ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 165/2021

HOTĂRÂRE

28.01.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 165/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Prin cererea înregistrată la data de 12 august 2019 pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata indemnizației pentru concediul medical, aferente perioadei noiembrie 2018 - mai 2019 inclusiv, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a sumelor restante, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că reclamantul A. a fost salariatului pârâtei S.C. B. S.R.L., raporturile de muncă desfășurându-se în baza contractului individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Vâlcea cu nr. 09CIM14/17.12.2015, în funcția de agent de securitate. De asemenea, s-a învederat faptul că în timpul derulării contractului de muncă a fost diagnosticat cu neoplazie, sens în care i-a fost eliberat primul certificat de concediu medical în luna decembrie 2017, însă din cauza afecțiunilor grave i-au fost eliberate, în continuare, și alte certificate de concediu medical pentru perioada decembrie 2017 - mai 2019 inclusiv.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1, art. 2, art. 3 și urm., art. 9-12 și urm., art. 36 și urm. din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile medicale și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, art. 160, art. 161, art. 168 și art. 272 din Legea nr. 53/2003, art. 1531 alin. (1) și (2), art. 1535 alin. (1), art. 1381 alin. (3) din C. civ., art. 192, art. 194-195 din C. proc. civ.

La data de 21 august 2019 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, sub nr. x/2019, aceeași acțiune în pretenții formulată de către moștenitorii defunctului A., respectiv de reclamantele C., D. și E..

S-a arătat că reclamanta C. are calitatea de soție supraviețuitoare, iar reclamantele D. și E. au calitate de fiice ale reclamantului inițial A., care a decedat la data de 12 august 2019.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, instanța a constatat că este competentă material, teritorial și general să soluționeze cauza. Totodată, Tribunalul Iași a luat act de precizările depuse la dosar de către reprezentantul convențional al reclamantului, în sensul că acesta a decedat ulterior promovării acțiunii, fiind indicați moștenitorii, motiv pentru care, s-a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor defunctului A. și citarea lor la domiciliul procesual ales.

Prin încheierea din 16 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 138 din C. proc. civ., s-a admis excepția litispendenței, invocată de către reclamanți și, pe cale de consecință, s-a trimis cauza la completul CM9, cu termen de judecată la 27 ianuarie 2020.

La termenul din 27 ianuarie 2020 s-a conexat dosarul nr. x/2019 la dosarul nr. x/2019. De asemenea, Tribunalul Iași a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale în soluționarea litigiului, având în vedere împrejurarea că pârâta S.C. B. S.R.L. are sediul în județul Vâlcea, stabilindu-se termen de judecată la data de 23 martie 2020, termen care a fost preschimbat, din oficiu, la 18 mai 2020.

Prin sentința civilă nr. 370/2020 din 18 mai 2020, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași și s-a declinat competența de soluționare a actțunilor formulate de reclamantul A. (decedat) și de reclamanții moștenitori C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția litigii de muncă și asigurări.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Iași a reținut că obiectul litigiului îl reprezintă obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata indemnizației pentru concediul medical aferente perioadei noiembrie 2018 - mai 2019 inclusiv, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a sumelor restante.

S-a mai reținut că reclamantul A. a decedat la data de 12 august 2019, astfel cum atestă certificatul de deces seria x Nr. x/12.08.2019, depus la dosarul nr. x/2019 și la dosarul nr. x/2019, iar reclamantele C., D. și E. dețin calitatea de succesoare ale lui A., așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 155/06.09.2019, existent la dosarul nr. x/2019 și la dosarul nr. x/2019.

Competența teritorială este relativă, însă nu și în cazul în care legea specială conține norme derogatorii.

Astfel, în cazul conflictelor de asigurări sociale, cum este și cel de față, așa cum este statuat de prevederile art. 52 din Ordonanța de Urgență nr. 158 din 17 noiembrie 2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, conform cărora "litigiile care au ca obiect modul de calcul și de plată a indemnizațiilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență se soluționează de către instanțele judecătorești competente, potrivit jurisdicției asigurărilor sociale", competența este reglementată de art. 154 din Legea nr. 263 din 16 decembrie 2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Potrivit art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, "cererile îndreptate împotriva Casei Naționale de Pensii Publice sau împotriva caselor teritoriale de pensii, având ca obiect drepturile de pensie, indemnizații și pensii de serviciu prevăzute prin legi cu caracter special, se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul", iar conform alin. (2) "celelalte cereri se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul".

