ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2271/2019

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 30 mai 2016 sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.628.879,26 RON, compusă din 475.901,69 RON reprezentând debit principal și 1.152.977,57 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data formulării cererii de chemare în judecată, precum și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere pentru perioada cuprinsă între data formulării cererii de chemare în judecată și data achitării efective a debitului, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și următoarele, art. 453 C. proc. civ., art. 14, art. 15, art. 1166, art. 1270, art. 1350, art. 1420, art. 1516, art. 1523, art. 1535 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 227/C din 8 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.

Apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 227/C din 8 martie 2017 a Tribunalului Brașov, secția Civilă a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 242/Ap din 1 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac și casarea deciziei recurate. În motivarea recursului s-a invocat greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 1270 și art. 1420 C. civ., fiind interpretate eronat atât obligațiile de plată stabilite prin contractul nr. x din 17 iulie 2013, cât și obiectul acestei convenții. Pornind de la o defalcare a pretențiilor solicitate, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a inclus în mod eronat în valoarea pretențiilor solicitate garanția de bună execuție și a făcut un calcul procentual al valorilor ce se cuvin reclamantei, concluzionând în mod greșit că s-a plătit 80% din valoarea contractului și că diferența de preț este condiționată de încheierea procesului-verbal de recepție finală a lucrărilor. De altfel, plecând de la o premisă greșită asupra calcului procentual al valorilor plătite în cadrul contractului, instanța de apel a reținut că nu sunt datorate diferența de preț și penalitățile de întârziere. Cu privire la penalitățile de întârziere solicitate nu s-a avut în vedere materialele, care constituie prima parte componentă a valorilor menționate în contractul încheiat între părți, a căror livrare a fost făcută la 18 octombrie 2013, cu scadența de plată la 17 decembrie 2013. Or, până la data executării obligației de plată prin valorificarea biletelor la ordin lăsate în garanție, curg și penalitățile de întârziere care au fost solicitate prin prezenta acțiune. Prin urmare, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de recurs să constate că prin decizia recurată s-au aplicat și interpretat greșit prevederile art. 1270 C. civ., având în vedere că voința părților a fost în sensul renunțării la manopera și stornarea sumei de 296.198,31 RON, ce reprezintă montajul, fiind rămas ca și obiect doar prețul livrării materialelor. Astfel, dacă s-ar fi dat eficiență juridică art. 1270 C. civ., termenele speciale de plată a contravalorii materialelor trebuiau apreciate separat și distinct de orice altă obligație contractuală. Cu privire la garanția de bună execuție, recurenta-reclamantă a susținut că este greșit modul de interpretare al termenelor și prevederilor contractuale. În continuare s-a prezentat în ce constă obiectul contractului, respectiv livrarea materialelor și a manoperei, și că instanța de apel nu a făcut o distincție clară între cele două obiecte, fapt ce a condus la un calcul procentual al sumelor achitate de către pârâtă din întreg prețul contractului și concluzia greșită a constatării netemeiniciei pretențiilor. Astfel, suma de 475.802,86 RON reprezintă contravaloarea materialelor livrate pârâtei și nu includ garanția de bună execuție, cum greșit s-a reținut de către instanțele de fond. Faptul că garanția de bună execuție este stabilită în cotă procentuală din valoarea contractului nu are vreun efect asupra diferenței de preț ramase neachitată a materialelor ce au fost livrate. Prin adresa nr. x/10.12.2014, pârâta a recunoscut ca înregistrează un sold restant în cuantum de 772.001,10 RON, însă a pretins că această sumă este compusă din 205.562,40 RON, reprezentând garanția de bună execuție în procent de 5% din valoarea contractului și 566.438,61 RON reprezentând cea de-a treia tranșă din preț, în procent de 10% din valoarea contractului. Această susținere a pârâtei, preluată de altfel și de către instanța de apel în motivarea deciziei sale, este greșită. Sub acest aspect, recurenta a susținut că, potrivit înțelegerii dintre părți consfințită prin contractul nr. x/17.07.2013, obligația de plată a beneficiarului materialelor devenea scadentă în termen de 60 de zile de la data livrării, iar suma de 475.901,69 RON nu este altceva decât diferența de preț pentru materialele livrate, dată fiind renunțarea la manoperă pentru punerea în operă a materialelor. S-a mai susținut că, instanța de apel eronat a reținut că se impune ca reclamanta să acorde garanție pentru materialele livrate, potrivit art. 7.9 din contract. Or, această garanție de buna execuție reglementată de legea specială privind calitatea în construcții va fi îndestulată în caz de nevoie din scrisoarea de garanție bancară emisă în acest scop. În acest context, al modificării obiectului contractului prin voința părții, recunoscută fiind renunțarea la contravaloarea manoperei și fiind stornată valoarea de 296.198,31 RON, solicită a se da eficiență juridică prevederilor art. 1420 C. civ., interpretarea instanței de apel în sensul că acest text de lege nu își găsește aplicabilitate în speță fiind o soluție absolut neîntemeiată.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii soluției pronunțate de instanța de apel. Cu privire la excepția nulității recursului s-a susținut că deși s-a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin susținerile invocate recurenta își exprimă nemulțumirile legate de interpretarea dată de instanță înscrisurilor de la dosar, coroborate cu textele de lege aplicabile în speță.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și a apărărilor invocate prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 2 aprilie 2019, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză nu s-au depus puncte de vedere la raport. Ulterior, s-a fixat termen pentru admisibilitatea în principiu a recursului, la 3 decembrie 2019.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului, în temeiul art. 248 C. proc. civ., constituită în complet de filtru, și a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat trebuie să se arate în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancțiunea nulității pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate. De altfel, simpla relatare a pretențiilor reclamantei, a principalelor etape ale procesului, a situației de fapt care a stat la baza generării litigiului dintre părți, nu pot fi suficiente pentru a constitui o motivare a recursului, deoarece această cale de atac nu vizează situația de fapt și nu are caracter devolutiv, astfel că recurenta trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege. Din analiza argumentelor expuse în susținerea cererii de recurs se constată că nu se pot desprinde greșelile identificate și imputate instanței, fiind invocat generic și formal motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, în motivarea recursului se invocă greșita situație de fapt reținută de către instanța de apel, care ar fi stat la baza aplicării greșite a dispozițiilor art. 1270 și art. 1420 C. civ., în sensul greșitei evaluări a probatoriului administrat, cu referire la obiectul contractului și a obligațiilor de plată, precum și confuzia instanței cu privire la cota procentuală achitată din contract, la garanția de bună execuție și diferența de preț neachitată. Or, nu se poate considera că aceste susțineri ale recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unor critici concrete, de nelegalitate a deciziei recurate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea greșelilor săvârșite de instanță în legătură cu dispozițiile legale menționate. În realitate, prin criticile invocate în susținerea recursului se tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la interpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea pretențiilor solicitate în baza contractului nr. x/17.07.2013, chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie ale hotărârii atacate. Prin urmare, în raport de generalitatea criticilor formulate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin care se invocă aspecte de netemeinicie, fără a se formula critici cu privire la nelegalitatea deciziei recurate, Înalta Curte urmează să aplice sancțiunea nulității recursului, prevăzută de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Totodată, deși motivele de recurs au fost încadrate formal în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2) și (3) C. proc. civ. în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488, nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu. Față de considerentele expuse, întrucât accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) din același Cod, va anula recursul declarat de reclamantă.