ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 194/2018

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2018

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1799 din 2 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, au fost respinse recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 393/2015 din 13 martie 2015 și împotriva deciziei civile nr. 1413/2015 din 29 septembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate. Au fost respinse recursurile declarate de recurentele-pârâte C. S.A. BUCUREȘTI și S.C. D. S.R.L. BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 393/2015 din 13 martie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au formulat cerere de contestație în anulare contestatorii B. și A., motivele fiind, în esență, următoarele:

Dezlegarea dată în soluționarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 393/2015 din 13 martie 2015 este rezultatul unor greșeli materiale, fapt ce se circumscrie dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I din vechiul C. proc. civ.:

Referitor la notificarea privind întârzierea la plată identificată sub nr. x/05.12.2010 emisă de C..:

Prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au arătat că instanța de apel, în rejudecare, nu a analizat în mod efectiv argumentele din cererea de apel, nu a procedat la o înlăturare, motivată și argumentată în mod explicit, a susținerilor din aceeași cerere de apel, față de sentința Tribunalului București și nici nu a prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa, aspect pentru care au invocat prevederile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1799 din 2 noiembrie 2016, instanța de recurs a arătat că susținerile recurenților vizează greșita stabilire a situației de fapt de către instanța de apel, în contradicție cu probatoriul administrat, aceasta fiind o chestiune de fapt care nu vizează legalitatea hotărârii recurate.

În acest caz, greșeala materială privește eroarea în care s-a aflat instanța de recurs, în sensul că nu a avut în vedere că prin decizia nr. 2504 din 03 iulie 2014 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a statuat că, în ceea ce privește contractul de credit bancar pentru investiții imobiliare nr. x/12.08.2008, este incidentă Legea nr. 190/1999, cu modificările și completările ulterioare. Față de calificarea contractului ca fiind de credit ipotecar, rezultă că, contrar dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 190/1999, B. nu a fost notificată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin executor judecătoresc ori bancar, iar contrar prevederilor pct. 5.10 din Condițiile generale de creditare, nici coplătitorul A. nu a fost notificat în scris de către C.. asupra consecințelor ce decurg din contractul de credit în cazul întârzierii la plată a obligației contractuale.

Prin urmare, greșeala materială a instanței de recurs constă tocmai în eroarea în care s-a aflat asupra naturii juridice a contractului de credit în sensul că, acesta fiind un contract guvernat de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, cu modificările și completările ulterioare, trebuie să se facă aplicarea prevederilor art. 19 din aceeași lege, în sensul în care creditorul ipotecar, în cazul întârzierii la plată, să trimită împrumutatului, la ultima adresă comunicată de acesta, o notificare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin executor judecătoresc ori bancar, prevenindu-l asupra consecințelor încălcării contractului de credit ipotecar pentru investiții imobiliare.

Referitor la constatarea ca fiind clauze nelegale și abuzive prevederile art. 5 din Contractul de credit bancar pentru investiții imobiliare nr. x/12.08.2008 ultima teză, respectiv în partea privind modul de formare al dobânzii curente:

În ceea ce privește dobânda datorată începând cu data de 03.04.2010, data de scadență a ratei aferentă lunii martie 2010, prin cererea de recurs recurenții au arătat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ., decizia nr. 393/2015 din 13 martie 2015 a Curții de Apel București, în rejudecare, cuprinzând motive contradictorii și fiind dată de instanța de apel cu greșita aplicare a legii, în sensul că, fiind în prezența unui contract de credit ipotecar acesta este guvernat de Legea nr. 190/1999.

Greșeala materială privește eroarea în care s-a aflat instanța de recurs în sensul că nu a avut în vedere că prin decizia nr. 2504 din 03 iulie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a statornicit că, în ceea ce privește contractul de credit bancar pentru investiții imobiliare nr. x/12.08.2008, este incidentă Legea nr. 190/1999, cu modificările și completările ulterioare, iar față de calificarea contractului ca fiind contract de credit ipotecar, rezultă că, în ceea ce privește raportul juridic obligațional acesta este guvernat de dispozițiile art. 14 lit. a) din aceeași lege.

Nesesizarea de către instanța de recurs că, în cauză, raportul juridic obligațional este guvernat de dispozițiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999, cu modificările și completările ulterioare, a condus instanța la efectuarea unor grave greșeli materiale în partea privind formarea dobânzii în prezentul contract de credit ipotecar.

