ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3679/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, sub nr. 1286 din 25 august 2004, reclamanții I.G. și T.H.A.H.H., prin procurator Liga Democratică pentru Dreptate din România (L.D.D.R.) au chemat în judecată toți salariații SC T.&G. T. SRL și Statul Român, pentru a fi obligați să le plătească suma de 150.000 dolari SUA convertită în RON la data plății efective, beneficiul nerealizat începând cu luna ianuarie 2000 la zi și daune morale cuantificate la 10 miliarde ROL, câte 5 miliarde ROL pentru fiecare reclamant. În motivarea cererii, reclamanții au susținut că sunt acționari ai SC T.&G. T. SRL, al cărei patrimoniu a fost devalizat într-o primă perioadă, cuprinsă între 1 februarie 1999 - 31 februarie 2000, de cei 15 salariați ai acestei societăți comerciale, nominalizați la fila 4 din acțiune.

S-a arătat că salariații au cooperat cu unele organe ale statului, (Garda Financiară, Inspectoratul de Poliție al Județului Ialomița), care, prin exercitarea abuzivă a controalelor efectuate, au determinat starea de insolvență a societății. Cum Statul Român este garantul respectării drepturilor reclamanților, el trebuie să răspundă pentru daunele morale și materiale pretinse, urmând ca prin acțiunea în regres să recupereze întregul prejudiciu de la cei vinovați. În drept, reclamanții au invocat legislația internă și internațională, art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și Libertățile Fundamentale. Pârâtul Statul Român, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, motivat de faptul că societatea se află în procedura falimentului, ceea ce înseamnă că lichidatorul are calitate procesuală activă.

Acest pârât a invocat și excepția de litispendență, cu referire la Dosarul nr. 2073/2004, aflat pe rolul Judecătoriei Slobozia și la Dosarele nr. 916/2004 și respectiv, nr. 1026/2003, aflate pe rolul Tribunalului Ialomița. La termenul din 20 septembrie 2004, reclamanții și-au restrâns acțiunea, renunțând la judecată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, foști salariați ai societății. Prin sentința civilă nr. 330 F din 1 noiembrie 2004, Tribunalul Ialomița a anulat cererea ca netimbrată, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, prin decizia civilă nr. 1347 din 23 septembrie 2005, instanța de apel constatând că reclamanta I.G.

a beneficiat de amânarea plății taxei de timbru până la data finalizării cercetării judecătorești, iar în baza art. 48 alin. (2) C. proc. civ., instanța de fond trebuia să stabilească dacă de beneficiul acestei amânări nu profita și coreclamantul T.H.A.H.H. La primul termen fixat după reînregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Ialomița (Dosar nr. 16/2006), reclamanții au solicitat scutirea de plata taxei de timbru, cerere admisă prin încheierea din ședința din Camera de Consiliu din 27 ianuarie 2006. Reclamanții au extins cadrul procesual chemând în calitate de pârâți Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul de Poliție al Județului Ialomița. Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a ridicat excepția de litispendență față de Dosarul nr. 7297/2005 aflat pe rolul Judecătoriei Slobozia.

Prin sentința civilă nr. 270 F din 16 mai 2096, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția de litispendență ridicată de pârâți. De asemenea, a respins acțiunea, ca nefondată. Pentru a hotărî în acest fel, instanța a reținut că reclamanții au fost acționari ai SC T.&G. T. SRL, firmă aflată în procedura reorganizării judiciare și a falimentului. Persoanele fizice despre care reclamanții susțin că au determinat starea de insolvență sunt cercetate în mai multe dosare penale, la sesizarea reclamanților, dosare care se află pe rolul instanțelor naționale, în faza de cercetare penală. Starea de incertitudine în care se află reclamanții cu privire la demersurile lor și inconvenientele de ordin material datorate falimentării societății comerciale ai cărei acționari sunt, justifică, în opinia tribunalului, calitatea procesuală activă în cauză, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenție.

Faptul că s-a deschis procedura de faliment a societății comerciale, iar dreptul de administrare a fost încredințat lichidatorului, nu este de natură a justifica împiedicarea reclamantei de a se adresa instanței în mod efectiv, acesta fiind motivul pentru care Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active. Din verificările făcute de tribunal cu privire la dosarele în care s-a invocat litispendență, Tribunalul a constatat că, deși statul este chemat de reclamanți în aceste dosare în calitatea lui de garant al respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, obiectul și cauza nu sunt identice, deoarece au ca obiect obligația de a face, fie pretenții civile izvorâte din cauze diferite.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că societatea se află în procedura de faliment deschisă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 64/1995 de judecătorul sindic, hotărâre devenită irevocabilă. Pe tabloul credal al debitoarei figurează taxe și impozite cu majorări și dobânzi datorate de societate bugetului consolidat al statului. Sub acest aspect, Tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot fi priviți ca victime ale încălcării de către organele statului a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, inconvenientele pe care le suportă fiind justificate atât de necesitatea apărării drepturilor legitime ale creditorilor, cât și de apărarea interesului general al societății de a reduce riscul producerii unor dezechilibre în derularea activității agenților economici.

