ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4752/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4752/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul G.Ș.B., în contradictoriu cu pârâții

M.A.I., U.M.(...), I.S.U. al județului Teleorman și Inspectorul Șef al I.S.U.al

județului Teleorman, a solicitat suspendarea executării actului

administrativ, denumit Ordinul M.A.I. nr. 2403 din 11 din 02 martie 2012 și

repunerea în situația anterioară trecerii în rezervă, până la pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în Dosarul nr. 4850/2/2012

aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII de contencios

administrative și fiscal.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că prin ordinul menționat a fost sancționat

disciplinar cu "trecerea în rezervă", fiind reținută în sarcina sa,

urmare a unei presupuse cercetări disciplinare, săvârșirea unor abateri

disciplinare, de natura celor reținute de art. 42 alin. (1) lit. d), e) și h)

și alin. (2) lit. 1) din Ordinul M.26/2009 pentru aprobarea Regulamentului

disciplinei militare, mai precis pentru "lipsă de sinceritate",

"prezentarea de rapoarte și cereri individuale neconforme cu

realitatea", "lipsă de respect manifestată față de comandanți și

superiori în grad" și "încălcarea normelor de conduită militară în

unitate", abateri ce par a fi săvârșite în formă continuată timp de mai

mult de 3 (trei) luni și jumătate, în perioada 04. iulie -27 octombrie 2011. A

arătat că, în realitate, în această perioadă, a efectuat 33 zile de concediu de

odihnă, după cum arată și Ordinele de serviciu , emise de șeful I.S.U. județean

Teleorman.

A precizat că

împotriva Ordinului nr. 2403 din 11 din 02 martie 2012 a formulat plângere

prealabilă în termenele și condițiile reținute de art. 7 din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, după care a acționat în instanță, pentru că

actul administrativ atacat este lovit de mai multe motive de nulitate pe care le-a

descris pe larg în cererea de chemare în judecată.

Cu privire la caracterul

iminent al pagubei, a susținut că lipsa drepturilor salariale ce i se cuvin i-a

afectat securitatea financiară a familiei și implicit resursele necesare

asigurării existenței zilnice, existând chiar posibilitatea iminentă de

pierdere a locuinței, iar stresul provocat a determinat deteriorarea gravă a

sănătății, precum și deteriorarea relațiilor de familie.

Prin întâmpinare, pârâtul I.S.U. a

județului Teleorman a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive,

întrucât nu are calitate de emitent al actului ce se cere a fi suspendat, iar

pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată.

instanței de fond

Prin Sentința civilă

nr. 4590 din data de 25 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată

cererea precizată formulată de reclamantul G.Ș.B.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut

situația de fapt potrivit căreia prin Ordinul nr. 2/2403 emis la data de 02

martie 2012 de M.A.I., reclamantul G.Ș.B., având gradul de căpitan în cadrul I.S.U.

a Județului Teleorman a fost sancționat disciplinat cu „trecerea în rezervă”,

pentru „lipsa de sinceritate”, „prezentarea de rapoarte și cereri individuale

neconforme cu realitatea”, „lipsa de respect manifestată față de comandanți și

superiori în grad”, „încălcarea normelor de conduită militară în unitate”,

abateri disciplinare prevăzute la art. 42 alin. (1) lit. d), e) și h) și alin. (2)

lit. l) din Ordinul nr. M26/2009 pentru aprobarea Regulamentului disciplinei militare,

săvârșite în perioada 04.iulie - 27 octombrie 2011, iar plângerea prealabilă

formulată de reclamant împotriva ordinului menționat, a fost respinsă, aspect

rezultând din adresa nr. 7155 din 17 mai 2012 emisă de M.A.I., Direcția

Generală Juridică.