Referitor la modificările privind dobânda curentă aduse contractului de credit bancar pentru investiții imobiliare nr. x/12.08.2008 prin actul adițional comunicat sub nr. x/17.09.2010, încheiat în baza O.U.G. nr. 50/2010:

Prin cererea de recurs recurenții au solicitat să se constate nelegalitatea din actul adițional a marjei pe an exprimată în puncte procentuale, fixă pe toată perioada de creditare, de 8,16 puncte procentuale, în condițiile în care prin contractul de credit bancar pentru investiții imobiliare nr. x/12.08.2008, cu modificările aduse prin actul adițional nr. x/03.09.2008, părțile au convenit asupra unei cote procentuale fixe de 0,4 %.

Nesesizarea că raportul juridic obligațional este guvernat de dispozițiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999, cu modificările și completările ulterioare, a condus instanța de recurs la efectuarea unor greșeli materiale în partea privind formarea dobânzii în prezentul contract de credit ipotecar, instanța de recurs acceptând în mod eronat ca C.., creditor ipotecar, să aplice cu titlu de indice de referință la creditele ipotecare în EURO propria sa dobândă de referință. Or, instanța de recurs trebuia să sesizeze că dobânda de referință proprie a C.. este o dobândă stabilită discreționar de către bancă, iar ea nu conține indici de referință obiectivi verificabili și care să ofere părții posibilitatea de a înțelege mecanismul de formare al acesteia.

Referitor la constatarea ca fiind clauză nelegală și abuzivă reținerea comisionului de acordare credit în sumă de 3.225 EUR din suma totală acordată cu titlu de împrumut de 132.225 EUR, respectiv pct. 1 din Contractul de credit bancar pentru investiții imobiliare nr. x/12.08.2008:

Prin cererea de recurs, recurenții au arătat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., pe motiv că instanța de apel, prin decizia nr. 393/2015 din 13 martie 2015, nu s-a conformat acestor cerințe legale, întrucât nu a examinat efectiv apărările și susținerile părților.

Prin decizia contestată, instanța de recurs a arătat că hotărârea instanței de apel este legală și în raport de soluția privind comisionul de acordare, ea fiind corectă juridic și din punct de vedere al normelor de drept material și, că, din moment ce comisionul de acordare reprezintă un preț al serviciului de acordare a creditului, clar prevăzut în contract - 3.225 euro -, nu se poate constata existența unui dezechilibru contractual.

Instanța de recurs nu a sesizat că, în condițiile în care izvorul obligațiilor îl reprezintă un contract de credit ipotecar, guvernat de dispozițiile Legii nr. 190/1999, cu modificările și completările ulterioare, trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 15 din aceeași lege, în forma în vigoare la data contractării creditului, și să rețină că în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și altor garanții, după caz, clauza privind comisionul de acordare a creditului fiind nelegală și abuzivă, deoarece aceasta nu derivă din contractul de credit încheiat, ci este anterioară întrunirii acordului de voință al părților contractante.

Instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze unul dintre motivele de modificare sau de casare, referitor Ia calculul dobânzii curente aferente creditului acordat pe perioada martie 2009 - februarie 2010, pentru care s-a perceput o cotă de 8,35% în loc de 7,95%, deci mai mult cu 0,40%, fiind incidente dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ.:

Prin cererea de recurs recurenții au arătat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., pe motiv că instanța de apel nu a examinat efectiv apărările și susținerile părților.

Prin decizia nr. 1799 din 02 noiembrie 2016, instanța a omis să cerceteze acest motiv de recurs.

Instanța de recurs a ignorat criticile de nelegalitate invocate în cererea de recurs referitor la calculul dobânzii curente aferentă creditului acordat pe perioada martie 2009 - februarie 2010, pentru care s-a perceput o cotă de 8,35% în loc de 7,95%, deci mai mult cu 0,40%.

Referitor la soluționarea recursului depus împotriva deciziei nr. 1413/2015 din 29 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2011*:

În ceea ce privește motivul de recurs ce viza solicitarea de inserare în dispozitiv a radierii înscrierii din Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare sub nr. x/22.12.2010, respectiv y (ce privește cesiunea a cărei nulitate s-a constatat), prin cererea de recurs s-a invocat incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 din vechiul C. proc. civ., decizia nr. 1.413 din 29 septembrie 2015 cuprinzând motive contradictorii și fiind lipsită de temei legal, ceea ce face să nu se poată stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu.

