ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2092/2015

Decizia nr. 2092/2015

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul acțiunii și hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău sub nr. x din 25 martie 2011 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al Județului Neamț pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- anularea Ordinului nr. II/2046 din 11 ianuarie 2011 emis de ministrul administrației și internelor, a tuturor actelor premergătoare acestuia, emise în vederea cercetării prealabile, a constituirii și lucrărilor consiliului de disciplină, precum și a încheierii nr. 49510 din 7 ianuarie 2011 a Consiliului superior de disciplină din cadrul I.G.P.R.;

- obligarea autorităților publice pârâte la reintegrarea sa în funcția deținută anterior declanșării cercetărilor prealabile.

- obligarea pârâților autoritate publică la plata daunelor materiale reprezentând drepturile salariale cuvenite până la data reintegrării efective în funcție.

- obligarea primilor doi pârâți, în solidar, la plata sumei de 130.000 euro reprezentând despăgubiri cu titlul de daune morale cauzate prin derularea cercetărilor disciplinare, activitatea consiliului și emiterea ordinului privind încetarea raporturilor de serviciu "ca urmare a sancționării disciplinare".

Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a invocat: motive de nulitate a Ordinului nr. II/2046 din 11 ianuarie 2011 ca act administrativ prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu; motive de nelegalitate a ordinului, ca act administrativ de sancționare, și a actelor premergătoare; motive de netemeinicie a sancțiunii "destituirea din poliție" cu referire la fiecare faptă reținută în actul de sancționare; încălcarea principiului proporționalității sancțiunii aplicate; motive privind solicitarea de daune morale.

Reclamantul a susținut că Ordinul nr. II/2046 din 11 ianuarie 2011 ca act administrativ prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu, nu a fost emis în baza unui act administrativ de sancționare, conform art. 60, art. 61 alin. (1) și art. 69 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2004, texte de la care nu există nicio derogare care să aibă în vedere nivelul ierarhic al funcției deținute în cadrul instituției de șeful care a aplicat sancțiunea contestată. Din aceste dispoziții rezultă că actul de sancționare și actul prin care se dispune încetarea raporturilor de serviciu sunt acte distincte, succesive, cel din urmă fiind condiționat de expirarea unui termen de 5 zile de la comunicarea actului de sancționare.

A invocat motive de nulitate și nelegalitate a ordinului, respectiv faptul că acesta nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate în timpul cercetării prealabile, termenul de contestare, instanței competente.

A mai arătat că la data emiterii ordinului se afla în incapacitate de muncă.

S-a precizat că nu s-a stabilit data săvârșirii faptelor.

Prin completarea la acțiune din 30 mai 2011 reclamantul a invocat ca motiv de nulitate a Ordinului nr. II/2046/2011 lipsa avizului Procurorului General pentru eliberarea sa din structura poliției judiciare din care făcea parte, conform art. 6 din Legea nr. 364/2004 coroborat cu art. 3 din OMAI nr. 1504/2006 și Ordinul Procurorului General nr. 262/2008, după ce i-a fost înmânată încheierea consiliului la 08 ianuarie 2011 până la emiterea ordinului de destituire; nu i-a fost înmânat și nu există un asemenea aviz.

Prin completarea la acțiune din 30 mai 2011 reclamantul a invocat ca motiv de nulitate a Ordinului nr. II/2046/2011, care i-a fost comunicat la data de 18 ianuarie 2011, lipsa semnăturii ministrului la data certificării pentru conformitate cu originalul. Nesemnarea ordinului înainte de a fi pus în aplicare atrage nulitatea acestuia mai ales în condițiile în care și-a produs efectul chiar cu data emiterii, fără a fi semnat de ministru, astfel cum este certificat.

A precizat că dispozițiile I.G.P.R. nr. 5208 din 3 decembrie 2010 și nr. 510 din 4 ianuarie 2011 prin care s-au numit consiliile de disciplină sunt nule pentru că șeful I.G.P.R. nu era competent să le emită.

S-a invocat nerespectarea dreptului la apărare, a normelor privind incompatibilitatea membrilor consiliului de disciplină, neaudierea martorilor, că i s-a restrâns dreptul la liberă exprimare și nu a săvârșit nicio abatere care era de natură să atragă sancțiunea aplicată.

Sentința și considerentele instanței

Prin Sentința nr. 123 din 11 august 2011 Curtea de Apel Bacău a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul de Poliție a Județului Neamț.

Totodată, a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ, astfel cum a fost completată și precizată, în privința tuturor capetelor de cerere, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al Județului Neamț.

