data depășirii plafonului privind scutirea de tva). S-a reținut că sunt pe deplin aplicabile considerentele primei instanțe referitoare la modul și momentul în care atât debitorul A. dar și soția acestuia, D., au luat la cunoștință despre obligația de plată a TVA, în cazul apelantei, prin prisma raporturilor specifice de familie dar și a mandatului tacit recunoscut de art. 35 C. familiei vizând chestiunile legate de administrarea patrimoniului comun.

Acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Curții de Apel Bacău, având ca finalitate anularea deciziei de impunere nr. x/28.12.2009, a fost promovată de pârâta D., fără ca aceasta să specifice faptul că ar fi acționat în nume propriu sau ca succesoare a soțului său, de unde rezultă din nou, faptul că pârâta însăși cunoștea faptul că decizia îi este opozabilă, deși a susținut în prezenta cauză faptul că nu a fost întocmită pe numele acesteia sau nu i-ar fi fost comunicată.

De altfel, ca răspuns la critica referitoare la lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, anterioară datei încheierii contractelor de donație, s-a reținut că obligația de plată a TVA, ca urmare a depășirii plafonului prevăzut de Codul fiscal, este una care se naște la momentul constituirii bazei de impunere, iar în cazul de față, acest drept s-a născut din lege, în perioada 2004-2008, la momentul în care vânzările efectuate de cei doi soți pârâți au depășit plafonul pentru care acestea erau scutite de la plata TVA.

Acest raționament atestă astfel faptul că, la data încheierii contractelor de donație în discuție, creanța deținută de creditoarea reclamantă față de A. și D. (pentru considerentele ce preced) era certă, lichidă și exigibilă. Creanța era certă și lichidă, fiind compusă din suma de 587.761 RON reprezentând TVA și suma de 694.380 RON accesorii (majorări de întârziere), fiind rezultate din decizia de impunere nr. x/28.12.2009, rămasă definitivă și irevocabilă ca urmare a respingerii contestației și căilor de atac exercitate de A. și D.. Exigibilitatea intervine potrivit art. 134 Codul fiscal, la data la care autoritatea fiscală este îndreptățită, în baza legii, să solicite plata de la persoanele obligate la plată, respectiv la data nașterii faptului generator, care, în cauză, în concret, a intervenit, astfel cum s-a arătat, în perioada 2004- 2008 când s-a depășit plafonul de TVA. În ce privește accesoriile, acestea sunt datorate în conformitate cu dispozițiile art. 134 al 3 Codul fiscal (de la data efectuării operațiunilor generatoare de TVA) (3) Exigibilitatea plății taxei reprezintă data la care o persoană are obligația de a plăti taxa la bugetul statului, conform prevederilor art. 157 alin. (1). Această dată determină și momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei.

Privitor la neexigibilitatea creanței, motivat de faptul că în decizia de impunere apare la pct. 8 data la care trebuie achitată creanța cuprinsă în acest act, instanța de apel a constatat că aspectul invocat nu are legătură cu faptul că sumele de plată erau exigibile în conformitate cu dispozițiile art. 134 Codul fiscal anterior menționat, ci doar că, neplata acestora la termenele stabilite în decizie, generează noi accesorii. Exigibilitatea taxei nu poate fi stabilită altfel decât în conformitate cu dispozițiile art. 134 anterior amintit.

Prin urmare, caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, ca și condiție de exercitare a acțiunii pauliene, era îndeplinit și la data încheierii contractului de donație nr. x/2009, având în vedere faptul că obligația de plată a TVA rezulta din lege.

În ce privește critica apelantelor referitoare la analizarea creanței reclamantei în ceea ce privește ambii debitori fiscali prin prisma principiului echității fiscale, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 127 alin. (2)

1

lit. c) Codul fiscal, echitatea fiscală, presupune impunerea diferită a veniturilor, în funcție de mărimea acestora. Or, în cauză regimul bunurilor comune fiind guvernat de principiul coproprietății în devălmășie a soților, nu se poate stabili, în cadrul prezentei acțiuni, o diferență de venituri a celor doi debitori- pârâți și implicit o creanță diferită ca și cuantum a pârâtei D. față de soțul său, specificul acțiunii de față fiind, oricum, declararea inopozabilității actelor făcute în frauda creditorului și nu o executare efectivă a sumei datorate.