Tribunalul nu a exclus, însă, posibilitatea ca starea de insolvență să fi fost indusă de posibilele fapte abuzive săvârșite de funcționari publici, așa cum susțin reclamanții, situație în care răspunderea ar reveni acestor persoane. A obliga, însă, pârâții Statul Român, Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul de Poliție al Județului Ialomița la plata anticipată a despăgubirilor pretinse de reclamanți, în calitatea lor de comitenți, ar presupune angajarea unei răspunderi fără culpă în afara exigențelor art. 1000 alin. (3) C. civ. În același timp, Tribunalul a reținut că pârâții nu se fac vinovați de încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenție, care se referă la dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, căci ancheta penală nu se circumscrie noțiunii de proces, iar cercetarea penală ar trena din cauze neimputabile celor care au instrumentat-o.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, care au susținut că judecătorul fondului nu a analizat situația de fapt și temeiul de drept invocat de ei și nici legătura de cauzalitate dintre faptele sau responsabilitățile pârâților și prejudiciile aduse firmei reclamanților. Curtea de Apel București, secția a IV -a civilă, a respins apelul ca nefondat, prin decizia civilă nr. 192 din 26 martie 2007, acceptând argumentația judecătorului fondului sub toate aspectele și reținând că persoanele acuzate de abuz sau neglijență beneficiază, până la o condamnare definitivă, de prezumția de nevinovăție, ale cărei efecte se extind și asupra responsabilității civile a comitentului. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanți, prin mandatarul lor Liga Democratică pentru Dreptate din România (L.D.D.R.).

Prin decizia civilă nr. 1723 din 13 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul și a constatat că instanța de apel a încuviințat la data de 5 februarie 2007 cererea reclamanților de a traduce un document din limba arabă, amânând judecata pentru acest motiv, însă, la terenul următor, deși traducerea documentului nu era depusă, instanța a trecut la soluționarea cauzei, fără să revină asupra măsurii dispuse anterior. Procedând în acest mod, instanța de apel a produs reclamanților o vătămare ce s-a apreciat că nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii și rejudecarea apelului.

Cu ocazia rejudecării apelului, apelanta - reclamantă a depus procura generală de reprezentare pe care a primit-o din partea mandantului T.H.A.H.H., adresa nr. 76/P/2003 emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, prin care se învederează că dosarul cu nr. de mai sus „se află în lucru la procurori pentru soluție" și a arătat că nu mai are alte probe de administrat. Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea constată că apelul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Întrucât reclamanții nu au fost în măsură să depună înscrisurile despre care au făcut vorbire în fața instanței de apel, în primul ciclu procesual, apreciate de instanța de recurs ca necesare, situația de fapt și de drept a rămas ca neschimbată.

În acord cu instanțele anterioare, Curtea constată că reclamanții nu au dovedit condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Astfel, deși este evident că reclamanții pretind că au suferit un prejudiciu considerabil prin declararea stării de insolvență, în cauza de față nu s-a dovedit nici întinderea acestui prejudiciu și nici certitudinea lui. De asemenea, nu s-a făcut dovada persoanelor responsabile de producerea acestui prejudiciu și, prin urmare, nici a culpei în producerea acestuia. În lipsa dovezilor anterior menționate, nu poate fi analizată existența legăturii de cauzalitate între pretinsele fapte și prejudiciu.

De aceea se apreciază că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică cu privire la acest capăt de cerere. În ceea ce privește depășirea termenului rezonabil în care ar trebui soluționat un proces conform art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și Libertățile Fundamentale trebuie subliniat că, deși de la data declanșării demersurilor penale a trecut o perioadă de timp considerabilă, instanța nu are la îndemână pârghiile necesare pentru a determina persoanele care se fac responsabile de aceasta și pentru a verifica dacă este exclusă fapta personală a reclamanților. În plus, așa cum a subliniat instanța de fond, noțiunea de „proces" nu poate fi extinsă și referitor la ancheta penală.

Astfel, în rejudecarea apelului prin decizia civilă nr. 106 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV -a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții I.G. și T.H.A.H.H., ambii prin Liga Democratică pentru Dreptate din România, reținându-se următoarele considerente: Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta I.G. în nume propriu și mandatar pentru T.H.A.H.H. prin Liga Democratică pentru Dreptate din România. Prin încheierea de ședință din 19 octombrie 2009 s-a pus în ședința în vedere recurenților achitarea taxei de timbru aferentă căii de atac a recursului în sumă de 8782,46 RON și 5 RON timbru judiciar.

Față de această dispoziție de plată a taxei de timbru recurenta a formulat cererea de scutire de plata taxei de timbru, cerere respinsă prin încheierea de ședință din 15 martie 2010. Această încheiere a fost atacată de recurentă pe calea reexaminării prin încheierea de ședință din 20 aprilie 2010. Față de această situație recurenții aveau obligația de plată a taxei de timbru în cuantumul stabilit prin încheierea de ședință din 19 octombrie 2009. În condițiile în care nu s-a achitat taxa de timbru aferentă căii de atac a recursului, sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, sens în care urmează a se dispune anularea recursului ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează ca netimbrat recursul declarat de I.G. în nume propriu și mandatar pentru T.H.A.H.H. prin Liga Democratică pentru Dreptate din România împotriva deciziei nr. 106 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2010.