ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1168/2020

Ședința publică din data de 17 iunie 2020

Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin decizia civilă nr. 56 din 16 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva încheierii din 2 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2016.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 14 iulie 2016, reclamanta Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București, în contradictoriu cu pârâții B. și A., a formulat acțiune în regres, prin care a solicitat obligarea celor doi foști salariați la plata sumei de 260.645 RON.

Prin sentința civilă nr. 1201 din 3 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București și a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 260.645 RON.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții A. și B..

La data de 10 februarie 2017, în cursul soluționării apelului, apelantul-pârât B. a decedat.

Prin încheierea din 13 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a suspendat judecata apelului, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la introducerea în cauză a moștenitorilor apelantului B..

Ulterior, intimata-reclamantă Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București a depus cerere de repunere a cauzei pe rol, prin care a solicitat și disjungerea cauzei cu privire la pârâtul decedat B. și continuarea judecății cu pârâta A..

La data de 11 septembrie 2018, instanța a rămas în pronunțare asupra cererii de repunere pe rol și a amânat pronunțarea, iar prin încheierea din 2 octombrie 2018, curtea de apel a respins cererea de repunere pe rol și a menținut măsura suspendării judecății apelurilor.

Împotriva încheierii din data de 2 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs pârâta A. susținând că, în mod greșit, instanța a respins cererea de repunere pe rol și a dispus disjungerea cauzei, întrucât de la data suspendării și până la data cererii de repunere pe rol au fost întreprinse toate măsurile în vederea indicării moștenitorilor defunctului B..

În ceea ce privește critica referitoare la respingerea cererii de repunere pe rol a cauzei, în mod legal și cu aplicarea corectă a prevederilor art. 415 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., curtea de apel a reținut că nu sunt întrunite condițiile pentru repunerea pricinii pe rol și continuarea judecății, având în vedere că la dosar nu au fost depuse înscrisurile din care să reiasă calitatea de moștenitori ai pârâtului B., simpla indicare a acestora nefiind o condiție suficientă pentru încetarea măsurii suspendării.

Privitor la cererea de disjungere, s-a arătat că această măsură procedurală nu poate fi dispusă mai înainte de repunerea pe rol a cauzei.

Prin decizia civilă nr. 56 din 16 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva încheierii din 2 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2016.

La data de 12 martie 2020, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată contestația în anulare formulată de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 56 din 16 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, care a fost repartizată, spre soluționare, completului de filtru nr. 10.

În susținerea căii de atac, întemeiate în drept pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., contestatoarea A. a arătat următoarele:

Soluția instanței de recurs a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 415 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., reținând în mod eronat că reluarea judecății pricinii este condiționată de depunerea la dosarul cauzei a dovezilor care să ateste calitatea de moștenitori ai defunctului B..

De asemenea, instanța de recurs a omis să se pronunțe cu privire la motivul de recurs prin care a criticat soluția curții de apel de respingere a cererii de repunere pe rol a cauzei din perspectiva încălcării dreptului la apărare, față de împrejurarea că procedura de citare a acesteia în fața Tribunalului București nu a fost legal îndeplinită.

Examinând motivele de contestație în anulare invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare.

Pe această cale nu pot fi puse în discuție probleme de fond ori săvârșirea unor pretinse greșeli de judecată, oricare ar fi natura lor.

Contestația în anulare, reglementată de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., privește hotărârile pronunțate de instanțele de recurs și poate fi introdusă: atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, respectiv, când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen.

Cu referire la motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Erorile materiale la care se referă norma procedurală anterior menționată vizează aspecte formale ale judecății, care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, iar pentru verificarea acestor situații nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Aceasta deoarece contestația în anulare este o cale de atac de retractare, și nu de reformare a unei decizii definitive, ceea ce înseamnă că nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a pune în discuție nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greșeli materiale care, în fapt, vizează pretinse greșeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanță cererii de recurs.

În speță, contestatoarea a menționat că instanța de recurs a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 415 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. săvârșind o eroare materială în sensul art. 503 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că aceste susțineri ale contestatoarei nu pot fi primite, întrucât nu conturează o greșeală care să poată fi încadrată în rândul celor pentru care art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. deschide calea contestației în anulare și care au în vedere exclusiv erorile materiale ce țin de judecata formală a recursului.

De altfel, cu ocazia dezbaterilor asupra contestației în anulare, contestatoarea a precizat că aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de recurs a prevederilor art. 415 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. nu vizează o greșeală materială, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., ci o greșeală de judecată.

Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare sau modificare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ. și sancționează cu retractarea hotărârii omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu a fiecărui argument de fapt și de drept invocat în susținerea acestora.

Din conținutul cererii de recurs, Înalta Curte constată că, în esență, pârâta a criticat soluția curții de apel susținând că în mod greșit instanța a respins cererea de repunere pe rol, apreciind, totodată, că măsura disjungerii cauzei este una care se impune în respectarea dreptului la apărare, având în vedere nelegala sa citare la judecată în fața Tribunalului București.

Analizând decizia civilă nr. 56 din 16 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, se constată că instanța a reținut că, din interpretarea prevederilor art. 415 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. rezultă că la redeschiderea procesului nu este suficient să se indice anumite persoane ca fiind moștenitori ai părții decedate, ci trebuie dovedită calitatea lor, fie prin depunerea certificatului de moștenitor, cum este el definit de art. 116 din Legea nr. 36/1995, fie prin depunerea de acte de stare civilă în dovedirea acestei calități. A mai reținut instanța de recurs că nu sunt întrunite condițiile legale pentru repunerea cauzei pe rol, sens în care este legală măsura curții de apel de respingere a cererii de repunere a cauzei pe rol, măsurile întreprinse de părți, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv, răspunsul Uniunii Naționale a Notarilor Publici și relațiile de la Evidența Persoanei, neconstituiind în realitate "arătarea moștenitorilor", ci doar demersuri efectuate în acest sens. De asemenea, a constatat că nefiind întrunite condițiile privind repunerea pe rol a cauzei, nu se pot dispune alte măsuri procedurale, cum ar fi disjungerea cauzei.

Așadar, instanța de recurs reținând corecta aplicare a dispozițiilor art. 415 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., a apreciat că măsura disjungerii nu se poate dispune mai înainte de repunerea pe rol a cauzei, dând astfel dezlegare criticii referitoare la măsura disjungerii în susținerea căreia a fost invocat argumentul privitor la pretinsa încălcare a dreptului la apărare.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că instanța de recurs a arătat că, potrivit art. 103 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, orice persoană interesată poate solicita deschiderea succesiunii, astfel că, pe cale de consecință, se poate aprecia că s-a răspuns în mod implicit criticii referitoare la respectarea dreptului la apărare al contestatoarei, având în vedere că aceasta ar putea justifica un interes (în considerarea coparticipării procesuale) în deschiderea succesiunii codebitorului solidar.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare declarată de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 56 din 16 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare declarată de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 56 din 16 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 iunie 2020.