ÎCCJ, Decizia nr. 197/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rezoluția din 11 decembrie

2003, emisă în dosarul nr. 92/P/2003, procurorul desemnat de secția de urmărire

penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, să examineze plângerea formulată de L.D.D.R., în calitate

de mandatar al reclamantei I.G., a dispus neînceperea urmăririi penale față de T.I.B.,

A.M. și T.D,, judecători la Curtea de Apel București, sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 246, de art. 249 și de art. 289 C. pen.

În motivarea rezoluției, s-a relevat

că, din actele premergătoare, efectuate în temeiul art. 224 C. proc. pen., a

rezultat că, prin decizia civilă nr. 115 din 25 ianuarie 2002, pronunțată în

dosarul nr. 929/2001, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a

constatat perimat recursul declarat de SC T.G.T. SRL Amara, reprezentată de I.G.,

împotriva sentinței civile nr. 74 din 23 februarie 2001 a Tribunalului

Ialomița, în contradictoriu cu intimatele B.C.R. SA, sucursala Ialomița și Camera

de Comerț, Industrie și Agricultură Ialomița.

În motivarea acestei soluții, s-a

învederat că, prin încheierea de ședință din 13 iunie 2001, pentru lipsa

nejustificată a părților, în temeiul art. 244 C. proc. civ., s-a dispus

suspendarea judecării cauzei, precum și că de la data suspendării cauza a rămas

în nelucrare mai mult de 6 luni din vina părților, astfel că, potrivit

dispozițiilor art. 248 și 252 C. proc. civ., se impune constatarea perimării.

S-a relevat că SC T.G.T. SRL Amara a

formulat contestație în anulare împotriva acestei decizii, care a fost

respinsă, ca nefondată, prin decizia nr. 100 din 24 ianuarie 2003 a Curții de

Apel București, secția a V-a comercială, considerându-se că motivul referitor

la necitarea părților este nefondat, iar celelalte motive erau susceptibile de

a fi invocate numai în calea de atac a recursului, care se putea exercita în

temeiul art. 253 alin. (2) C. proc. civ.

S-a apreciat, în motivarea

rezoluției, că perimarea a fost greșit constatată, deoarece suspendarea

judecării recursului s-a dispus în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ., iar nu

pentru lipsa părților, însă, pentru îndreptarea deciziei respective nu se putea

exercita, conform art. 253 alin. (2) din același cod, decât calea de atac a

recursului.

Subliniindu-se că perimarea nu are

ca urmare pierderea dreptului dedus judecății, ci numai neproducerea efectelor

actelor de procedură făcute în cadrul acelei instanțe, precum și că nu există

indicii că judecătorii care au constatat că recursul este perimat ar fi

acționat cu intenția de a prejudicia pe vreuna dintre părți, s-a conchis că nu

se poate reține, în sarcina acestora, săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

246 și art. 289 C. pen.

S-a mai motivat că, nefiind produsă

o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane, deoarece

hotărârea prin care s-a constatat perimarea recursului putea fi reformată, nu

se poate reține în sarcina judecătorilor respectivi nici săvârșirea

infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen.

Împotriva acestei rezoluții, L.D.D.R.,

în calitate de mandatară a numitei I.G., s-a adresat cu plângere Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin sentința nr. 67 din 23 aprilie 2004, a respins plângerea,

ca nefondată, cu motivarea că, deși decizia nr. 115 din 25 ianuarie 2002 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, este nelegală și motivată

eronat, totuși, în lipsa unor indicii că judecătorii, care au pronunțat acea

decizie, ar fi acționat cu intenția de a prejudicia pe debitoarea SC T.G.T.

SRL, nu se poate ajunge la concluzia că aceștia ar fi săvârșit infracțiunile

imputate, astfel că rezoluția prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale

este corectă.

S-a mai relevat că decizia, prin

care s-a constatat perimarea recursului, nu a putut fi îndreptată datorită

neatacării acestei decizii cu recurs, conform art. 253 alin. (2) C. proc. civ.,

contestația în anulare ce a fost formulată neputând fi admisă.

În fine, s-a subliniat că apărările

formulate de administratorul I.Gh., în numele debitoarei SC T.G.T. SRL, în

legătură cu cererea creditoarei privind falimentul societății, pot fi examinate

numai de Tribunalul Ialomița, secția judecător sindic, iar verificarea

acuzațiilor referitoare la săvârșirea unor fapte penale de către salariați ai

societății sau de alte persoane, având drept consecință diminuarea

patrimoniului societății, este de competența organelor de urmărire penală.

