ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 343/2018

Ședința publică din data de 14 februarie 2018

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți sub numărul x/2005 din data de 24.11.2015 reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Stațiunea de Cercetare si Dezvoltare Pomicola Mehedinți (SCDP), a solicitat sa se pronunțe o hotărâre prin care să se constate că terenul curți construcții în suprafață de 0,93 ha menționat în Anexa la Contractul de concesiune nr. x/11.03.2002 la categoria "DRUMURI", nu este suprapus cu terenul în suprafață de 14.782 mp - nr. cadastral x, situat în comuna Breznita Ocol Sat Magheru, înscris în CF x a localității Breznita Ocol, pe care reclamanta îl deține în proprietate.

Prin sentința nr. 12 din 15.02.2016 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mehedinți și s-a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE POMICOLĂ MEHEDINȚI în favoarea Judecătoriei Dr. Turnu Severin.

Dosarul a fost înaintat Judecătoriei Dr. Turnu Severin, unde a fost înregistrat sub nr. de dosar x/2016

Prin sentința civilă nr. 663 din 22.02.2017, pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamanta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Mehedinți.

Împotriva acestei sentințe pârâta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Mehedinți a formulat apel ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Mehedinți.

Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 202/2017 din 19 septembrie 2017 a respins excepțiile inadmisibilității apelului sub aspectul menținerii soluției dar schimbării considerentelor și a lipsei de interes, invocate de către intimata-reclamantă, prin întâmpinare și a respins apelul formulat de pârâta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Mehedinți.

Împotriva acestei decizii pârâta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Mehedinți a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. .

Prin adresa din 03 noiembrie 2017, Tribunalul Mehedinți a înaintat recursul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 09 noiembrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 6.

Prin rezoluția completului din data de 20 noiembrie 2017 s-a fixat termen de judecată la 14 februarie 2018.

În ședința publică din data de 14 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a reținut:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect o acțiune în constatare.

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Din considerentele deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care instanța supremă nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

Mai mult decât atât, chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în verificarea jurisprudenței, în considerentele 30 și 31 din decizie, Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs.

Relevante în acest sens sunt considerentele care vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat ideea că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a instanței supreme.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în timp ce Înaltei Curți de Casație și Justiție îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel.

Potrivit art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din dispoziția legală menționată rezultă fără neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia este pronunțată de Tribunalul Mehedinți în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina cauza în favoarea Curții de Apel Craiova căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta - pârâtă STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE POMICOLĂ MEHEDINȚI împotriva deciziei nr. 202/2017 din 19 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2018.