Prin decizia nr. 1799 din 02 noiembrie 2016, instanța de recurs a arătat că, în situația în care contractul de cesiune este anulat, implicit mențiunea de la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare referitor la drepturile are rezultă din cesionarea contractului de credit bancar își pierde efectele "de jure".

În acest caz, greșeala materială constă în eroarea în care s-a aliat instanța de recurs în sensul că nu a avut în vedere că recurenții, debitori cedați în contractul de cesiune de creanță nu pot solicita modificarea prin anulare a înregistrării anterioare făcută de părțile contractului, respectiv cedent C.. și cesionar S.C. D. S.R.L.

Greșeala materială a instanței de recurs constă tocmai în eroarea în care s-a aflat asupra solicitării referitoare la radierea înscrierii din Arhiva electronică de Garanții Reale Mobiliare a contractului de cesiune de creanță, aceasta reprezentând un capăt de cerere accesoriu față de cererea principală privind nulitatea parțială a cesiunii de creanță.

Instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, prin raportare la dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ., în ceea ce privește calculul dobânzii curente aferente creditului acordat pe perioada martie 2009 - februarie 2010, pentru care s-a perceput o cotă de 8,35% în loc de 7,95%, deci mai mult cu 0,40%.

Prin cererea de recurs s-a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., pe motiv că instanța de apel nu a examinat efectiv apărările și susținerile părților.

Prin decizia nr. 1799 din 02 noiembrie 2016, instanța de recurs a omis să cerceteze acest motiv de casare.

Referitor la "modificarea în mod corespunzător a graficului de rambursare și recalcularea debitelor raportat la plățile efectuate, cu redobândirea calității apelanților de împrumutat și coplătitor în raport contractual bancar, cu termene de plată lunare în vederea rambursării creditului ipotecar, conform graficului de rambursare", recurenții au arătat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 din vechiul C. proc. civ., decizia nr. 1.413 din 29 septembrie 2015 cuprinzând motive contradictorii și fiind lipsită de temei legal.

Instanța de recurs a omis să cerceteze acest motiv de recurs.

Referitor la restituirea tuturor plăților efectuate de recurenți către S.C. D. S.R.L. cu titlu de plată rată credit de la data cesiunii și până la zi, cu acordarea de dobânzi legale, calculate până la data restituirii, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., decizia nr. 1413 din 29 septembrie 2015 fiind lipsită de temei legal, ceea ce face să nu se poată stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu.

Prin decizia nr. 1799 din 02 noiembrie 2016, instanța de recurs a omis să cerceteze acest motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 317-321 C. proc. civ.

Intimata S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației.

Prin întâmpinarea formulată, intimata C. S.A. a solicitat respingerea contestației în anulare.

Contestația în anulare este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 318 din vechiul C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța respingând sau admițând numai în parte recursul, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Prin cererea supusă analizei s-au invocat drept motive ale contestației în anulare dispozițiile textului de lege mai sus evocat.

Art. 318 alin. (1) teza I din vechiul C. proc. civ. vizează greșeli materiale cu caracter procedural, esențiale, determinante pentru soluția pronunțată, greșeli care să fi dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei.

Din conținutul deciziei contestate nu rezultă existența unor astfel de greșeli materiale care să ducă la anularea acesteia. Când instanța de judecată, cunoscând actele și lucrările dosarului, realizează o apreciere, o interpretare proprie a normelor legale incidente în speță, nu poate fi vorba de o greșeală materială în sensul textului legal, ci eventual o greșeală de judecată. Or, chiar și în această ipoteză, prin intermediul contestației în anulare, nu se poate tinde la anularea unei hotărâri pentru că judecata nu a fost bine realizată.

În speță, contestatorii au formulat critici vizând eventuale greșeli de judecată considerând că instanța de recurs s-a aflat în eroare cu privire la natura juridică a contractului de credit în sensul că, acesta fiind un contract guvernat de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, cu modificările și completările ulterioare, sunt incidente dispozițiile art. 14 lit. a), art. 15 și art. 19 din această lege. Au mai invocat, de asemenea, contestatorii că, raportat la motivul de recurs privind solicitarea de inserare în dispozitiv a radierii înscrierii din Arhiva de Garanții Reale Mobiliare sub nr. x/22.12.2010, respective y, eroarea instanței de recurs constă în faptul că nu a avut în vedere că debitorii cedați nu puteau solicita anularea înregistrării.

