ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5891/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5891/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în

judecată.

Reclamantul E.F. a chemat în judecată

Inspectoratul Județean de Politie Bacău, M.A.I. ca reprezentant al Inspectoratului

Județean de Poliție Bacău și Ministerul Finanțelor ca reprezentant al Statului

Roman, pentru ca instanța să constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 0112

din 25 iulie 1994 emis de Ministerul de Interne - Șeful Inspectoratului

Județean de Politie Bacău, prin care a fost trecut în rezervă din rândurile

forțelor polițienești active în mod abuziv și nelegal, declasificat prin

Nota-raport nr. 5963 din 10 martie 2011 și comunicat pentru prima oară de la

data emiterii lui, în ziua de 30 mai 2011.

Reclamantul a

solicitat: anularea în totalitate a Ordinului 0112 din 25 iulie 1994 emis de

către pârâți în mod nelegal și abuziv; înlăturarea efectelor Ordinului 0112 din

25 iulie 1994 produse între momentul emiterii acestuia și acela al anulării

efective a actului; reintegrarea în gradul și funcția profesională ce

corespunde unei vechimi neîntrerupte de la 01 ianuarie 1991 până la

reintegrarea efectivă; acordarea drepturilor bănești reactualizate; obligarea pârâților

la despăgubire reprezentând salariul neachitat pe perioada de la trecerea în

rezervă abuzivă și nelegală ș până la reintegrarea efectiva .

În ceea ce privește

taxele judiciare specifice capetelor de cerere ale acțiunii, a solicitat

aplicarea O.U.G. nr. 51/2008 privind acordarea ajutorului public judiciar, pe

considerentul că din aprilie 2000 și până în prezent nu a mai realizat nici o

formă de venit.

Ministerul

Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția tardivității formulării

acțiunii, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a

solicitat anularea unui act administrativ cu caracter individual emis la data

de 25 iulie 1994.

Direcția Generală a

Finanțelor Publice a județului Bacău a formulat întâmpinare, pentru Ministerul

Finanțelor Publice, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Pe fondul cauzei a

solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

La termenul din 26

ianuarie 2011 pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Bacău a invocat

excepția prescripției dreptului la acțiune, în raport cu data trecerii în

rezervă în anul 1994, când reclamantul a semnat personal raportul de demisie.

La termenul din 15

martie 2012, reprezentantul Inspectoratului de Poliție al Județului Bacău, a

pus concluzii și pe excepția autorității puterii lucrului judecat, excepție

neinvocată anterior .

Hotărârea instanței

de fond.

Prin sentința nr. 65

din 22 martie 2012, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive

a M.F.P. și a M.A.I. și excepția prescripției dreptului la acțiune.

A respins excepția

autorității puterii lucrului judecat.

A respins acțiunea formulată

de reclamantul E.F. împotriva pârâtelor M.F.P. și a M.A.I., ca fiind formulată

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins acțiunea

formulată împotriva Inspectoratului Județean de Poliție Bacău, ca fiind

prescrisă.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. a considerat că este

întemeiată.

Calitatea de parte în

proces trebuie să corespundă cu cea de titular al dreptului și respectiv, al

obligației ce formează conținutul raportului de drept material dedus judecății.

În cauză, reclamantul

a solicitat ca instanța să constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 0112 din

25 iulie 1994 emis de Ministerul de Interne - Șeful Inspectoratului Județean de

Politie Bacău, prin care a fost trecut în rezervă din rândurile forțelor

polițienești active, reintegrarea în gradul și funcția profesională ce

corespunde unei vechimi neîntrerupte de la 01 ianuarie 1991 până la

reintegrarea efectiva; acordarea drepturilor bănești reactualizate; obligarea pârâților

la despăgubire reprezentând salariul neachitat pe perioada de la trecerea în

rezervă abuzivă și nelegală și până la reintegrarea efectivă. Or, Ministerul

Finanțelor Publice nu poate fi parte în raportul juridic dedus judecății, deoarece

