ÎCCJ, Decizia nr. 197/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția din 11 decembrie 2003, emisă în dosarul nr. 92/P/2003, procurorul desemnat de secția de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să examineze plângerea formulată de L.D.D.R., în calitate de mandatar al reclamantei I.G., a dispus neînceperea urmăririi penale față de T.I.B., A.M. și T.D,, judecători la Curtea de Apel București, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, de art. 249 și de art. 289 C. pen. În motivarea rezoluției, s-a relevat că, din actele premergătoare, efectuate în temeiul art. 224 C. proc. pen., a rezultat că, prin decizia civilă nr. 115 din 25 ianuarie 2002, pronunțată în dosarul nr. 929/2001, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a constatat perimat recursul declarat de SC T.G.T.

SRL Amara, reprezentată de I.G., împotriva sentinței civile nr. 74 din 23 februarie 2001 a Tribunalului Ialomița, în contradictoriu cu intimatele B.C.R. SA, sucursala Ialomița și Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Ialomița. În motivarea acestei soluții, s-a învederat că, prin încheierea de ședință din 13 iunie 2001, pentru lipsa nejustificată a părților, în temeiul art. 244 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecării cauzei, precum și că de la data suspendării cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni din vina părților, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 248 și 252 C. proc. civ., se impune constatarea perimării. S-a relevat că SC T.G.T.

SRL Amara a formulat contestație în anulare împotriva acestei decizii, care a fost respinsă, ca nefondată, prin decizia nr. 100 din 24 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, considerându-se că motivul referitor la necitarea părților este nefondat, iar celelalte motive erau susceptibile de a fi invocate numai în calea de atac a recursului, care se putea exercita în temeiul art. 253 alin. (2) C. proc. civ. S-a apreciat, în motivarea rezoluției, că perimarea a fost greșit constatată, deoarece suspendarea judecării recursului s-a dispus în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ., iar nu pentru lipsa părților, însă, pentru îndreptarea deciziei respective nu se putea exercita, conform art. 253 alin. (2) din același cod, decât calea de atac a recursului.

Subliniindu-se că perimarea nu are ca urmare pierderea dreptului dedus judecății, ci numai neproducerea efectelor actelor de procedură făcute în cadrul acelei instanțe, precum și că nu există indicii că judecătorii care au constatat că recursul este perimat ar fi acționat cu intenția de a prejudicia pe vreuna dintre părți, s-a conchis că nu se poate reține, în sarcina acestora, săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 289 C. pen. S-a mai motivat că, nefiind produsă o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane, deoarece hotărârea prin care s-a constatat perimarea recursului putea fi reformată, nu se poate reține în sarcina judecătorilor respectivi nici săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen.

Împotriva acestei rezoluții, L.D.D.R., în calitate de mandatară a numitei I.G., s-a adresat cu plângere Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 67 din 23 aprilie 2004, a respins plângerea, ca nefondată, cu motivarea că, deși decizia nr. 115 din 25 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, este nelegală și motivată eronat, totuși, în lipsa unor indicii că judecătorii, care au pronunțat acea decizie, ar fi acționat cu intenția de a prejudicia pe debitoarea SC T.G.T. SRL, nu se poate ajunge la concluzia că aceștia ar fi săvârșit infracțiunile imputate, astfel că rezoluția prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale este corectă.

S-a mai relevat că decizia, prin care s-a constatat perimarea recursului, nu a putut fi îndreptată datorită neatacării acestei decizii cu recurs, conform art. 253 alin. (2) C. proc. civ., contestația în anulare ce a fost formulată neputând fi admisă. În fine, s-a subliniat că apărările formulate de administratorul I.Gh., în numele debitoarei SC T.G.T. SRL, în legătură cu cererea creditoarei privind falimentul societății, pot fi examinate numai de Tribunalul Ialomița, secția judecător sindic, iar verificarea acuzațiilor referitoare la săvârșirea unor fapte penale de către salariați ai societății sau de alte persoane, având drept consecință diminuarea patrimoniului societății, este de competența organelor de urmărire penală.

Conchizându-se, s-a scos în evidență că decizia nr. 115 din 25 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, în legătură cu pronunțarea căreia s-a susținut că au fost săvârșite infracțiunile ce fac obiectul plângerii, nu are nici o relevanță juridică cu privire la continuarea sau închiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, care se află pe rolul Tribunalului Ialomița, și nici asupra urmăririi penale cu privire la săvârșirea unor infracțiuni ce ar fi produs prejudicierea societății debitoare. Împotriva sentinței, L.D.D.R., în calitate de mandatar pentru SC T.G.T. SRL, a declarat recurs.