Instanța de fond a

apreciat ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocate

de pârâtul I.S.U. a județului Teleorman, având în vedere faptul că, deși

acesta din urmă nu are calitatea de emitent al ordinului prin care s-a dispus

măsura trecerii în rezervă, totuși, aspectele invocate de reclamant ca fiind de

natură a înlătura prezumția de legalitate a ordinului de trecere în rezervă se

referă în cvasimajoritatea lor la actele întocmite de pârâtul I.S.U. a

județului Teleorman în cursul cercetării disciplinare efectuate prin

Consiliul de judecată format la nivelul acestei unități, acestea constituind

temeiul emiterii ordinului de trecere în rezervă.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004,

invocate de reclamant ca temei de drept al cererii de suspendare, pentru a se

dispune suspendarea executării unui act administrativ, pe lângă cerința de a

dovedi formularea acțiunii în anularea actului și efectuarea procedurii

prealabile, este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor la care face

referire art. 14 din același act normativ, respectiv existența unui caz bine

justificat și iminența producerii unei pagube care astfel poate fi prevenită.

În ceea ce privește

îndeplinirea primei condiții, Curtea a observat că reclamantul a invocat drept

aspecte de natură a dovedi existența cazului bine justificat o serie de

neregularități de natură formală și de procedură, dar și aspecte care țin de

legalitatea măsurii aplicate prin raportare la prevederile legale în temeiul

căreia a fost dispusă.

Astfel, din

perspectiva primei categorii de nereguli invocate, instanța de fond a constatat

că reclamantul a invocat prescripția dreptului de a constata faptele apreciate

drept abateri disciplinare și de a aplica sancțiunea, tardivitatea comunicării

ordinului, forma eronată a actul prin care s-a aplicat sancțiunea (ordin, iar

nu decizie astfel cum se prevedeau dispozițiile legale aplicabile), lipsa

semnăturii și a ștampilei din cuprinsul ordinului de trecere în rezervă,

omisiunea comunicării către reclamant a hotărârii consiliului de judecată,

componența nelegală a consiliului de judecată.

Referitor la aceste

susțineri, Curtea a apreciat că o parte dintre aspectele invocate nu pot face

obiectul cercetării în acest cadru procesual, în care nu pot fi analizate decât

acele aspecte de fapt și de drept de natură a pune la îndoială legalitatea

actului administrativ, care nu vizează în mod direct și substanțial fondul

cauzei.

În ceea

ce privește prescripția dreptului de a constata și sancționa fapta considerată

abatere disciplinară, instanța de fond, luând în considerare pe de o parte

susținerile reclamantului, iar pe de altă parte dispozițiile art. 50 alin. (3)

din Regulamentul disciplinei militare aprobat prin Ordinul nr. M26/2009, la

care acesta se raportează, a constatat că analizarea acestui aspect intră în

competența instanței sesizate cu fondul cauzei. Cu toate acestea, judecătorul

fondului a observat că, aparent, textul de lege a fost respectat, câtă vreme

acesta leagă termenul de șase luni (de la săvârșire) de data luării la

cunoștință (de către cel care are competența constatării și sancționării) și nu

de emiterea actului de sancționare.

Privitor

la tardivitatea comunicării ordinului ori de forma actului prin care s-a

aplicat sancțiunea, prima instanță a reținut că aceste aspecte nu sunt de

natură a înlătura prezumția de legalitate a acestuia. Astfel, nerespectarea

termenului de comunicare nu ar putea produce efecte decât asupra termenului în

care destinatarul actului îl poate contesta și în nici un caz asupra

validității acestuia, în lipsa vreunei prevederi legale exprese ori eventual

asupra executării sancțiunii (potrivit dispozițiilor art. 59 alin. (1) din

Regulamentul disciplinei militare).

Referitor

la lipsa semnăturii și a ștampilei din cuprinsul ordinului de trecere în

rezervă, Curtea de apel a constatat că nu poate fi reținută ca determinând

înlăturarea prezumției de legalitate, câtă vreme copia comunicată reclamantului

poartă mențiunea că este conformă cu originalul ce se păstrează la Direcția Generală Management Resurse Umane, purtând semnătura șefului serviciului.