în situația admiterii acțiunii formulată de către reclamant, cererile reclamantului

privind plata drepturilor bănești reactualizate și obligarea la despăgubire, reprezentând

salariul neachitat pe perioada de la trecerea în rezervă abuzivă și nelegală și

până la reintegrarea efectivă, sunt în sarcina emitentului actului administrativ

atacat.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de către Ministerul Administrației

și Internelor:

Și în ceea ce privește

această excepție, prima instanță a considerat-o întemeiată, având în vedere că

emitent al actului administrativ contestat este Inspectoratul de Poliție al

Județului Bacău.

Excepția autorității

de lucru judecat fost respinsă, deoarece sentința civilă nr. 902/31 octombrie

2011 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosar nr. 5349/110/2008, nu este

definitivă, reclamantul declarând recurs la data de 23 ianuarie 2012, înregistrat

la 6 februarie 2012, la Curtea de Apel Bacău, primul termen de judecată

stabilit fiind 19 aprilie 2012.

Instanța de fond a

admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către reprezentantul

Inspectoratului de Poliție Județean Bacău și a respins acțiunea ca fiind

prescrisă, reținând următoarele:

Reclamantul, prin

raportul din data de 18 iulie 1994 a solicitat Inspectoratului Județean de

Poliție Bacău, aprobarea să fie trecut în rezervă, începând cu data de 26 iulie

1994, motivând că are de rezolvat mai multe probleme familiale.

Raportul poartă

semnătura reclamantului.

Cererea reclamantului

(raportul menționat mai sus), a fost soluționată, în sensul că s-a emis ordinul

contestat, prin care reclamantul a fost trecut în rezervă.

Dovada că reclamantul

a luat cunoștință de soluționarea cererii sale, este tocmai faptul că ulterior,

acesta nu a mai funcționat în cadrul poliției, fiind mulțumit de modul de

soluționare a cererii sale.

Faptul că Ordinul nr.

0112 din 25 iulie 1994 i-a fost comunicat reclamantului la data de 30 mai 2011,

pentru prima dată, nu poate constitui data când acesta a luat cunoștință de

modalitatea de soluționare a cererii sale.

Conform dispozițiilor

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „Înainte

de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care

se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim

printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice

emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de

30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a

acestuia.”

Potrivit alin. (7) al

aceluiași articol, „plângerea prealabilă în cazul actelor administrative

unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul

prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului.

Termenul de 6 luni este termen de prescripție”.

Curtea de apel a

considerat că reclamantul nu poate invoca acum că nu a avut cunoștință de

Ordinul de trecere în rezervă, în situația în care a solicitat trecerea în

rezervă, cererea fiindu-i soluționată favorabil, ulterior desfășurând

activități ca și civil, astfel că reclamantul a luat cunoștință de modul de

soluționare a cererii sale în momentul în care raporturile sale de serviciu au

încetat și a fost trecut în rezervă și nu la data când a solicitat comunicarea înscrisului

care atesta această situație de fapt.

A apreciat prima

instanță că, în cazul în care reclamantul ar fi avut nelămuriri privitoare la

modalitatea de soluționare a cererii sale, se impunea a se adresa autorității

pârâte în termenul prevăzut de către legiuitor, respectiv 30 de zile sau de 6

luni de zile de la data trecerii în rezervă.

Reclamantul, în

răspunsul la întâmpinarea formulată de Ministerul Administrației și Internelor,

a susținut că obiectul acțiunii îl constituie constatarea nulității absolute a

Ordinului nr. 0112/1994 și în conformitate cu dispozițiile art. 2 din Decretul nr.

167/1958 înlocuite cu dispozițiile art. 2502 din Legea nr. 287/2009 privind

Codul civil, dreptul la acțiune în constatarea nulității absolute a unui act juridic

este imprescriptibil.