Prin motivele de casare invocate, în sprijinul recursului, se susține că, în raport cu actele dosarului, se impunea ca secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție să constate că singura cale legală de atac, ce putea fi exercitată împotriva deciziei prin care s-a constatat perimarea, era contestația în anulare, deoarece partea nu a fost citată, precum și că tot ceea ce s-a întâmplat după pronunțarea acelei decizii la SC T.G.T. SRL, căreia i-au fost sustrase ulterior documente și bunuri în valoare de 150.000 dolari S.U.A., iar sediul și punctul de lucru i s-au vândut, trebuia avut în vedere la stabilirea împrejurărilor dacă judecătorii, împotriva cărora este îndreptată plângerea, au acționat cu intenție.

În concluzie, s-a cerut că se aprecieze că actele dosarului nu au fost analizate suficient de completul care a pronunțat sentința nr. 67 din 23 aprilie 2004. Concomitent, L.D.D.R. a formulat și o cerere prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 242, art. 244 și art. 250 C. proc. civ., în raport cu prevederile art. 21, art. 24, art. 44, art. 52 alin. (1) și (3) și art. 53 din Constituția României. Examinându-se sentința atacată cu recurs, precum și cauza în ansamblu, în raport cu excepția de neconstituționalitate invocată și cu criticile formulate prin motivul de casare, se constată următoarele: A. Cu privire la excepția de neconstituționalitate. Așa cum s-a arătat, în cadrul excepției de neconstituționalitate invocate s-a susținut că dispozițiile înscrise în art. 242, art. 244 și art. 250 C. proc.

civ. ar contraveni prevederilor art. 21, art. 24, art. 44, art. 52 alin. (1) și (3) și art. 53 din Constituția României. Or, dispozițiile Codului de procedură civilă, la care se face referire prin excepția de neconstituționalitate invocată, prin conținutul lor limitativ de reglementare a suspendării judecății și a cursului perimării, în materie civilă, nu pot avea legătură cu normele ce reglementează desfășurarea procesului penal cu care secția penală a instanței supreme a fost învestită prin plângerea împotriva rezoluției prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii vizați în cauză.

Așa fiind și, cum, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, iar prin alin. (6) al aceluiași articol se prevede că, „dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale”, urmează ca, în conformitate cu aceste dispoziții imperative ale legii, să se dispună respingerea excepției, deoarece dispozițiile legale, a căror constituționalitate este contestată, nu au legătură cu soluționarea cauzei.

B. Cu privire la criticile aduse sentinței prin motivele de casare invocate În adevăr, astfel cum corect s-a învederat în motivarea sentinței atacate și a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, criticile aduse soluțiilor de constatare a perimării recursului declarat de SC T.G.T. SRL și de respingere a contestației în anulare formulată de I.G., administrator al acelei societăți, erau susceptibile de a fi invocate în cadrul căilor ordinare și extraordinare de atac, ce se puteau exercita împotriva hotărârilor prin care s-au pronunțat soluțiile respective, fiind contrar ordinii de drept existente ca partea nemulțumită de o hotărâre judecătorească să recurgă la plângerea penală împotriva judecătorilor pentru a-și asigura recunoașterea dreptului pretins.

Pe de altă parte, așa cum s-a subliniat prin considerentele sentinței atacate, deși decizia nr. 115 din 25 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, este nelegală și motivată eronat, nu există, totuși, indicii care să justifice aprecierea că judecătorii, care au pronunțat acea decizie, ar fi acționat cu intenția de a prejudicia pe debitoarea SC T.G.T. SRL, iar greșita constatare a perimării recursului nu a putut fi îndreptată numai datorită atacării deciziei respective cu contestație în anulare în loc să se exercite calea legală de atac a recursului, conform art. 253 alin. (2) C. proc. civ. Tot astfel, în raport cu specificul cauzei în care s-a constatat perimarea recursului declarat de debitoarea SC T.G.T.

SRL, este de observat că această soluție nu poate avea relevanța ce i se atribuie în legătură cu procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, aflată în curs de desfășurare la instanța competentă, precum și cu privire la efectuarea urmăririi penale pentru infracțiunile ce se susține că s-au săvârșit în dauna acelei societăți, aceste atribute revenind organelor abilitate de lege, a căror activitate nu poate fi obstrucționată de constatarea perimării unui recurs declarat în materie civilă. În consecință, rezultând că motivele de casare invocate nu sunt întemeiate și cum alte motive, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, nu se constată, urmează a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționară și a o obliga să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția de neconstituționalitate invocată de petiționara L.D.D.R. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara L.D.D.R. împotriva sentinței nr. 67 din 23 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă pe petiționară să plătească statului suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată, în ședință publică, azi, 7 iunie 2004.