ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1407/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1407/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9

decembrie 2011, pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul A.P.S. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea

T.M. solicitând

anularea hotărârii

Senatului Universității T.M. nr. 29 din 12 septembrie 2011, comunicată prin

adresa nr. 1132 din 05 octombrie 2011, prin care s-a dispus anularea diplomei.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că prin

Hotărârea

nr. 29 din 12 septembrie 2011 a Senatului Universității T.M. s-a dispus în

sensul anulării diplomei sale de studii.

Reclamantul a susținut că nici hotărârea dar nici

adresa de comunicare nu conțin motivele care ar sta la baza acestei măsuri, ci

doar trimiteri la normele care investesc Senatul Universității cu puterea de a

anula diploma de studii.

De asemenea, normele invocate în preambulul hotărârii sunt

doar norme cu valoare procedurală (care descriu cadrul procedural în care se

poate dispune anularea unei diploma), însă nu există nicio referire la vreo

normă care reglementează modul de eliberare a diplomelor de studii și care

eventual ar fi fost încălcată în momentul eliberării diplomei de studii ce i-a

fost acordată.

În aceste condiții, apreciază reclamantul, un act administrativ

emis fără o motivare de fapt sau în drept, reprezintă un abuz, o ilegalitate

deoarece actele administrative se emit în temeiul legii și nu al bunului plac.

Modul în care înțelege conducerea Universității T.M. să procedeze constituie în

mod efectiv o infracțiune reprezentând un veritabil abuz în serviciu.

În opinia reclamantului, actul administrativ atacat este

lovit de nulitate, deoarece diploma emisă de către Universitate a produs pe

deplin

efecte

și nu mai poate fi în mod legal revocată, fiind încălcate

dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

A mai arătat reclamantul că, în cursul efectuării studiilor

la Universitatea T.M. a urmat toate regulile universitare și a respectat întocmai

hotărârile Senatului Universității de la acel moment, prezentând atestat de

cunoaștere a limbii române, iar în anul de studii 2005/2006 a primit aprobarea

Rectoratului Universității pentru a efectua doi ani de studii în unul singur.

De asemenea, a adresat Universității T.M. o plângere cu

conținut similar prezentei cereri la data de 20 octombrie 2011, însă nu a

primit niciun răspuns.

Prin sentința civilă nr. 2536 din 6 iunie 2012, Tribunalul

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția

necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a contencios administrativ și

fiscal.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere în

primul rând dispozițiile

art. 2 lit. d) și art. 3 pct. 1 din C. proc.

civ., precum și cele ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte,

tribunalul a reținut că potrivit art. 114, alin. (3) din Legea nr. 1/2011,

instituțiile de învățământ superior au personalitate juridică și sunt de

interes public, însă legea nu precizează dacă aceste instituții sunt de

interes local sau central, dar din principiile generale după care funcționează

rezultă că accesul la aceste instituții este deschis tuturor persoanelor de pe

întregul teritoriu al României, art. 118, alin. (1), lit. j) din lege

consacrând principiul mobilității naționale a studenților, iar alin. (2)

interzicând orice discriminare pe orice criteriu, inclusiv cel teritorial.

În consecință,

tribunalul a constatat că universitățile sunt autorizate să presteze un

serviciu public de interes național, astfel încât competența de soluționare a

cererii prin care se solicită anularea Hotărârii Senatului Universității T.M. nr.

29 din 12 septembrie 2011, prin care s-a dispus anularea diplomei, aparține,

potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, Curții de Apel București.

La rândul său, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

nr. 5117 din 19 septembrie 2012, a admis excepția de necompetență materială invocată

din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

A constat ivit

conflictul negativ de competență și a trimis dosarul la Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea

conflictului.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că

reclamantul a formulat acțiune în anularea unei hotărâri a Senatului

Universității T.M., prin care i s-a anulat diploma de licență.

În stabilirea

competenței de

soluționare a prezentei cauze, relevanță are rangul autorității emitente a

actului administrative, î

n raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel,

potrivit art. 114 din Legea nr. 1/2011 privind educația națională,

„instituțiile de învățământ superior pot fi de stat, particulare sau

confesionale. Aceste instituții au personalitate juridică, au caracter

nonprofit, sunt de interes public și sunt apolitice”, iar în conformitate cu art.

116, „sistemul național de învățământ superior include toate instituțiile de

învățământ superior acreditate. O instituție de învățământ superior autorizată

să funcționeze provizoriu, conform procedurilor legale în vigoare, devine parte

a sistemului național de învățământ superior numai după acreditare”.

În optica Curții de apel, pârâta Universitatea T.M. din

București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept

privat și de interes public, reprezintă o entitate descentralizată de

învățământ, parte a sistemului național de învățământ, iar nu o autoritate

publică centrală ale cărei acte administrative să poată fi contestate, în primă

instanță, la curtea de apel.

Faptul că

pârâta este o persoană juridică de drept privat și de interes public recunoscut

prin lege, fiind asimilată, potrivit art. 2 lit. b) din Legea 554/2004, unei

autorități publice nu înseamnă însă că este asimilată și unei autorități

publice centrale, câtă vreme textul legal definește noțiunea de autoritate

publică, fără a distinge după rangul central, județean sau local al acesteia.

Curtea de apel a

constat că aceasta este și interpretarea dată de Plenul judecătorilor

Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care a adoptat o soluție pentru unificarea practicii, în sensul că

„Aparține tribunalului competența de soluționare a unor asemenea litigii,

întrucât universitatea este asimilată unei autorități publice locale, fiind

incidente normele de competență de la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004”.

Regulatorul de

competență.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul,

conform art. 22 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., va stabili competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a

contencios administrativ și fiscal pentru următoarele considerente:

- Reclamantul

a formulat acțiune în anularea unei hotărâri a Senatului Universității T.M.,

prin care i s-a anulat diploma de licență.

Potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori

într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate

adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea

actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea

pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și

public.

Nu

se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate

publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004,

care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care,

potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să

presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

În

speța de față, Universitatea T.M. este instituție de învățământ superior de

stat, cu personalitate juridică, de interes public, parte a sistemului național

de învățământ.

Pe

de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S., este organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în

subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei

și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul

că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era

în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le

plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste

prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel

că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior

Ministerului Educației.

În

acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție,

ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de

specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome,

care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În

cauza de față, Universitatea T.M. nu poate fi o autoritate administrativă

autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința

unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în

regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În

mod evident, Universitatea T.M. este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În

alți termeni, Universitatea nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel,

niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în

litigiu.

Ca

atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei

autorități publice locale.

În speța de față,

sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică nu se prevede altfel.”

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus

judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul

valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a

optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca

excepția necompetenței teritoriale.

Reclamantul a optat

pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

Pe cale de

consecință,

Universitatea T.M. din București

nefiind o instituție centrală de sine – stătătoare, actele emise de aceasta nu

pot fi încadrate în dispozițiile art. 3 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. pentru ca

instanța curții de apel să fie competentă material cu judecarea prezentului

litigiu.

În

consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu

dispozițiile art. 22 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va

stabili competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A.P.S. în contradictoriu cu

pârâta Universitatea T.M. în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2013.