În ce privește critica referitoare la analiza coproprietății de către prima instanță, după cum rezultă din decizia de casare, o astfel de analiză ar fi fost pertinentă numai în ipoteza în care instanța ar fi reținut faptul că apelanta- pârâtă D. nu ar fi avut calitatea de codebitor, însă, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, această calitate a fost reținută, prin urmare, o analiză a stării de coproprietate nu ar avea relevanță în cadrul prezentei acțiuni- - pauliană- care are ca scop declararea inopozabilității față de creditor a actelor încheiate în frauda acestuia, chestiunile legate de coproprietate putând avea relevanță în ipoteza executării deciziei de impunere/a obligației fiscale reținute în sarcina debitorilor.

La fel, și critica acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar nu are relevanță asupra prezentei cauze, tot raportat la obiectul acesteia, întrucât cuantumul sumei ce poate fi executată în baza deciziei de impunere poate fi stabilit numai subsecvent rămânerii definitive a prezentei cauze.

În concluzie, instanța de apel a reținut că aspectele invocate în apel care fac obiectul rejudecării, sunt nefondate, în principal ca urmare a reținerii calității de debitor inclusiv a pârâtei D., prin prisma dispozițiilor codului familiei în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare, contracte ce au generat creanța care stă la baza promovării prezentei acțiuni pauliene, fiind întrunite față de soții - pârâți/debitori D. și A. (prin moștenitori) condițiile acțiunii pauliene.

Criticile din apel referitoare la excepția lipsei de interes, au fost analizate în recurs și nu mai pot face obiectul apelului în rejudecare, față de limitele trasate de ÎCCJ.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ., pârâtele D. și E., în nume propriu, F., asistată de D..

- Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentele au arătat că în rejudecare au fost încălcate următoarele dispoziții:

- art. 129 alin. (4) și alin. (6) C. proc. civ. 1865, în sensul în care s-au reținut ca temei de drept al pretinsei calități de debitor a recurentei D. față de reclamanta AFP Piatra Neamț, dispozițiile art. 32 și art. 35 Codul familiei, temei de drept care nu a fost invocat de reclamantă în cererea de chemare în judecată, care nu a fost pus în discuția părților conform tezei finale a alin. (4) al art. 129 și care excedează cadrului judecății astfel cum acesta a fost stabilit de părți prin cererile și apărările formulate;

-art. 6 CEDO și principiul contradictorialității, în sensul în care din perspectiva art. 6 CEDO respectarea exigențelor impuse de principiul contradictorialității presupune ca nici o măsură dispusă de o instanță de judecată să nu facă obiectul unei dezbateri contradictorii prealabile, fiecare parte având astfel posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la împrejurarea de drept care ar putea fi reținută în cele din urmă de instanța de judecată. Procedând într-o manieră contrară celei mai sus expuse, garanția calității actului de justiție a fost desconsiderată de Curtea de Apel Bacău, cauzând recurentelor o vătămare care se încadrează în sfera de aplicabilitate a consecințelor generate de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. 1865.

-art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865, întrucât Curtea de Apel Bacău nu a ținut seama de toate elementele învederate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de trimitere, respectiv nu a verificat aspectele cu privire la eventuala calitate de debitor a recurentei D. în condițiile intrinseci titlului de creanță invocat de reclamantă, respectiv în condițiile expres și limitativ prevăzute de Codul fiscal în vigoare la data emiterii Deciziei de impunere adresată lui A..

-Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentele au arătat că reprezintă un corolar al argumentelor invocate anterior cu privire la incidența pct. 5 al aceluasi text de lege, fapt pentru care solicită a se avea în vedere considerentele expuse mai sus, dar și în susținerea următorului motiv de casare, respectiv reținerea de către instanța de apel a unui motiv (incidența prevederilor art. 32 și art. 35 Codul familiei) străin de natura pricinii (acțiune pauliană întemeiată pe un titlu de creanță eliberat în condițiile legii fiscale și care produce consecințele expres prevăzute în legea fiscală).

-Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au arătat următoarele:

În mod greșit instanța de apel a acordat prevalență dispozițiilor Codului familiei, în contextul în care dispozițiile art. 32 și art. 35 din acest act normativ nu sunt aplicabile; în ce privește art. 32 (răspunderea comună a soților pentru obligațiile contractate împreună) legiuitorul se referă la ipoteza în care soții în mod convențional se angajează din punct de vedere juridic, iar răspunderea se referă la solidaritatea acestora în fața cocontractantului pentru îndeplinirea obligației asumate. În speță, creanța invocată de reclamantă nu reprezintă o obligație contractată (conform C. civ. în cazul unui contract de vânzare-cumpărare), ci obligația fiscală generatoare a creanței fiscale este determinată prin efectul legii și, așa cum rezultă din dispozițiile relevante citate mai sus vizează individual, și nu în comun, fiecare subiect de drept al raportului juridic fiscal;

Regula instituită prin art. 35 sau regula mandatului tacit, nu se răsfrânge asupra raportului juridic dedus judecății din aceleași considerente și constatate ca atare de către ICCJ prin decizia de casare cu trimitere la rejudecare;

Argumentele reținute de instanța de apel în rejudecare sunt contrare și chestiunilor privitoare la situația de fapt care au intrat în puterea lucrului judecat prin necontestarea acestora, respectiv faptul că demersul AFP Iași cu privire la stabilirea creanței fiscale s-a realizat exclusiv față de persoana lui A., dovadă în acest sens constituind dosarul administrativ aferent Deciziei de impunere dar și dosarul nr. x/2010 prin care a fost contestată decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală. Din această perspectivă, rolul instanței de control judiciar impune cenzurarea gravului abuz rezultat din îmbrățișarea opiniei exprimate de Curtea de Apel Bacău la pag. 16 paragrafele 3, 4 si 5 din decizia recurată, care acreditează ideea că organul fiscal, ar putea cu încălcarea normelor fiscale cu privire la prescripția dreptului de a stabili și urmări o creanță fiscală, să procedeze astăzi, după 12 ani, la executarea recurentei D. pentru o creanță fiscală care nu îi este opozabilă conform oricărei norme legale sau morale.

Având în vedere preconizata soluție de casare a deciziei Curții de Apel Bacău și de reținere pentru rejudecare a cererii de apel, întrucât dezlegarea dată de instanța de apel celorlalte elemente învederate prin Decizia nr. 1584/2020 este viciată datorită stabilirii în mod nelegal a calității de debitor a recurentei D. în condițiile de mai sus, recurentele învederează și următoarele aspecte:

Art. 134 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 arată expres faptul că data exigibilității plății determină și momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei. Or, dispozițiile art. 134 reținute de către instanța de fond nu își găsesc aplicabilitatea în cauză în condițiile în care însuși actul în temeiul căruia își fundamentează reclamanta pretențiile, respectiv decizia nr. 9794/28.12.2009, precizează la punctul 8 care este termenul de plată al obligațiilor fiscale suplimentare, dată care de asemenea este ulterioară momentului semnării contractului de donație din 24.12.2009. Această justificare este generată de faptul că dispozițiile art. 127 alin. (2)

1

care reglementează situația persoanelor fizice care efectuează livrări de bunuri imobile și devin persoane impozabile a intrat în vigoare prin modificarea Codul fiscal o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 109/2009 care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 689/13.10.2009, deci nu la data la care au fost încheiate transferurile patrimoniale, cum în mod greșit rețin instanțele inferioare. Chiar și dacă s-ar presupune că sumele reținute în titlul executoriu invocat de reclamantă ar avea un caracter exigibil, acestea nu sunt certe și nici lichide prin simplul fapt al survenirii exigibilității. Conform prevederilor Codului de procedură fiscală caracterul cert și lichid rezultă din conținutul actului administrativ în care sunt individualizate sau, după caz, din declarația contribuabilului;

