ÎCCJ, decizie (scj.ro #169556)

Conflict negativ de competență. Decizie de casare prin care s-a stabilit competența materială și teritorială a instanței de fond.  Efecte obligatorii

C.proc.civ., art. 133, art. 501

În cazul în care competența materială și teritorială a primei instanțe a fost stabilită prin decizia de casare,

potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) Cod procedură civilă,

modalitatea în care instanța de recurs, a dat dezlegare acestui aspect litigios se impune

fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

Pe de altă parte, norma anterior enunțată se referă la „instanța care judecă fondul”, fără a face vreo distincție după cum aceasta se află sau nu în circumscripția teritorială a instanței de recurs, o

r, unde legea nu distinge, nici judecătorul nu poate face vreo distincție

(

ubi lex non distinguet, nec nos distinguere debemus)

.

Nici prevederile art. 135 Cod procedură civilă nu sunt de natură a înlătura aplicarea normei edictate de art. 501 alin. (1) din același act normativ, cele două texte de lege vizând instituții juridice distincte, prin normele care reglementează conflictul competență, legiuitorul neintenționând să lipsească de efecte o decizie de casare prin care a fost tranșat definitiv aspectul vizând instanța competentă a soluționa pricina.

Secția I civilă, decizia nr. 15 din 14 ianuarie 2020

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 13 februarie 2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Raciu, Consiliul Local Raciu și Primarul Comunei Raciu la plata diferenței de diurnă până la cuantumul legal de 2% din indemnizația de încadrare brută lunară/zi pentru perioada în care a îndeplinit funcția de președinte al Biroului Electoral de Circumscripție nr. 66 Raciu, sumă evaluată provizoriu la 10.613,12 lei.

Reclamanta a precizat că a înțeles să sesizeze Tribunalul Vâlcea în raport de prevederile art. 127 Cod procedură civilă și în considerarea calității sale de judecător în cadrul Tribunalului Dâmbovița, care ar fi fost competent material și teritorial să soluționeze cererea.

Prin sentința civilă nr. 364 din data de 9 februarie 2018, Tribunalul Vâlcea a admis cererea formulată de reclamantă și a obligat pe pârâți la plata sumei reprezentând diferența dintre diurna în cuantum de 2% din indemnizația de încadrare brută lunară de care a beneficiat reclamanta în perioada 11 aprilie 2016 – 6 iunie 2016 și diurna efectiv achitată în perioada respectivă.

Împotriva acestei sentințe pârâții au formulat recurs principal, iar reclamanta recurs incident.

Prin  decizia nr. 2259/R-CONT din data de 31 octombrie 2018, Curtea de Apel Pitești a admis recursurile, a casat hotărârea tribunalului și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Târgoviște.

2.1. Judecătoria Târgoviște, prin sentința civilă nr. 126 din data de 15 ianuarie 2019,

a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, în esență, Judecătoria Târgoviște a reținut că decizia de casare pronunțată de Curtea de Apel Pitești, ca instanță de recurs a Tribunalului Vâlcea, nu este obligatorie pentru prima instanță întrucât deși superioară în grad judecătoriei, Curtea de Apel Pitești nu este superioară în grad Judecătoriei Târgoviște, neputându-se astfel pune în discuție obligativitatea hotărârii.

În privința competenței a arătat că, în principiu, singura hotărâre care are autoritate de lucru judecat este aceea pronunțată în regulatorul de competență, aspect ce reiese din interpretarea dispozițiilor art. 135 Cod procedură civilă, normă cu caracter special față de art. 501 din același cod; legiuitorul a prevăzut și o excepție de la această regulă, respectiv ipoteza în care instanța care declină competența de soluționare este Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârea acesteia fiind și declinator și regulator de competență.

Totodată, a constatat că, pentru instanța căreia i se trimite cauza, în temeiul dispozițiilor art. 496 raportat la art. 488 Cod procedură civilă, decizia instanței de recurs echivalează cu hotărârea de declinare a competenței, context în care nu există autoritate de lucru judecat pentru instanța căreia i se trimite cauza.

Judecătoria Târgoviște a reținut și că dispozițiile art. 131 alin. (1) Cod procedură civilă nu fac distincție după cum instanța este învestită de către reclamant sau de către altă instanță, singurele limite de verificare a competenței de către instanța căreia i se trimite cauza fiind cele instituite de art. 135 Cod procedură civilă, respectiv instanța a fost învestită prin hotărâre pronunțată în regulatorul de competență sau a fost învestită printr-o hotărâre de declinare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Apreciind că nu este ținută de niciuna dintre cele două limite enunțate, având în vedere dispozițiile art. 127 Cod procedură civilă și decizia Curții Constituționale a României nr. 290/2018, raportat la calitatea reclamantei de judecător la Tribunalul Dâmbovița, precum și împrejurarea că aceasta a optat pentru o instanță din raza teritorială a Curții de Apel Pitești, Judecătoria Târgoviște a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

2.2.

