ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 425/2013

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta P.M.T. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, obligarea acesteia să-i stabilească despăgubirile pentru

imobilele ce fac obiectul notificării înregistrate sub nr. 747 din 2 noiembrie 2001

și să emită decizie în acest sens, precum și la plata daunelor cominatorii în

sumă de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, până la emiterea deciziei.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive cu privire la stabilirea despăgubirilor, susținând că în privința

acordării despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv Comisia

Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor are atribuții în acest sens, precum și

excepția prematurității acțiunii privind emiterea unei decizii privind plata,

dat fiind faptul că aceasta se emite după emiterea deciziei de despăgubiri.

Prin Sentința nr. 138

din 17 mai 2011, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și

fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâta să

stabilească despăgubirile pentru imobilele ce fac obiectul notificării nr. 747

din 2 noiembrie 2001 și să emită decizia de plată a imobilelor sub sancțiunea

daunelor cominatorii în sumă de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere până la

emiterea deciziei, respingând cererea privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică

pentru următoarele motive:

- în mod greșit

instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, încălcând prevederile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, precum și prevederile art. 2 din H.G. nr. 361/2005

cu modificările și completările ulterioare, prin care sunt prevăzute

principalele atribuții ale acestei autorități;

- în mod eronat a

fost respinsă excepția prematurității cererii de emitere a unei decizii de

plată, ignorându-se împrejurarea că reclamanta nu este titulara unei decizii

reprezentând titlu de despăgubire.

Prin Decizia nr. 1789

din 3 aprilie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților și a modificat sentința atacată în sensul că a

respins acțiunea formulată de reclamanta P.M.T.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, faptul că prin

cererea introductivă reclamanta P.M.T. a solicitat obligarea Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților, atât la stabilirea despăgubirilor

cuvenite pentru imobilele ce fac obiectul Dispoziției nr. 67/2006 a Primăriei Focșani,

cât și la emiterea deciziei de plată a acestor despăgubiri; că în cursul

procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, procedură reglementată de Titlul VII din Legea

247/2005, nu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost

învestită cu emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, ci Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; că în cuprinsul art. 2 din H.G. nr. 361/2005

cu modificările și completările ulterioare, sunt prevăzute principalele

atribuții ale Autorității, și anume în privința aplicării Legii nr. 10/2001,

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților acordă sprijin și

îndrumare metodologică autorităților administrației publice locale și centrale,

precum și celorlalte persoane juridice deținătoare de imobile care fac obiectul

restituirii potrivit Legii nr. 10/2001 republicată.

Astfel, instanța de

control judiciar a apreciat că, față de normele menționate, în mod greșit

instanța de fond a admis acțiunea față de Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, această pârâtă neavând calitate procesuală pasivă

în ceea ce privește primul capăt de cerere, care ar fi trebuit respins ca

inadmisibil față de autoritatea chemată în judecată.

Instanța de recurs a

reținut că al doilea motiv de recurs este, de asemenea, întemeiat, deoarece

obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea

titlului de plată înainte de a se fi epuizat etapa emiterii titlului de

despăgubire este prematură și, deci, inadmisibilă, în raport de dispozițiile art.

18

2

, lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, introdus prin

O.U.G. nr. 81/2007 și de dispozițiile pct. 18

2

și pct.4. din H.G.

nr. 128/2008 privind modificarea si completarea Normelor metodologice de

aplicare a titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, aprobate prin H.G. nr. 1.095/2005.

Pentru considerentele

menționate, Înalta Curte a constatat că hotărârea instanței de fond a fost

pronunțată cu nerespectarea unor prevederi procedurale esențiale, astfel că a admis

recursul și a modificat sentința, în sensul respingerii acțiunii formulate de

reclamantă.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat contestație în anulare intimata P.M.T.

În motivarea

contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. se

arată că

instanța de recurs a analizat în

mod eronat excepția invocată de

Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților

, rei

terată în motivele de recurs, privind lipsa

calității procesuale pasive a acesteia, excepție respinsă în mod corect

de

către instanța de fond.

Contestatoarea

critică hotărârea pronunțată de instanța de recurs, pentru faptul că aceasta a

reținut în considerentele sentinței

prevederile

art. 3 lit. i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora

Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților

va emite titl

urile de plată care

încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor imobilelor as

upra

statului român, precum și faptul că tot Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților

, potrivit dispozițiilor

art. 3 lit. i) din lege are obligația emiterii titlurilor de conversie care

sunt certificate și care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor as

upra

statului român, astfel că aceasta

are

atribuții esențiale în pregătirea emi

terii deciziei de despăgubire și în

emiterea titlurilor de plată.

Contestatoarea solicită

modificarea deciziei pronunțate de instanța de recurs în sensul respingerii

recursului promovat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

și menținerii ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de Curtea de Apel

Galați.

Examinând

cauza și decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și

cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta

contestație în anulare este nefondată.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

În

conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și pct. 2, C. proc. civ.:

„Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când

procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de

judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului”.

Potrivit

alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele

mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt

sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind

actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate

și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile

instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac

când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a

textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi

condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării

taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat,

etc.

Fiind un text de

excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul

nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor

și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale,

situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o

cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte,

omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al

contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a

cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul

legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat

împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se

referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele

aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt

subsumate.

În esență, o atare

omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate

criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare

formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele

legale susmenționate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se

încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate,

instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările

dosarului, faptul că recursul este nefondat.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile contestatoarei sunt nefondate și nu

pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația

în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de P.M.T. împotriva Deciziei nr. 1789 din 3 aprilie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.