În conformitate cu prevederile art. 45 din Codul de procedură fiscală valabil la data întocmirii actului, actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menționată în actul administrativ comunicat potrivit legii. Față de aceste considerente, trebuie observat că în primul ciclu procesual a fost invocată în fața Judecătoriei Piatra Neamț excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la Contractul de donație nr. x/24.12.2009. În susținerea excepției s-a arătat faptul că în conformitate cu dispozițiile art. 975 C. civ. 1864 pentru a se putea intenta acțiunea revocatorie este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: actul atacat să fi creat un prejudiciu creditorului; frauda debitorului; creditorul să dețină o creanță certă, lichidă și exigibilă și complicitatea la fraudă a dobânditorului. În ceea ce privește condiția deținerii unei creanțe certe, lichide și exigibile, în raport de data încheierii contractului de donație nr. x reclamanta din prezenta cauză nu face dovada îndeplinirii condiției existenței unei asemenea creanțe. De altfel însăși reclamanta depune la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă că la data de 24.12.2009 aceasta nu avea calitatea de creditor față de pârâtul A.. Astfel, Raportul de inspecție fiscală nr. 9794 și decizia de impunere nr. x prin care au fost stabilite obligațiile fiscale suplimentare sunt întocmite abia la data de 28.12.2009. Ulterior, la data de 7.01.2010 are loc presupusa comunicare a Deciziei de impunere nr. x/28.12.2009. Prin urmare, toate aceste elemente fac dovada faptului că la momentul încheierii contractului de donație nr. x/2009 între reclamantă și pârâtul A. nu se născuse un raport juridic creditor - debitor care să legitimeze demersul DRGFP Neamț și să-i extindă potențialele efecte asupra acestui contract de donație. Pe de altă parte, alegațiile reclamantei în sensul că ultima parte a anului 2009 fusese inițiată procedura administrativă de verificare a veniturilor înregistrate de pârâtul A. iar acesta ar fi putut întrevedea eventualele consecințe ale unei asemenea proceduri sunt lipsite de fundament juridic dar au și fost dovedite ca fiind neavenite în contextul în care raportul de expertiză criminalistică efectuat în fața Judecătoriei Piatra Neamț a concluzionat în sensul că înștiințările transmise de organul fiscal nu au fost comunicate pârâtului sau membrilor familiei sale.

În ceea ce privește al doilea act juridic vizat de cererea de chemare în judecată, în primul ciclu procesual pârâta C. a invocat excepția lipsei de interes raportat la Contractul de donație nr. x/8.02.2010. Din probatoriul administrat rezultă că în ceea privește bunurile ce au făcut obiectul acestui contract de donație, la momentul soluționării prezentului dosar acestea nu se mai regăsesc în patrimoniul pârâtei C., făcând obiectul unui dosar execuțional și fiind adjudecate de către un terț. Rezultă că reclamanta nu justifică un folos practic urmărit prin promovarea și susținerea acțiunii atât timp cât bunurile donate nu se mai regăsesc în patrimoniul pârâtului. Astfel, din Actul de executare nr. 98/27.09.2010 rezultă că în urma executării silite bunurile donate au trecut în patrimoniul unui subdobânditor. Din această perspectivă se observă că pe de o parte, deși legea reglementează această situație, reclamanta nu a înțeles să se îndrepte și împotriva subdobânditorului având cunoștință de identitatea și calitatea acestuia, uzându-se de același temei de drept, și nici nu a înțeles să își valorifice drepturile prin exercitarea căilor specifice de atac împotriva unui act de executare silită;