Decizia de recurs

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recursul declarat de A., recurs respins, ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre Înalta Curte a reținut că atitudinea și expresiile folosite de reclamant în data de 16 noiembrie 2010, atât în conferința de presă pe care a susținut-o, cât și în alte împrejurări, sunt de natură a aduce atingere atât onoarei polițistului, cât și prestigiului instituției, ținând seama și de faptul că reclamantul îndeplinea o funcție de comandă, reprezentativă.

De asemenea, reține instanța, din raportul comisiei de cercetare a rezultat că reclamantul nu a luat măsuri de prevenire a scurgerii de informații, nu a organizat corespunzător activitatea de menținere a ordinii și siguranței publice, și-a depășit atribuțiile de serviciu, aprobând clasarea unei petiții privind un agent de poliție reclamat pentru șantaj, etc.

Aceste aspecte au fost corect și legal caracterizate ca fiind neglijență în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, care au contribuit la creșterea fenomenului infracțional pe raza de competență a inspectoratului de poliție condus de reclamant.

S-a mai reținut că abaterile sunt grave și numeroase, astfel că autoritatea emitentă a exercitat întemeiat dreptul de apreciere la stabilirea sancțiunii de destituire din poliție, chestiuni amplu și pertinent analizate de instanța de fond.

Atât sancțiunea disciplinară, cât și eliberarea din funcție, se dispun potrivit art. 60 alin. (2) și art. 69 alin. (1) de către persoana care are competența de acordare a gradelor profesionale.

Arată în continuare Înalta Curte că potrivit art. 15 lit. b) din Legea nr. 360/2002 această competență aparține ministrului administrației și internelor, reclamantul având gradul de comisar șef de Poliție.

Din redactarea textelor legale, respectiv art. 58 alin. (1) lit. d) și art. 69 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2002 se constată că aceeași persoană dispune aplicarea sancțiunii disciplinare și încetarea raporturilor de serviciu, fără a fi necesar să se emită două ordine, încetarea raporturilor de serviciu fiind consecința sancțiunii disciplinare a destituirii din poliție și oricum, o astfel de abordare nu a produs niciun fel de vătămare reclamantului.

În ceea ce privește aplicarea sancțiunii disciplinare în perioada incapacității de muncă, Înalta Curte a reținut că reclamantului i s-a eliberat adeverința nr. 17 în data de 11 ianuarie 2011, adică în aceeași zi cu data emiterii ordinului de sancționare și eliberare din funcție.

Această adeverință este primită de agentul B., fără însă a fi înregistrată oficial la I.P.J. Neamț.

Potrivit art. 63 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 sancțiunea disciplinară privind destituirea din poliție nu poate fi aplicată în situația în care polițistul se află în incapacitate temporară de muncă stabilită prin certificat medical obținut conform legii.

Or, reclamantul nu a prezentat certificat medical, ci o simplă adeverință care nici nu a fost înregistrată oficial, astfel că aceasta nu produce niciun fel de efecte, așa cum a reținut și instanța de fond.

Conchide instanța în sensul că la aplicarea sancțiunii disciplinare s-a respectat principiul proporționalității, că faptele reținute sunt numeroase, grave și cu implicații negative asupra prestigiului poliției, constând într-o expunere publică, incompatibilă cu calitatea de polițist și cu atât mai mult, de șef al unui inspectorat de poliție.

De asemenea, raportul cercetării prealabile, preluat în formă prescurtată în ordinul de sancționare relevă existența unei multitudini de nereguli în activitatea profesională a reclamantului, cum ar fi spre exemplu, lipsa măsurilor eficiente de restructurare a grupărilor infracționale, lipsa de măsuri pentru scurgerea de informații clasificate.

Mai mult, ședința consiliului de disciplină a fost consemnată într-un proces-verbal, așa cum în mod detaliat a analizat instanța de fond.

Cererea de revizuire

Recurentul-revizuent A. a atacat decizia pronunțată în recurs cu o cerere de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

În argumentele prezentate, revizuentul a învederat că Decizia nr. 392 din data de 02 iulie 2014, publicată în M. Of. nr. 667/11.09.2014, Curtea Constituțională a României (CCR) a decis că prevederile art. 59 alin. (2), 60 alin. (1) și 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, sunt neconstituționale.

Astfel, susține că la pct. 18 din decizia CCR, că "răspunderea disciplinară, ținând de statutul polițistului, trebuie reglementată, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție, prin lege organică".

Prevederile legale arătate, stabilite deja ca fiind neconstituționale, prevăd tocmai că în cazul funcționarilor publici polițiști, procedura cercetării prealabile, constituirea consiliilor de disciplină și aplicarea sancțiunilor disciplinare se stabilesc prin Ordin al ministrului administrației și internelor, delegându-se astfel reglementarea acestor aspecte importante, ministrului de resort care este abilitat să adopte ordine. CCR a mai reținut că s-a ajuns la situația ca un aspect esențial care vizează executarea și/sau încetarea raporturilor de serviciu să fie reglementat printr-un act administrativ (Ordinul MAI nr. 400/2004) care, de altfel, nici măcar nu a fost publicat în Monitorul Oficial, ceea ce este de natură să confere un caracter iluzoriu posibilităților autorului excepției de neconstituționalitate de a se apăra în mod eficient.