Pentru

aceleași motive, instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește susținerile

referitoare la omisiunea comunicării hotărârii consiliului de judecată și la

alcătuirea nelegală a acestuia, omisiunea comunicării nu poate înlătura

prezumția de legalitate, iar cât privește alcătuirea nelegală a consiliului de

judecată, reclamantul nu a probat această susținere în nici un mod, iar din

înscrisurile depuse de părți la dosar nu rezultă indicii pe baza cărora să

poate fi reținută teza reclamantului. Mai mult, pârâtul I.S.U. a județului

Teleorman a afirmat în cuprinsul întâmpinării că persoana indicată de

reclamant, respectiv U.C., este cadru militar al unității în care și-a

desfășurat activitatea și reclamantul.

De

asemenea, judecătorul fondului a apreciat că și susținerile reclamantului

referitoare la încadrarea abaterilor pe fapte inexistente, individualizarea

faptelor, neprecizarea motivelor pentru care au fost înlăturate apărările, la

gradualitatea aplicării sancțiunilor, „nulitatea temeiului juridic al emiterii

ordinului”, nelegalitatea și netemeinicia trimiterii în fața consiliului de

judecată în fața consiliului de judecată, clasificarea nelegală și

necomunicarea unor informații ce îl vizau pe reclamant, reprezintă, fără nici

un dubiu, aspecte ce țin de dezlegarea fondului pricinii și a căror analiză

echivalează cu cercetarea a însuși fondului cauzei. Nici împrejurarea legată de

calitatea de avertizor public, pe care reclamantul susține că o are conform

Legii nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice,

instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii,

nu poate face obiectul analizei în cadrul soluționării cererii de suspendare a

ordinului de sancționare, întrucât efectul dispozițiilor legale invocate de

reclamant, precum și constatarea nerespectării de către autoritate a prezumției

la care acesta face referire, presupun analizarea modului în care s-a

desfășurat cercetarea prealabilă finalizată cu concluzia că reclamantul a

încălcat anumite dispoziții din legi ori regulamente, săvârșind astfel una sau

mai multe abateri disciplinare, analiză ce nu se poate face decât o dată cu

cercetarea fondului pricinii.

Având în vedere că

nici unul dintre aspectele învederate de reclamant, nu se poate încadra în

categoria acelor circumstanțe de fapt ori de drept care circumscriu noțiunea de

caz bine justificat, precum și faptul că analiza acestor aspecte echivalează cu

soluționarea pe fond a cauzei, Curtea a apreciat că cerința prevăzută de art. 14

din Legea nr. 554/2004, vizând existența unui caz bine justificat nu este

îndeplinită în cauză.

În ceea ce privește

cea de-a doua condiție impusă de art. 14 din Legea 554/2004, referitoare la

paguba iminentă pe care ar suferi-o reclamantul prin executarea actului

considerat nelegal, instanța de fond a reținut că aceasta este îndeplinită,

întrucât prin raportare la dovezile administrate în cauză, se poate aprecia că

prin punerea în executare a ordinului de trecere în rezervă, reclamantul ar

suferi o pagubă iminentă, în sensul unui prejudiciu material viitor previzibil,

determinată nu doar de lipsa veniturilor salariale, ci de consecințele importante

și suficient de grave, rezultând din imposibilitatea achitării ratelor datorate

de reclamant în temeiul contractului de credit ipotecar încheiat cu C.E.C.

Fiind necesară

întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

față de considerentele reținute, Curtea a constatat că cererea de suspendare a

ordinului de trecere în rezervă nu este întemeiată.

împotriva sentinței civile nr. 4590 din data de 25 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva

hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamantul G.Ș.B., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 7 – 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În

motivarea căii de atac, recurentul - reclamant a arătat că, în analiza cazului bine

justificat, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și nu a

dat semnificația cuvenită tuturor motivelor de nelegalitate invocate și

descrise în cererea de chemare în judecată și reluate detaliat în cadrul

recursului.