Dintr-o altă perspectivă, instanțele inferioare nu au dat valoare dispozițiilor legale care reglementează raporturile specifice dintre soți, dar și principiul echității fiscale la nivelul persoanelor fizice, deși s-a solicitat în mod expres să analizeze demersul reclamantei într-un registru mai larg care cuprinde, în afara condițiilor specifice acțiunii revocatorii, și verificarea incidenței în speță a altor instituții de drept care influențează cadrul procesual. Astfel, deși reclamanta beneficiază de un departament specializat, Serviciul juridic, în mod abuziv și cu inducerea în eroare a instanței de judecată, a solicitat anularea a două acte juridice fără a se apleca asupra faptului că obiectul acestor contracte nu l-a constituit bunul sau bunurile proprii ale pârâtului A.. Inițial acțiunea a fost formulată de o manieră generală, echivocă, fără indicarea completă a cadrului procesual, fără a se solicita citarea părților semnatare a acelor acte și cunoscându-se de la bun început faptul că bunurile respective sunt deținute în coproprietate. Pe parcursul judecății în primul ciclu procesual s-a făcut abstracție de calitatea de bunuri comune a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de donație și nici până la acest moment nu s-a solicitat citarea în cauză a coproprietarului D. în această calitate, ci doar în aceea de succesor al pârâtului A. și reprezentant legal al minorelor F. și E.;

Nici interpretarea acordata dispozițiilor art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 nu este cea urmărită de legiuitor întrucât exprimarea "este considerată persoană impozabilă orice persoană ce desfășoară de o manieră independentă activități economice" care stă la baza aprecierii din decizia de impunere în sensul că, "conform contractelor de vânzare-cumpărare soții A. și D. au vândut apartamentele deținute în coproprietate ca bun comun în numele familiei și nu vânzare în nume propriu, în consecință livrarea bunurilor deținute în coproprietate nu poate fi o decizie independentă a unuia dintre soți, fiind necesare acordul și semnătura celuilalt pentru efectuarea livrării" nu presupune că obligația de plată a taxei ar reveni exclusiv unuia dintre soți pentru că în această din urmă situație s-ar lipsi de valoare prevederile Constituției României, C. civ. 1864, C. proc. civ. din 1865 și Codului familiei în vigoare la momentul 2009. În condițiile în care în ceea ce o privește pe D., aceasta nu are calitatea de debitor față de reclamanta PRGFP Neamț, reclamanta nu deține un titlu de creanță împotriva acesteia și drept urmare nu este îndeplinită condiția-premisă a promovării acțiunii revocatorii, respectiv existența unui raport creditor - debitor între părțile litigante. Neîndeplinirea acestei condiții esențiale în promovarea acțiunii pauliene trebuie constatată și analizând efectele juridice ale Certificatului de moștenitor nr. 45/21.06.20îl din care rezultă că succesorii D., F. și E. au acceptat succesiunea după A. sub beneficiu de inventar. Prin urmare, atât cronologia evenimentelor, cât și a procedurilor administrative derulate de către reclamantă fac dovada neîndeplinirii condițiilor rezultate din dispozițiile art. 975 C. civ. 1864, respectiv intenția frauduloasă de înstrăinare și existența unei creanțe certe, lichide și exigibile a pretinsului creditor.

La data de 05.08.2021 (data poștei), în termen legal, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și judecata în lipsă.

A arătat intimata că recurenta D. are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind citată în nume propriu, în calitate de cocontractant în contractele de donație nr. x/24.12.2009 și nr. y/08.02.2010 și în calitate de moștenitoare a defunctului A., precum și ca reprezentant legal al minorelor F., E..

În mod corect instanța de apel a reținut că la momentul înstrăinării bunurilor prin operațiunile de vânzare-cumpărare ce au generat obligația de plată a TVA erau aplicabile dispozițiile art. 32 și 35 din Codul familiei, conform cărora soții răspund cu bunurile comune pentru obligațiile contractate împreună (mandatul tacit), fiind fără relevanță emiterea deciziei de impunere pe numele defunctului A., întrucât obligația de plată rezultată din actul fiscal era opozabilă și soției acestuia, fără a fi necesară emiterea unui act distinct de impunere.

