ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 425/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta P.M.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acesteia să-i stabilească despăgubirile pentru imobilele ce fac obiectul notificării înregistrate sub nr. 747 din 2 noiembrie 2001 și să emită decizie în acest sens, precum și la plata daunelor cominatorii în sumă de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, până la emiterea deciziei.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la stabilirea despăgubirilor, susținând că în privința acordării despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor are atribuții în acest sens, precum și excepția prematurității acțiunii privind emiterea unei decizii privind plata, dat fiind faptul că aceasta se emite după emiterea deciziei de despăgubiri. Prin Sentința nr. 138 din 17 mai 2011, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâta să stabilească despăgubirile pentru imobilele ce fac obiectul notificării nr. 747 din 2 noiembrie 2001 și să emită decizia de plată a imobilelor sub sancțiunea daunelor cominatorii în sumă de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere până la emiterea deciziei, respingând cererea privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: - în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, încălcând prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, precum și prevederile art. 2 din H.G. nr. 361/2005 cu modificările și completările ulterioare, prin care sunt prevăzute principalele atribuții ale acestei autorități; - în mod eronat a fost respinsă excepția prematurității cererii de emitere a unei decizii de plată, ignorându-se împrejurarea că reclamanta nu este titulara unei decizii reprezentând titlu de despăgubire.

Prin Decizia nr. 1789 din 3 aprilie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a modificat sentința atacată în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta P.M.T. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, faptul că prin cererea introductivă reclamanta P.M.T.

a solicitat obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, atât la stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru imobilele ce fac obiectul Dispoziției nr. 67/2006 a Primăriei Focșani, cât și la emiterea deciziei de plată a acestor despăgubiri; că în cursul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, procedură reglementată de Titlul VII din Legea 247/2005, nu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost învestită cu emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, ci Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; că în cuprinsul art. 2 din H.G.

nr. 361/2005 cu modificările și completările ulterioare, sunt prevăzute principalele atribuții ale Autorității, și anume în privința aplicării Legii nr. 10/2001, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților acordă sprijin și îndrumare metodologică autorităților administrației publice locale și centrale, precum și celorlalte persoane juridice deținătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001 republicată. Astfel, instanța de control judiciar a apreciat că, față de normele menționate, în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea față de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, această pârâtă neavând calitate procesuală pasivă în ceea ce privește primul capăt de cerere, care ar fi trebuit respins ca inadmisibil față de autoritatea chemată în judecată.

Instanța de recurs a reținut că al doilea motiv de recurs este, de asemenea, întemeiat, deoarece obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată înainte de a se fi epuizat etapa emiterii titlului de despăgubire este prematură și, deci, inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 18 2 , lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007 și de dispozițiile pct. 18 2 și pct.4. din H.G. nr. 128/2008 privind modificarea si completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, aprobate prin H.G.

nr. 1.095/2005. Pentru considerentele menționate, Înalta Curte a constatat că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu nerespectarea unor prevederi procedurale esențiale, astfel că a admis recursul și a modificat sentința, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă. Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare intimata P.M.T. În motivarea contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. se arată că instanța de recurs a analizat în mod eronat excepția invocată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților , rei terată în motivele de recurs, privind lipsa calității procesuale pasive a acesteia, excepție respinsă în mod corect de către instanța de fond.

Contestatoarea critică hotărârea pronunțată de instanța de recurs, pentru faptul că aceasta a reținut în considerentele sentinței prevederile art. 3 lit. i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite titl urile de plată care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor imobilelor as upra statului român, precum și faptul că tot Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților , potrivit dispozițiilor art. 3 lit. i) din lege are obligația emiterii titlurilor de conversie care sunt certificate și care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor as upra statului român, astfel că aceasta are atribuții esențiale în pregătirea emi terii deciziei de despăgubire și în emiterea titlurilor de plată.

Contestatoarea solicită modificarea deciziei pronunțate de instanța de recurs în sensul respingerii recursului promovat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și menținerii ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de Curtea de Apel Galați. Examinând cauza și decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și pct. 2, C. proc.

civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ.

prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea. Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. În esență, o atare omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ., a examinat cauza sub toate aspectele. Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul este nefondat. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatoarei sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de P.M.T. împotriva Deciziei nr. 1789 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.