ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2434/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Deliberând, asupra cauzei reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2016, reclamanta Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București a chemat în judecată pe pârâții A. și B., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 875.865,88 RON, respectiv 413.143,71 RON. De asemenea, a solicitat și plata a 1/2 din cheltuielile de executare achitate către executorul judecătoresc.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 1384 - art. 1386 C. civ. și art. 861 C. proc. civ.

La 14 iulie 2016, reclamanta a precizat cuantumul sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli de executare, respectiv 69.902,61 RON de la fiecare pârât.

Prin sentința civilă nr. 13064 din 14 iulie 2016, Judecătoria Sector 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2016.

Primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 1300 din 20 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea. A obligat pe pârâtul A. la plata sumei de 874.865,88 RON, cu titlu de daune, și la plata sumei de 69.902 RON către reclamanta Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București.

A obligat pe pârâta B. la plata sumei de 413.143,71 RON, cu titlu de daune, precum și la plata sumei de 69.902 RON către reclamanta Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București.

Prin decizia civilă nr. 857A din 3 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a constatat perimate cererile de apel formulate de pârâții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 494 din 6 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 857 A din 3 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 673A din 19 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a constatat că nu sunt întrunite condițiile transmiterii succesiunii apelantului-pârât A. pe calea vacanței succesorale către intimatul Municipiul București.

A respins apelul declarat de pârâtul A., ca fiind formulat de o persoană rămasă fără capacitate de folosință.

A respins apelul declarat de pârâta B., împotriva sentinței civile nr. 1300 din 20 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în contradictoriu cu reclamantă Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București și cu intimații C., D. și Municipiul București prin primar general, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 673A din 19 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta B., formulând următoarele critici:

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat că prin aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța a respins apelul declarat de pârâtă, reținând că, independent de măsura în care s-ar fi recuperat prejudiciul de la beneficiarii Legii nr. 118/1990, comitentul are dreptul de a recupera de la prepușii săi integral despăgubirile plătite.

În aprecierea recurentei-pârâte, interpretarea dată sentinței penale, prin care s-a soluționat latura civilă, este greșită. Prin sentința penală s-a dispus recuperarea prejudiciului în solidar de la Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București, Ministerul Justiției, prepușii celor două instituții, persoane care au intermediat obținerea indemnizațiilor și beneficiarii drepturilor. Recurenta-pârâtă a apreciat că interpretarea dată de instanță cu privire la recuperarea prejudiciului ar conduce la recuperarea acestuia de nenumărate ori, de la fiecare instituție sau persoană, ceea ce este nelegal.

În dezvoltarea acestor critici a susținut că, la data judecării cauzei în primă instanță, nu a existat nicio comunicare din partea Casei de Pensii a Municipiului București în sensul că prejudiciul a fost recuperat în totalitate. La data judecării apelului, pârâta a susținut că a depus întâmpinarea formulată de Casa de Pensii a Municipiului București, prin care se solicita respingerea cererii de chemare în garanție într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sector 4 București, pentru drepturile privind indemnizația care a fost plătită beneficiarilor, deoarece aceasta a fost recuperată prin Casele teritoriale de pensii.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că a pretinde achitarea unei sume din prejudiciul deja recuperat ar însemna o îmbogățire fără justă cauză.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a mai arătat că extinderea sferei de aplicare a dispozițiilor procedurale vizează și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta-pârâtă a criticat că instanța nu a dat curs solicitării sale de repunere pe rol a cauzei, astfel cum a solicitat prin notele scrise, prin urmare instanța nu a întreprins toate mijloacele necesare în vederea soluționării cauzei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

La 26 noiembrie 2021, Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București a comunicat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă B. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 iunie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pentru soluționare la 8 decembrie 2022, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit cadrului procesual configurat prin elementele cererii introductive, a fost dedus judecății instanței de fond un raport juridic obligațional pe temeiul răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului. Obiectul litigiului îl constituie acțiunea în regres formulată, în calitate de comitent, de reclamanta Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București împotriva prepușilor săi, pârâții A. și B., pentru recuperarea despăgubirilor plătite Casei de pensii a Municipiului București în baza sentinței penale nr. 378/F din 7 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2007, definitivă și irevocabilă.

În baza acestei sentințe penale a fost încuviințată executarea silită la cererea creditoarei Casa de pensii a Municipiului București, iar reclamanta, obligată în solidar cu pârâții, a achitat creditoarei despăgubiri în cuantum de 874.865,88 RON, reprezentând prejudiciul stabilit în sarcina pârâtului A., și în cuantum de 413.143,71 RON, reprezentând prejudiciul stabilit în sarcina pârâtei B., cât și cheltuielile de executare.