Revizuentul a mai susținut că, în aceste condiții, persoana cercetată disciplinar nu cunoaște regulile după care se desfășoară procedura, având în vedere că actul administrativ nu este accesibil și, deci, nici opozabil. Normele privind cercetarea disciplinară trebuie să respecte anumite cerințe de stabilitate și previzibilitate. Or, delegarea de atribuții de a stabili aceste norme unui membru al Guvernului, prin emiterea unor acte cu caracter administrativ ce au caracter infralegal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp.

Față de aceste aspecte, revizuentul, arată că fiind contare Convenției, prevederile art. 322 pct. 10 C. proc. civ., trebuie înlăturate de la aplicare în forma actuală, chiar de către instanța chemată să facă aplicarea acestora, operațiune ce are drept consecință includerea în sfera lui de aplicare a tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică, inclusiv a persoanelor care deși nu au invocat excepția de neconstituționalitate în cadrul procesului soluționat prin hotărârea a căror revizuire se solicită, consecințele neconstituționalității unor prevederi legale sunt hotărâtoare pentru un aspect esențial al pricinii lor, aceleași ca în cazul persoanelor care au invocat excepția de neconstituționalitate.

Mai arată că, după ce hotărârea pronunțată în prezenta cauză a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate, declarând-o neconstituțională, iar soluția pronunțată în cauză nu poate fi disociată de motivele din sesizarea de neconstituționalitate.

Concluzionează revizuentul susținând că invocarea excepției de neconstituționalitate este un mijloc de apărare, iar pentru neinvocarea acesteia, revizuentul nu ar trebui sancționat prin lipsirea sa de dreptul de a solicita revizuirea cazului.

Considerentele Înaltei Curți asupra revizuirii.

Examinând cererea de revizuire prin prisma prevederilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în cadrul acestei căi de atac dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

Potrivit art. 322 pct. 10 C. proc. civ., dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

Interpretarea sintagmei "invocate în acea cauză" nu se poate realiza în sensul propus de revizuent, și anume - invocate într-o cauză similară, sau chiar identică.

În situația revizuentului, excepția de neconstituționalitate chiar dacă a avut același obiect, decizia de admitere pronunțată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 392 din data de 02 iulie 2014, publicată în M. Of. nr. 667/11.09.2014, a fost dată în soluționarea unei excepții invocate în alt dosar, astfel că nu poate constitui temei al revizuirii deciziei pronunțate la 28 septembrie 2012 de către Înalta Curte.

Faptul că s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de C. în Dosarul nr. x/2/2012* al Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, și s-a constatat că prevederile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului sunt neconstituționale, nu înseamnă că aceeași excepție poate sta la baza admisibilității cererii de revizuire, în condițiile în care trimiterea s-a realizat pentru reliefarea jurisprudenței Curții Constituționale până la momentul soluționării respectivei excepții prin Decizia 672/2012.

De asemenea, se mai reține că, pe parcursul judecării cererii, nu a fost invocată, nici de părți, nici de instanță, din oficiu, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale constatate ca neconstituționale prin Decizia pronunțată de Curtea Constituțională și, în consecință nici nu a fost admisă sau respinsă vreo cerere de sesizare a Curții Constituționale cu analiza respectivei excepții.

Înalta Curte constată că, de fapt, prin invocarea formală a dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., raportat la Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, pronunțată de Curtea Constituțională, revizuentul invocă nemulțumirea sa referitoare la modul în care a fost analizată cererea de recurs, în încercarea de a provoca o nouă rejudecare a cauzei. Așadar, Înalta Curte observă că, prin introducerea pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în cauzele în care a fost ulterior admisă o excepției de neconstituționalitate, în scopul acordării mijloacelor de apărare în vederea realizării drepturilor și intereselor părților în fața justiției.

Pentru a fi admisibilă revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ., este necesar ca, după pronunțarea unei hotărâri definitive într-o cauză în care a fost invocată excepția de neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, sau a unor dispoziții legale dintr-o lege sau ordonanță, Curtea Constituțională să se pronunțe în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate invocate în acea cauză."

Astfel, prin raportare la aspectele mai sus menționate, precum și la dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., care stipulează că la judecarea cererii de revizuire dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea acestei căi de atac și la faptele pe care se întemeiază, se reține că cererea de revizuire promovată în cauză nu poate fi primită, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 328 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 3832 din 28 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 mai 2015.

Procesat de GGC - CT