Din conținutul adeverinței nr. x/31.05.2019, al adeverinței nr. x/20.05.2019, eliberate de S.C. B. S.R.L., precum și din acțiunea introductivă rezultă indubitabil că pârâta figurează cu sediul în localitatea Călimănești, județul Vâlcea.

În cauză, solicitarea reclamanților vizează plata unor drepturi prevăzute prin sistemele de asigurări sociale, în concret, plata indemnizațiilor cuvenite reclamantului A. pentru perioada în care acesta s-a aflat în concediu medical.

Față de identitatea de reglementare a competenței teritoriale stabilite în favoarea instanței de la domiciliul/sediul pârâtului (art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010), s-a apreciat că instanța competentă teritorial să soluționeze cauza este cea de la sediul pârâtei S.C. B. S.R.L., respectiv Tribunalul Vâlcea.

Prin sentința civilă nr. 1141 din 5 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea invocată din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. (decedat) și reclamanții moștenitori C., D. și E., precum și pe pârâta S.C. B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Iași. S-a constatat ivit conflict negativ de competență între Tribunalul Vâlcea și Tribunalul Iași, s-a suspendat judecata cauzei și s-a înaintat dosarul nr. x/2019 către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a hotărî asupra conflictului negativ de competență.

Tribunalul Vâlcea a evocat dispozițiile art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricine, toate aceste aspecte cu privire la competența instanței fiind consemnate în cuprinsul încheierii de ședință, cu indicarea temeiurilor de drept ale acestei constatări. Încheierea astfel pronunțată are caracter interlocutoriu, deci, leagă instanța, care nu mai poate reveni asupra declarării anterioare a competenței proprii.

Au fost avute în vedere și prevederile art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora "dacă instanța se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunțată în cauză".

Prin urmare, dacă instanța s-a declarat competentă, aceasta trebuie să păstreze cauza spre soluționare și nu mai poate reveni asupra declarării anterioare a competenței proprii, încheierea în care s-a consemnat declararea competenței având caracter interlocutoriu și poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunțată în cauză.

Față de dispozițiile legale menționate mai sus, Tribunalul Vâlcea a reținut că încheierea de ședință din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, are caracter interlocutoriu, astfel încât instanța de judecată, la termenul din 27 ianuarie 2020, nu mai putea să invoce, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale în soluționarea cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 7 decembrie 2020.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că în prezenta cauză este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă la 12 august 2019, ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii".

Totodată, articolul 131 alin. (1) din același cod stabilește că "la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Din analiza coroborată a textelor de lege anterior evocate rezultă că excepția de necompetență materială sau teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Conform art. 235 din C. proc. civ., încheierea interlocutorie este acea încheiere prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Deși textul de lege nu specifică, în mod evident, încheierea interlocutorie prejudecă fondul, motiv pentru care, instanța de judecată nu mai poate reveni asupra ei. Această ultimă caracteristică reiese, fără niciun dubiu, din prevederile art. 429-430 C. proc. civ., care stabilesc că, după pronunțarea hotărârii [încheierea este o hotărâre, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) din C. proc. civ..], instanța de judecată se dezînvestește și niciun judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale, urmând ca, în privința problemelor tranșate, să opereze autoritatea de lucru judecat. Chiar dacă după pronunțarea unei încheieri interlocutorii instanța de judecată nu se dezînvestește de judecata dosarului, se poate considera că se dezînvestește de incidentul soluționat prin intermediul încheierii interlocutorii, întrucât nu va mai putea lua în discuție aspectele astfel soluționate.

În speță, prin încheierea din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, instanța de judecată a constatat competența sa generală, materială și teritorială, astfel încât nu mai putea să pună în discuție această chestiune la termenul din 27 ianuarie 2020.

Față de cele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) și art. 131, raportat la art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.