Referitor la necomunicarea deciziei de impunere nr. x/28.12.2009 către D., intimata arată că în mod corect instanța de apel a reținut că actul administrativ fiscal a operat ca o înregistrare din oficiu a obligației fiscale, față de lipsa de diligență a celui obligat de a depune o declarație în acest sens.

Susținerea conform căreia D. a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar nu are relevanță în cauză, întrucât bunurile comune care au făcut obiectul celor două contracte de donație nu mai făceau parte din masa succesorală la data decesului defunctului A..

Referitor la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței anterioare datei încheierii contractelor de donație, intimata arată că obligația de plată reprezentând TVA ca urmare a depășirii plafonului prevăzut de Codul fiscal este una care se naște la momentul constituirii bazei de impunere, în cauză nașterea creanței fiscale s-a produs în perioada 2004-2008, perioada în care vânzările efectuate de către cei doi soți au depășit plafonul pentru care erau scutite de TVA.

În cauză sunt îndeplinite condițiile acțiunii revocatorii, iar prin actele atacate de către reclamantă s-a creat acesteia un prejudiciu constând în aceea că debitorii și-au creat o stare de insolvabilitate prin încheierea contractelor de donație, determinând astfel imposibilitatea recuperării sumei datorate și a accesoriilor fiscale.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, potrivit celor ce urmează.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primit în considerarea următoarelor aspecte:

- În mod nejustificat se pretinde pe calea recursului faptul că hotărârea pronunțată în rejudecarea cauzei în apel prezintă toate trăsăturile unui act prin care au fost sfidate dezlegările și îndrumările instanței de casare, ce au trasat limitele rejudecării.

Înalta Curte are în vedere că, în urma casării dispuse prin decizia instanței de recurs nr. 1584/20.07.2020, Curtea de Apel Bacău avea obligația de a determina dacă reclamanta - la data promovării acțiunii pauliene de față - avea un drept de creanță față de pârâta D., apt a-i justifica demersul său judiciar, sarcină ce a fost impusă ca urmare a constatării că față de aceasta, instanțele de fond din primul ciclu procesual, reținuseră calitatea de debitor doar prin extinderea efectelor actelor emise de reclamantă (decizia de impunere nr. x/28.12.2009, raportul de inspecție fiscală x/28.12.2009) în baza unor prevederi normative inexistente la data emiterii deciziei de impunere, respectiv a pct. 3 alin. (6) din Norma metodologică emisă în aplicarea art. 127 din Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571/2003. Așa cum chiar recurenții afirmă însă, Înalta Curte trasase aceste îndrumări, ca și direcțiile de analiză subsecvente ce s-ar fi impus în cazul unui răspuns negativ la această problemă, fără a statua ea însăși în mod definitiv asupra acesteia sau fără a sugera argumente/criterii de preferabilitate a unei anume soluții.

Nu se regăsesc în îndrumările deciziei de casare anterioare direcțiile de analiză indicate de recurente ca fiind nesocotite/neurmate de instanța de rejudecare, respectiv verificarea calității de debitor a numitei D. "în condițiile intriseci titlului de creanță invocat de reclamantă, respectiv în condițiile expres și limitativ prevăzute de Codul fiscal în vigoare la data emiterii deciziei de impunere adresate lui A.", măsura casării anterioarei decizii de apel fiind doar urmarea constatării înfrângerii principiilor de drept tempus regit actum și al neretroactivității legii civile în legătură cu reținerea incidenței asupra regimului legal al deciziei de impunere nr. x/28.12.2009 a unei dispoziții legale (punctul 3 alin. (6) din norma metodologică de aplicare a art. 127 din Codul fiscal, anexa la H.G. nr. 44/2004) intrată în vigoare la o dată ulterioară (1.01.2010) emiterii actului analizat (decizia de impunere).

Nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (6) din C. proc. civ. prin valorificarea în soluționarea cauzei a dispozițiilor art. 32 și 35 din Codul familiei de către instanța de rejudecare, care, conform recurentelor, nu a pus în discuția părților acest temei legal și l-a aplicat, deși exceda cadrului judecății așa cum a fost conturat prin cererile și apărări