ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1588/2020

HOTĂRÂRE

16.09.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1588/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 16 septembrie 2020

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2019, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanții A. - aprod, B. - aprod, C. - șofer și D. - șofer, angajați în cadrul Tribunalului Vâlcea, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL PITEȘTI, TRIBUNALUL VÂLCEA, cu citarea CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, au solicitat să se pronunțe o hotărâre judecătorească, prin care să se dispună:

recunoașterea stării de discriminare în care se află, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București și Curții de Apel Târgu Mureș, care depășește limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice care beneficiază de sporuri în procent de 45%, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 și agreat de reprezentanții Curții de Conturi a României, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat și la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022;

uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție, conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017;

repararea prejudiciului produs, prin acțiunea pârâților, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenței dintre suma care li s-a plătit efectiv și suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Târgu Mureș, instanța care, potrivit notei M.M.J.S., au stabilit în mod corect drepturile salariale acordate angajaților;

obligarea pârâților: MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL PITEȘTI și TRIBUNALUL VÂLCEA, la plata sumelor reprezentând aceste diferențe pentru perioada l ianuarie 2018 - viitor;

actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin sentința civilă nr. 60 din 17 ianuarie 2020, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Instanța a reținut că, potrivit art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. (2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. (2^1) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz."

Instanța a reținut că, prin decizia Curții Constituționale nr. 290/2018 din 26 aprilie 2018 s-a decis că "dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă".

În cauză, s-a reținut că reclamanții fac parte din personal conex din cadrul Tribunalului Vâlcea, iar cererea de chemare în judecată este formulată în contradictoriu și cu Tribunalului Vâlcea în calitate de pârât.

Prin sentința nr. 758 din 29 iunie 2020, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, fiind declinată competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, prin acțiunea formulată, părțile reclamante având funcția de personal contractual conex în cadrul Tribunalului Vâlcea, și anume aprozi și șoferi, au solicitat obligarea pârâților la recunoașterea unor drepturi salariale și plata acestora.

A considerat instanța că, având în vedere natura litigiului, litigiu de muncă, instanța sesizată de către reclamanți inițial, și anume Tribunalul Vâlcea, este competentă teritorial a soluționa cauza potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2010.

În opinia instanței, Tribunalul Dâmbovița nu este competent teritorial prin raportare art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., întrucât părțile reclamante nu se regăsesc în niciuna din categoriile de personal enunțate de aceste dispoziții, fiind personal contractual conex, aprozi și respectiv șoferi.

Instanța a considerat că nu poate fi reținută competența teritorială a Tribunalului Dâmbovița nici față de dispozițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., întrucât potrivit acestora reclamantul este cel care poate sesiza o altă instanță competentă din circumscripția curții de apel învecinate, o astfel de excepție neputând fi invocată din oficiu de către instanță. În acest sens se observă o diferență de formulare în alin. (2) al articolului menționat față de alin. (1) în sensul că în cazul în care judecătorul/instanța sunt chemați în judecată, partea reclamantă nu mai este obligată ci are dreptul de a sesiza una din instanțele deopotrivă competente indicate.

Rezultă așadar că dacă partea și-a exercitat dreptul de opțiune în sensul sesizării uneia dintre instanțele deopotrivă competente, în favoarea aceleia operează prorogarea de competență și aceasta nu mai poate invoca necompetența și nici declina cererea în favoarea altei instanțe, normele devenind în acest caz de ordine publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența materială revenind în primă instanță tribunalului.

Dispozițiile art. 3 raportat la art. 90

din Legea nr. 567/2004, cu referire la art. 41 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești recunosc acestor reclamanți, din perspectiva profesiei pe care o exercită, calitatea de personal conex în cadrul instanței unde funcționează, acestora fiindu-le aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1), alin. (2) și alin. (2

) C. proc. civ.

Potrivit art. 266 din Codul muncii:

"Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.", iar conform dispozițiilor art. 269 din Codul muncii "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Art. 127 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, reglementează un caz de competență facultativă în sensul următor:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate, reclamanții puteau sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii, având în vedere calitatea de pârâți a CURȚII DE APEL PITEȘTI și a TRIBUNALULUI VÂLCEA.

Reclamanții au ales să introducă cererea de chemare în judecată la Tribunalul Vâlcea, în acord cu prevederile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (2)

al aceluiași text de lege care reglementează norme de competență teritorială având caracter relativ.

Caracterul facultativ al acestor dispoziții legale permite așadar reclamanților să recurgă sau nu la acest beneficiu oferit de lege, fără ca acestora să le fie afectată valabilitatea opțiunii.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.