Practic, contestatorii confundă semnificația sintagmei "greșeală materială" cu pretinse greșeli de judecată, respectiv de apreciere și de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial și procedural.

Or, în înțelesul normei prevăzute de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I din vechiul C. proc. civ., greșeala materială care deschide calea contestației în anulare vizează o eroare formală, evidentă, care, deși distinctă de eroarea materială care poate fi îndreptată în condițiile art. 281 din același cod, nu poate fi inițiată pentru remedierea unor greșeli decurgând din aprecierea probelor sau a interpretării unor dispoziții legale cu incidență în speță ori din stabilirea eronată a situației de fapt.

Fiind un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv, pentru că s-ar ajunge, pe o cale indirectă, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

Or, chestiunile reclamate de contestatori nu se circumscriu motivului de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I din vechiul C. proc. civ. pentru promovarea căii extraordinare de atac, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs, supuse deja analizei unei instanțe de recurs.

În consecință, aspectele invocate nu pot fi supuse analizei în cadrul unei contestații în anulare, deoarece această cale extraordinară de atac nu deschide oportunitatea formulării unui recurs la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că dezlegarea cauzei nu a fost bine soluționată, în conformitate cu opinia contestatorilor.

Nici argumentele referitoare la incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Raportat la recursul declarant împotriva deciziei nr. 393/2015 din 13 martie 2015, contestatorii au invocat faptul că instanța de recurs a omis să cerceteze unul din motivele de modificare sau casare, referitor la calculul dobânzii curente aferente creditului acordat pentru perioada martie 2009 - februarie 2010, pentru care s-a perceput o dobândă de 8,35%, în loc de 7,95%, deci mai mult cu 0,40%. Această critică se regăsește și cu privire la recursul declarant împotriva deciziei nr. 1413/2015 din 29 septembrie 2015. Alte argumente vizează faptul că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivelor ce vizau modificarea în mod corespunzător a graficului de rambursare și recalcularea debitelor, raportat la plățile efectuate, cu redobândirea calității recurenților de împrumutat și coplătitor în contract, cu termene de plată lunare în vederea rambursării creditului ipotecar, sub acest aspect hotărârea instanței de apel cuprinzând motive contradictorii și a motivelor referitoare la restituirea plăților efectuate către S.C. D. S.R.L.

Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs și această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Din aceste dispoziții ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestații în anulare este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele recursului și, prin urmare, doar nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestația în anulare.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală din vechiul C. proc. civ., este necesar să se facă distincție între motive și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurenți, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este îndreptățită, așadar, să răspundă la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită, așa cum reiese din considerentele ce se regăsesc la filele x în ceea ce privește dobânda, filele x sub aspectul motivării hotărârii pronunțate de instanța de apel, filele x în ceea ce privește pretențiile față de S.C. D. S.R.L. din decizia nr. 1799 din 02 noiembrie 2016.

În speță, instanța de recurs a arătat foarte clar, prin argumente de sinteză, care sunt considerentele pentru care a găsit că nu sunt fondate susținerile recurenților.

În consecință, Înalta Curte constatând neîndeplinite condițiile art. 318 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată în cauză.

Raportat la dispozițiile art. 274 alin. (1) din același cod, va obliga contestatorii la plata sumei de 1.080,19 RON, în solidar, către intimata S.C. D. S.R.L. BUCUREȘTI, cu titlu de cheltuieli de judecată, avându-se în vedere că prin încheierea încheierea din 07 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016 s-a dispus:

"Admite cererea formulată de petenții B. și A.. Îndreaptă eroarea materială strecurată în minuta pronunțată la data de 31 ianuarie 2018 în dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, în sensul că:

"Obligă contestatorii B. și A. la plata sumei de 1.080,19 RON, în solidar, către intimata S.C. D. S.R.L. BUCUREȘTI, cu titlu de cheltuieli de judecată", în loc de:

"Obligă contestatorii B. și A. la plata sumei de 8.641,54 RON, în solidar, către intimata S.C. D. S.R.L. BUCUREȘTI, cu titlu de cheltuieli de judecată", cum din eroare s-a menționat.

Prezenta face parte integrantă din minuta pronunțată la data de 31 ianuarie 2018 în dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă."

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii B. și A. împotriva deciziei nr. 1799 din 2 noiembrie 2016, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

Obligă contestatorii B. și A. la plata sumei de 1.080,19 RON, în solidar, către intimata S.C. D. S.R.L. BUCUREȘTI, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2018.