Cu privire la această

apărare, instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantului este formulată în

baza Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, lege specială, care nu

conține instituția nulității absolute, legiuitorul dând posibilitatea ca, în

temeiul dispozițiilor acestei legi, persoana vătămată într-un drept recunoscut

de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral să

se poată adresa instanței de contencios administrativ, cu respectarea unei

anumite proceduri și a unor termene.

Recursul declarat în

cauză.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat recurs reclamantul E.F., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, prin invocarea în drept a motivelor de recurs prevăzute de art. 304

punctele 5 și 7 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 304

1

din

același cod.

Fără a dezvolta

separat motivele de recurs invocate, recurentul-reclamant aduce sentinței

atacate următoarele critici:

- În mod greșit

instanța de fond s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de pârâți, fără a

administra dovezi cu privire la temeinicia acestora, deși prin răspunsurile la

întâmpinări, dezbaterile orale de la termenul din data de 15 martie 2012 și

concluziile scrise depuse la dosar, reclamantul a arătat motivele de fapt și de

drept pentru care excepțiile invocate de pârâți trebuie respinse.

- În partea

expozitivă a sentinței instanța a omis să menționeze că pronunțarea hotărârii a

fost amânată cu mențiunile despre amânarea pronunțării, că încheierea de

dezbateri face corp comun cu sentința pronunțată precum și faptul că această

sentință a fost comunicată fără încheierea de amânare a pronunțării.

- În considerentele

hotărârii, instanța a încălcat normele prevăzute de art. 261 C. proc. civ.,

prin crearea aparenței că a respectat aceste dispoziții.

Astfel, pentru a

judeca excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții M.A.I.

și M.F., instanța în mod mincinos a afirmat în alin. (5) al pag. 9 din

sentința, că reclamantul nu a motivat care sunt temeiurile de fapt și de drept

care să justifice calitatea procesuală pasivă a pârâților M.F.P. și M.A.I.,

când, de fapt a motivat acest lucru prin răspunsurile la întâmpinările depuse

la dosar, cu mențiunea că instanța nu a luat în seamă cererea sa prin care

solicita ca pârâții M.A.I. și I.J.P. să depună la dosar actele normative sau

Ordinele de Ministru prin care M.A.I. delega decizia de trecere în rezervă a

subofițerilor din cadrul unităților de Politie județene către Șeful acestor

unități.

- Instanța de fond a

judecat excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de IJP Bacău în

lipsa oricăror dovezi, reținând, în mod greșit, că reclamantul, prin raportul din

18 iulie 1994 a solicitat I.J.P. Bacău aprobarea să fie trecut în rezervă

începând cu data de 26 iulie 1994, cu motivația că are de rezolvat mai multe

probleme familiale, iar în cazul în care ar fi avut nelămuriri privitoare la

modalitatea de soluționare a cererii se impunea a se adresa în termenul

prevăzut de către legiuitor, respectiv de 30 zile s-au de 6 luni de zile de la

data trecerii în rezervă, deși acțiunea pe care a formulat-o este

imprescriptibilă.

Instanța nu a

respectat obligația imperativă a art. 261 C. proc. civ. și nu a motivat în fapt

și în drept prescripția acțiunii și inexistența nulității absolute în Legea nr.

554/2004.

A mai susținut

recurentul reclamant că toate criticile sale demonstrează că sentința civilă nr.

65/2012 a fost rezultatul unui proces viciat.

Totodată, în finalul

cererii de recurs, recurentul - reclamant a invocat excepția de nelegalitate a

Ordinului nr. 0112 din 25 iulie 1994, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004,

fără a dezvolta motive noi de nelegalitate ale actului administrativ contestat.

Afirmă recurentul că propune ca probatoriu în susținerea excepției pe cel

indicat în cererea de chemare în judecată.

La data de 17 iunie

2013, recurentul-reclamant a depus la dosar precizări cu privire la cererea de

recurs, asupra cărora Ministerul Administrației și Internelor a depus punct de

vedere cu solicitarea de a fi constatate nule pentru depunerea peste termenul de

motivare a recursului prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ.

Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește

invocarea excepției de nelegalitate a Ordinului nr. 0112 din 25 iulie 1994, în

temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată următoarele:

Excepția de

nelegalitate a unui act administrativ este un mijloc de apărare care poate fi

invocat în cadrul unui proces început, doar pe cale incidentală.

În cauză dedusă

judecății, obiectul acțiunii reclamantului îl constituie anularea Ordinului nr.

0112/25 iulie 1994, emis de Inspectoratul Județean de Poliție Bacău, act

administrativ asupra căruia recurentul a înțeles să invoce excepția de

nelegalitate, în cadrul căii de atac a recursului.

Or, cum nu se poate

tinde la desființarea efectelor unui act administrativ, și pe cale principală

și pe cale incidentală, în cadrul aceluiași proces, Înalta Curte respinge cererea

recurentului - reclamant, luând în considerare și faptul că acesta nu a motivat

distinct excepția de nelegalitate și nici nu a solicitat alte probe în

susținerea acesteia.

Referitor la

precizările la cererea de recurs depuse la dosar la data de 17 iunie 2013,

analizând conținutul acestora, Înalta Curte constată că recurentul nu a

dezvoltat motive noi de recurs, reiterând doar unele aspecte reliefate în

cererea de recurs.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și

dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Critica privind lipsa

mențiunilor din hotărârea pronunțată cu referire la faptul că pronunțarea

hotărârii a fost amânată, că încheierea de dezbateri face corp comun cu

sentința pronunțată, precum și faptul că această sentință a fost comunicată

fără încheierea de amânare a pronunțării, este nefondată.

Astfel cum rezultă

din practicaua sentinței recurate, instanța a menționat faptul că dezbaterile

au avut loc în ședința publică din 15 martie 2012 și au fost consemnate în

încheierea de ședință din aceeași zi, mențiune care din punct de vedere

procedural și juridic exprimă instituția amânării pronunțării reglementată de art.

260 C. proc. civ.

În ceea ce privește lipsa

celorlalte mențiuni, precum și necomunicarea încheierii de amânare a

pronunțării, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 265 C. proc. civ. care stabilesc

elementele obligatorii pe care trebuie să le conțină hotărârea judecătorească nu

reglementează obligația instanței de a trece alte mențiuni decât cele enumerate

limitativ la punctele 1-8 din articolul procedural arătat.

De asemenea, art. 266

C. proc. civ. prevede că „hotărârea se va comunica părților, în copie, în cazul

când aceasta este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a apelului

sau recursului”. Prin urmare, necomunicarea încheierii de amânare a

pronunțării, nu poate constitui motiv de nulitate a hotărârii pronunțate,

recurentul nedovedind vreo vătămare procesuală, care nu ar putea fi înlăturată

decât prin anularea sentinței atacate.

În ceea ce privește

critica privind soluționarea de către instanța de fond a excepției lipsei

calității procesuale pasive atât a M.F.P. cât și a M.I., se constată că,

instanța de fond a motivat soluția de admitere acestei excepții, reținând că,

în raport cu actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat, respectiv

Ordinul nr. 0112 din 25 iulie 1994 al Inspectoratului Județean de Poliție

Bacău, calitate procesuală pasivă are numai această autoritate emitentă a

actului atacat.

În ceea ce privește critica

privind admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, Înalta curte

constată că și aceasta este nefondată, pentru următoarele argumente:

Prin cererea de

chemare în judecată, înregistrată pe rolul instanței de contencios

administrativ la data de 03 ianuarie 2012, recurentul-reclamant a solicitat

anularea unui act administrativ cu caracter individual, respectiv Ordinul nr. 0112

emis de Șeful Inspectoratului Județean de Poliție Bacău, la data de 25 iulie 1994

prin care s-a dispus trecerea în rezervă a recurentului-reclamant, în urma

cererii sale formulate în acest sens prin Raportul semnat olograf și datat 18

iulie 1994.