Instanțele de fond, reținând puterea de lucru judecat a sentinței penale prin care a fost atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâților A. și B. și constatând că reclamanta a achitat despăgubirile stabilite în sarcina prepușilor săi, au apreciat ca întemeiată acțiunea în regres formulată de reclamanta Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București.

Recurenta-pârâtă critică însă concluzia instanței de apel în sensul că reclamanta, în calitate de comitent, are dreptul să recupereze de la prepușii săi integral despăgubirile plătite, independent de măsura în care s-ar fi recuperat prejudiciul de la beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990.

Luând în examinare primul motiv de recurs, încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Deși nu indică în concret care este norma materială încălcată sau aplicată greșit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greșită a prevederilor în materia regresului comitentului, aplicabile în cauză, respectiv a art. 99 -998 raportat la art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Astfel, din perspectiva legii civile aplicabile sunt incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Prin urmare, în raport cu data săvârșirii faptei ilicite reținute în sarcina pârâtei sunt aplicabile, sub aspectul dreptului material, dispozițiile C. civ. de la 1864, data sesizării instanței civile cu prezenta acțiune în regres atrăgând incidența legii noi numai sub aspect procedural.

Strâns legat de prima critică, recurenta-pârâtă a mai susținut că interpretarea sentinței penale nr. 378/F din 7 mai 2010 a Tribunalului București de către instanțele de fond este greșită, întrucât ar permite o dublă reparație a prejudiciului, determinând o îmbogățire fără justă cauză. Față de această critică, care vizează respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii menționate, Înalta Curte urmează a analiza motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune a fi analizat în ce măsura s-a respectat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 378/F din 7 mai 2010 a Tribunalului București, prin care s-a tranșat raportul juridic primar (inițial), fiind angajată răspunderea civilă delictuală a prepușilor pentru fapta proprie și a comitentului pentru fapta prepușilor, creându-se premisele acțiunii în regres dezbătute în prezenta cauză.

Astfel, contrar recurentei-pârâte, instanțele de fond au reținut în mod corect că titlul executoriu reprezentat de sentința penală nr. 378/F din 7 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, definitivă și irevocabilă (prin decizia penală nr. 141/A din 8 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București și, respectiv decizia nr. 1583 din 9 mai 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) nu poate fi cenzurată în prezenta cauză.

În baza acestei sentințe a fost încuviințată executarea silită la cererea creditoarei Casa de Pensii a Municipiului București, iar reclamanta, obligată în solidar cu pârâții, a achitat creditoarei sumele de bani stabilite de instanța penală în sarcina pârâților.

Prin urmare, întrucât în temeiul titlului executoriu reprezentat de această hotărâre penală, reclamanta, în calitate de comitent, a plătit efectiv despăgubirile stabilite în sarcina prepușilor săi (pârâții), reiese că în prezenta cauză instanțele de fond au fost învestite să analizeze doar temeinicia dreptului comitentului de a se regresa împotriva prepușilor pentru sumele plătite, fără a mai putea fi pus în discuție prejudiciul, deja achitat, ca element al acțiunii în răspundere civilă delictuală, care a fost soluționată definitiv și irevocabil prin hotărârea penală.

Cu alte cuvinte, în litigiul pendinte se analizează raportul juridic civil de regres și se pun în discuție doar consecințele ce decurg, între comitent și prepus, din efectuarea de către comitent a plății despăgubirilor.

Or, recurenta-pârâtă a criticat fără temei tocmai dreptul reclamantei, în calitate de comitent, de a recupera de la prepușii săi integral despăgubirile efectiv plătite, invocând în favoarea sa aspecte care țin de raportul juridic obligațional dintre comitent și persoana prejudiciată - Casa de Pensii a Municipiului București.

Sub aspectul interpretării și aplicării normelor materiale în cauză, relevant este dreptul comitentului care a plătit despăgubirile de a se regresa împotriva prepusului, drept care decurge din natura răspunderii comitentului de a fi o răspundere pentru fapta altuia, al cărei fundament este ideea de garanție pe care acesta o are față de victimă.

Prin urmare, cum comitentul avansează în locul prepusului despăgubirile datorate de acesta victimei și cum ceea ce prevalează este răspunderea pentru fapta proprie, este echitabil ca, în final, prepusul care a comis fapta ilicită să suporte singur prejudiciul pe care l-a cauzat, comitentul fiind îndreptățit să recupereze integral suma plătită cu titlu de despăgubire.

Comitentul plătind ca garant, preia prin subrogare, drepturile și acțiunile victimei, astfel că temeiul juridic al acțiunii comitentului îl constituie dispozițiile art. 999 - 999 din C. civ. de la 1864, respectiv același temei pe care îl are și acțiunea victimei împotriva prepusului.