Învestită cu soluționarea cauzei,

Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin sentința civilă nr. 6176 din data de 12 noiembrie 2019,

a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâți, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea pricinii și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Astfel, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reținut că, în speță, competența materială și teritorială de soluționare a cererii formulate de reclamantă a fost stabilită cu caracter definitiv și obligatoriu prin decizia nr. 2259/R-CONT din data de 31 octombrie 2018 a Curții de Apel Pitești, statuările instanței de control judiciar asupra chestiunilor litigioase cu care a fost învestită (printre care se numără și cea referitoare la competența instanței) fiind obligatorii pentru instanța de trimitere, în temeiul art. 501 alin. (1) Cod procedură civilă.

De asemenea, a arătat că decizia instanței de recurs este obligatorie pentru instanța de trimitere indiferent dacă aceasta este sau nu arondată teritorial instanței de control judiciar, art. 501 alin. (1) Cod procedură civilă nefăcând o astfel de distincție.

În ceea ce privește caracterul derogatoriu al dispozițiilor art. 135 Cod procedură civilă față de dispozițiile art. 501 din același cod, a constatat inexistența unei relații de tip generic-specific între cele două dispoziții legale, dispozițiile normative reglementând două instituții de drept procesual civil distincte, a căror sferă de aplicabilitate nu se intersectează.

A arătat și că, dacă s-ar putea forța o relație de tipul generic/specific în materia conflictului de competență, dispoziția generală în materie ar fi art. 135 Cod procedură civilă, în timp ce norma derogatorie ar deveni art. 501 Cod procedură civilă, iar aplicarea în concret a prevederilor art. 127 Cod procedură civilă, cât și a celor statuate prin decizia Curții Constituționale a României nr. 290/2018 revine instanței de recurs cu ocazia stabilirii instanței competente în fond ca urmare a casării pentru necompetență.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 Cod procedură civilă prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că Judecătoria Târgoviște și Judecătoria Râmnicu Vâlcea și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, apreciind în mod diferit efectele decizie de casare, prin care Curtea de Apel Pitești a trimis cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Târgoviște.

În speță, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 2259/R-CONT din data de 31 octombrie 2018, Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis recursurile declarate împotriva sentinței nr. 364 din data de 9 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, Secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Târgoviște, reținând că excepția privind necompetența materială a instanței de fond, invocată ca motiv de recurs de către pârâți, este întemeiată.

Astfel, instanța de recurs a constatat că prezentul litigiu este unul civil de drept comun și, raportat la valoarea pretențiilor deduse judecății și la dispozițiile art. 94 lit. k) coroborat cu art. 95, art. 107 alin. (1) și art. 111 Cod procedură civilă, a stabilit că, în speță, competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Târgoviște.

Prin urmare, prin decizia de casare, instanța de recurs a statuat cu privire atât la competența materială, cât și la cea teritorială de soluționare a pricinii.

Potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) Cod procedură civilă, „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul”.

Astfel, în cazul în care competența materială și teritorială a primei instanțe a fost stabilită prin decizia de casare, modalitatea în care instanța de recurs, a dat dezlegare acestui aspect litigios se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

Pe de altă parte, norma anterior enunțată se referă la „instanța care judecă fondul”, fără a face vreo distincție după cum aceasta se află sau nu în circumscripția teritorială a instanței de recurs, or, unde legea nu distinge, nici judecătorul nu poate face vreo distincție

(

ubi lex non distinguet, nec nos distinguere debemus)

.

Nici prevederile art. 135 Cod procedură civilă nu sunt de natură a înlătura aplicarea normei edictate de art. 501 alin. (1) din același act normativ, cele două texte de lege vizând instituții juridice distincte, prin normele care reglementează conflictul competență, legiuitorul neintenționând să lipsească de efecte o decizie de casare prin care a fost tranșat definitiv aspectul vizând instanța competentă a soluționa pricina.

Prin urmare, față de cele anterior reținute și de temeiurile de drept evocate, Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Târgoviște, instanță la care cauza a fost trimisă spre competentă

soluționare prin decizia de casare.