Actul administrativ

menționat a fost imediat pus în executare, raporturile de serviciu ale

reclamantului cu unitatea angajatoare I.P.J. Bacău încetând din momentul

emiterii ordinului.

În acest context, Înalta

Curte apreciază că, în mod corect, instanța de fond a constatat că dreptul la acțiune

a reclamantului s-a prescris, apreciind, în mod just, că afirmațiile

recurentului-reclamant referitoare la comunicarea pentru prima dată a ordinului

de trecere în rezervă și a actelor care au stat la baza lui, la data de 30 mai 2011

sunt nerelevante, din moment ce efectele produse de actul administrativ

contestat erau bine-cunoscute de către recurentul-reclamant încă de la data

emiterii acestuia, respectiv de la 25 iulie 1994.

Astfel, conform

dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, „Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ

competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori

într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să

solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă

aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea,

în tot sau în parte, a acestuia.”

Potrivit alin. (7) al

aceluiași articol, plângerea prealabilă în cazul actelor administrative

unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul

prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului.

Termenul de 6 luni este termen de prescripție.

Prin urmare, raportat

la aceste dispoziții legale, data de 27 iunie 2011, ca dată a formulării

plângerii administrative, împotriva Ordinului nr. 0112 din 25 aprilie 1994 nu

respectă niciunul dintre termenele menționate în textul de lege.

Susținerea

recurentului că termenul de prescripție începe să curgă de la data de 30 mai 2011,

când i s-a comunicat, în materialitatea lui ordinul de trecere în rezervă, după

declasificare, reflectă o interpretare care se îndepărtează de la scopul avut

în vedere de legiuitor, atunci când a stabilit că termenul de 30 de zile începe

să curgă de la comunicarea actului administrativ.

Rațiunea pentru care

s-a prevăzut un termen, a avut în vedere principiul securității raporturilor

juridice, dar și prezumția că destinatarul actului, chiar dacă nu i s-a

comunicat actul în forma sa materială, a luat cunoștință de cele dispuse prin

acesta, iar în cazul de față, prezumția a devenit certitudine, din moment ce raporturile

de serviciu ale reclamantului au încetat în urmă cu aproape 20 de ani.

Pe de altă parte, art.

7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 are în vedere, prin sintagma „motive

temeinice” și ipoteza în care actul administrativ nu a fost comunicat,

stipulând că plângerea prealabilă poate fi introdusă și peste termenul de 30 de

zile de la comunicare, dar nu mai târziu de 6 luni de la emiterea acestuia.

Or,

recurentul-reclamant, nu a depus nicio diligență în intervalul de timp de 6

luni de când i-au încetat raporturile de serviciu prin emiterea ordinului,

afirmațiile sale în sensul că raportul depus la dosar prin care solicita

trecerea în rezervă nu este real, sau că solicitarea sa a fost făcută doar

pentru un interval de 3 luni de zile, nefiind probate cu niciun înscris depus

la dosarul cauzei.

Înalta Curte nu poate

primi nici susținerea recurentului - reclamant în sensul imprescriptibilității

acțiunii sale, întrucât a solicitat constatarea nulității absolute a actului

administrativ contestat.

Înalta Curte reține

că acțiunea reclamantului este formulată în baza Legii nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, lege specială, care dă posibilitatea persoanei vătămate într-un

drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act

administrativ individual să se poată adresa instanței de contencios

administrativ, cu respectarea unei anumite proceduri și a unor termene,

reglementând expres imprescriptibilitatea, în ceea ce privește formularea

plângerii prealabile, respectiv a acțiunii în anulare doar în ceea ce privește actele

administrative cu caracter normativ.

În acest context, Înalta

Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a aplicat dispozițiile legii

contenciosului administrativ referitoare la prescripția dreptului la acțiunea

formulată de reclamant, respingând-o ca atare.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este

temeinică și legală și, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de E.F. împotriva sentinței nr. 65 din 22 martie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2013.