Rezultă astfel, că raportul de regres are în conținutul său dreptul subiectiv al creditorului plătitor (comitentul) la urmărirea debitorului (prepusului) pentru recuperarea integrală a plății făcute în vederea executării obligației proprii față de creditorul inițial (victima faptei ilicite), cât și obligația de plată a întregii datorii a debitorului către creditorul plătitor, născută ca urmare a plății efectuate de acesta.

Aceste repere privind calificarea dreptului de regres permit a se reține ca nefondată și critica referitoare la eventuala îmbogățire fără justă cauză a reclamantei. Dimpotrivă, prin regres se evită o îmbogățire fără justă cauză a prepusului (debitor) în dauna comitentului - plătitor.

Pe de altă parte, reclamanta nu este creditorul îndreptățit la despăgubiri în temeiul hotărârii penale, ci aceasta urmărește doar să recupereze sumele achitate în locul prepusului. Rezultă astfel, că reclamanta nu ar putea obține o dublă reparație, întrucât nu este cea îndreptățită să recupereze despăgubirile achitate de la beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990.

Totodată, Înalta Curte mai observă că în considerentele deciziei penale nr. 141/A din 8 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2007, menținute prin decizia nr. 1583 din 9 mai 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, sub aspectul laturii civile a cauzei s-a reținut că: "Părțile vătămate din cauză au formulat pretenții raportându-se la sumele de bani nerecuperate încă, după cum rezultă din înscrisurile depuse de către acestea, indicând cuantumul prejudiciului ce a fost deja recuperat.

Totodată, Curtea mai constată că inculpații au posibilitatea, în eventualitatea în care vor achita despăgubirile, să se îndrepte împotriva beneficiarilor adeverințelor pentru partea din prejudiciul imputabilă acestora, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, regulile referitoare la răspunderea civilă sunt instituite numai în favoarea celui vătămat, neoperând în favoarea celui ce a contribuit la producerea pagubei."

Cât privește eventuala îmbogățire fără justă cauză a Casei de Pensii a Municipiului București în situația în care a recuperat același prejudiciu și de la beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte reține că analiza acestei critici antamează incidența răspunderii în temeiul acestui fapt juridic licit, prin urmare excedează obiectului prezentului litigiu, în condițiile în care instanța nu a fost învestită cu o acțiune în restituire, ci a fost învestită cu o acțiune în regres, în care Casa de Pensii a Municipiului București nu are calitatea de parte.

În consecință, Înalta Curte constată legalitatea deciziei recurate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Sub un ultim aspect criticat, subsumabil motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu motivului de casare prevăzut de pct. 4, cum a indicat recurenta-pârâtă, Înalta Curte are în vedere critica referitoare la rolul activ al instanței, prin care se reproșează acesteia că nu a dat curs solicitării de repunere pe rol a cauzei, astfel cum aceasta a solicitat prin notele scrise, prin urmare nu a întreprins toate mijloacele necesare în vederea soluționării cauzei.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că în ședința din 8 martie 2021, în fața curții de apel, apelanta-pârâtă a depus la dosar cauzei întâmpinarea formulată de Casa de pensii a Municipiului București la cererea de chemare în garanție formulată de Agenția pentru plăți în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București. La 18 martie 2021, a comunicat note scrise prin care a solicitat, în temeiul art. 400 C. proc. civ., repunerea pe rol a cauzei, în situația în care instanță consideră că înscrisul depus nu este concludent, fiind necesare lămuriri sau probe, pentru dezlegarea corectă a cauzei.

Luând în examinare criticile recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ., motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind incident.

Dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă constituie esența rolului judecătorului în activitatea de înfăptuire a justiției, și anume stabilirea situației de fapt în baza probelor administrate.

Judecătorul are posibilitatea de a manifesta rol activ, în limitele prevăzute de lege, însă, ca regulă, neexercitarea acestei facultăți nu reprezintă un motiv pentru desființarea hotărârii. În schimb, dacă o normă legală stabilește nu numai dreptul, ci și obligația judecătorului de a avea rol activ, neîndeplinirea acesteia poate duce la desființarea hotărârii prin intermediul apelului sau recursului.

Contrar aprecierilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că ordonarea unor probe din oficiu nu este o obligație pentru judecător, ci doar o facultate, așa cum rezultă din prevederile art. 254 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ., precum și alin. (6) al aceluiași articol, care prevede că "părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii."

De asemenea, nu reprezintă o obligație pentru instanță nici repunerea cauzei pe rol, în condițiile în care art. 400 C. proc. civ. stipulează astfel: "Dacă, în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților."

Ca atare, întrucât rolul activ al judecătorului, conturat de dispozițiile art. 22 raportat la art. 400 C. proc. civ., nu impunea obligația de a repune cauza pe rol pentru a solicita lămuriri sau administrarea unor probe, Înalta Curte reține că instanței de apel nu i se poate imputa o greșeală de judecată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că nu sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 673 A din 19 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2022.