De asemenea,

recurentul – reclamant a arătat că instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat

asupra anumitor aspecte de fapt și de drept de natură a pune la îndoială legalitatea

actului administrativ, care nu vizează în mod direct și substanțial fondul

cauzei, iar sentința cuprinde motive contradictorii, pentru că, deși instanța a

reținut că motivele invocate în fundamentarea cazului bine justificat nu pot fi

analizate, pentru că privesc fondul cauzei, totuși a cercetat unele dintre ele,

considerându-le neîntemeiate.

În temeiul art. 305 C.

proc. civ., recurentul – reclamant a depus la dosar un set de înscrisuri, în

susținerea argumentelor sale.

Intimatul – pârât M.A.I.

a depus la dosar un „punct de vedere” cu privire la recurs, prin care a făcut o

expunere rezumativă a principalelor etape ale procedurii disciplinare derulate în

privința recurentului – reclamant și a faptelor considerate abateri disciplinare,

solicitând să fie avute în vedere la soluționarea cauzei.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimatul – pârât I.S.U. al județului Teleorman a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat, arătând că acesta nu este decât o reluare a susținerilor

și apărărilor în legătură cu starea de fapt supusă evaluării instanței de fond,

iar în cauză recurentul – reclamant nu a făcut dovada unor împrejurări care să

constituie un caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea

nr. 554/2004.

Niciunul dintre

aspectele învederate de recurentul-reclamant nu se poate încadra în categoria

acelor circumstanțe de fapt ori de drept care circumscriu noțiunea de caz bine

justificat și care, astfel cum s-a reținut într-o jurisprudență constantă, se

pot referi la necompetența autorității care a încheiat actul administrativ a

cărei suspendare se solicită, lipsa totală a unui temei juridic care să

fundamenteze actul ori alte astfel de situații care să nu echivaleze judecarea

fondului cauzei.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurentul –reclamant și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., ținând seama și de înscrisurile noi administrate în recurs,

conform art. 305 C. proc. civ., precum și de apărările intimaților, Înalta

Curte constată că recursul este fondat.

de drept relevante

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 15 din aceeași lege,

suspendarea executării actului administrativ poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite

cumulativ două condiții de fond, și anume existența unui caz bine justificat și

necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

În speță, recursul

vizează exclusiv prima dintre condițiile enunțate, pentru că existența pagubei

iminente a fost reținută de prima instanță.

Cazul bine justificat

este definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 prin referirea

la împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Așa cum corect a reținut

prima instanță, analiza cazului bine justificat trebuie să se limiteze la o

cercetare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii sumare a suspendării

de executare nu este permisă prejudecarea fondului.

Legea nu face distincție

între motivele de nelegalitate substanțială, de drept material, și cele de

nelegalitate procedurală, esențial este însă ca nelegalitatea să fie evidentă,

să poată fi decelată cu ușurință la nivelul aparențelor, fără o cercetare

aprofundată a cauzei.

Analizând situația

concretă dedusă judecății, instanța de control judiciar constată însă că prin

extrasul de pe portalul instanțelor, depus la dosarul de recurs, s-a făcut

dovada că după pronunțarea sentinței atacate a fost soluționat fondul acțiunii principale

în anularea actului administrativ, prin Sentința nr. 7170 bis din 17 decembrie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal în dosarul nr. 4850/2/2012, acțiunea fiind admisă.

Această soluție

pronunțată în primă instanță creează o puternică îndoială asupra prezumției de

legalitate a actului administrativ, constituind un argument în sensul existenței

cazului bine justificat, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004,

de natură să atragă reformarea sentinței atacate și făcând de prisos analiza

celorlalte susțineri și apărări ale părților.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul formulat potrivit art. 14 alin. (4) din

Legea nr. 554/2004 și va modifica sentința, în sensul admiterii cererii de

suspendare a executării ordinului contestat, până la soluționarea irevocabilă a

acțiunii în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de G.Ș.B. împotriva sentinței civile nr. 4590 din 25 iulie 2012

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică

sentința atacată, în sensul că admite cererea formulată de reclamantul G.Ș.B.

Suspendă

executarea actului administrativ Ordinul nr. 2403 din 11 din 02 martie 2012 al

M.A.I. până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anulare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 martie 2013.