Conchizându-se, s-a scos în evidență

că decizia nr. 115 din 25 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, în legătură cu pronunțarea căreia s-a susținut că au fost săvârșite

infracțiunile ce fac obiectul plângerii, nu are nici o relevanță juridică cu

privire la continuarea sau închiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995,

care se află pe rolul Tribunalului Ialomița, și nici asupra urmăririi penale cu

privire la săvârșirea unor infracțiuni ce ar fi produs prejudicierea societății

debitoare.

Împotriva sentinței, L.D.D.R., în

calitate de mandatar pentru SC T.G.T. SRL, a declarat recurs.

Prin motivele de casare invocate, în

sprijinul recursului, se susține că, în raport cu actele dosarului, se impunea

ca secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție să constate că singura

cale legală de atac, ce putea fi exercitată împotriva deciziei prin care s-a

constatat perimarea, era contestația în anulare, deoarece partea nu a fost

citată, precum și că tot ceea ce s-a întâmplat după pronunțarea acelei decizii

la SC T.G.T. SRL, căreia i-au fost sustrase ulterior documente și bunuri în

valoare de 150.000 dolari S.U.A., iar sediul și punctul de lucru i s-au vândut,

trebuia avut în vedere la stabilirea împrejurărilor dacă judecătorii, împotriva

cărora este îndreptată plângerea, au acționat cu intenție.

În concluzie, s-a cerut că se

aprecieze că actele dosarului nu au fost analizate suficient de completul care

a pronunțat sentința nr. 67 din 23 aprilie 2004.

Concomitent, L.D.D.R. a formulat și

o cerere prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

242, art. 244 și art. 250 C. proc. civ., în raport cu prevederile art. 21, art.

24, art. 44, art. 52 alin. (1) și (3) și art. 53 din Constituția României.

Examinându-se sentința atacată cu

recurs, precum și cauza în ansamblu, în raport cu excepția de

neconstituționalitate invocată și cu criticile formulate prin motivul de

casare, se constată următoarele:

A.

Cu privire la

excepția de neconstituționalitate.

Așa cum s-a arătat, în cadrul

excepției de neconstituționalitate invocate s-a susținut că dispozițiile

înscrise în art. 242, art. 244 și art. 250 C. proc. civ. ar contraveni

prevederilor art. 21, art. 24, art. 44, art. 52 alin. (1) și (3) și art. 53 din

Constituția României.

Or, dispozițiile Codului de

procedură civilă, la care se face referire prin excepția de

neconstituționalitate invocată, prin conținutul lor limitativ de reglementare a

suspendării judecății și a cursului perimării, în materie civilă, nu pot avea

legătură cu normele ce reglementează desfășurarea procesului penal cu care secția

penală a instanței supreme a fost învestită prin plângerea împotriva rezoluției

prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii vizați în

cauză.

Așa fiind și, cum, potrivit art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra

excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești, privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, iar

prin alin. (6) al aceluiași articol se prevede că, „dacă excepția este

inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța

respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale”, urmează ca, în

conformitate cu aceste dispoziții imperative ale legii, să se dispună

respingerea excepției, deoarece dispozițiile legale, a căror

constituționalitate este contestată, nu au legătură cu soluționarea cauzei.

B. Cu privire la criticile aduse

sentinței prin motivele de casare invocate

În adevăr, astfel cum corect s-a

învederat în motivarea sentinței atacate și a rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale, criticile aduse soluțiilor de constatare a perimării

recursului declarat de SC T.G.T. SRL și de respingere a contestației în anulare

formulată de I.G., administrator al acelei societăți, erau susceptibile de a fi

invocate în cadrul căilor ordinare și extraordinare de atac, ce se puteau

exercita împotriva hotărârilor prin care s-au pronunțat soluțiile respective,

fiind contrar ordinii de drept existente ca partea nemulțumită de o hotărâre

judecătorească să recurgă la plângerea penală împotriva judecătorilor pentru

a-și asigura recunoașterea dreptului pretins.

Pe de altă parte, așa cum s-a

subliniat prin considerentele sentinței atacate, deși decizia nr. 115 din 25

ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, este

nelegală și motivată eronat, nu există, totuși, indicii care să justifice

aprecierea că judecătorii, care au pronunțat acea decizie, ar fi acționat cu

intenția de a prejudicia pe debitoarea SC T.G.T. SRL, iar greșita constatare a

perimării recursului nu a putut fi îndreptată numai datorită atacării deciziei

respective cu contestație în anulare în loc să se exercite calea legală de atac

a recursului, conform art. 253 alin. (2) C. proc. civ.

Tot astfel, în raport cu specificul

cauzei în care s-a constatat perimarea recursului declarat de debitoarea SC T.G.T.

SRL, este de observat că această soluție nu poate avea relevanța ce i se atribuie

în legătură cu procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, aflată în curs de

desfășurare la instanța competentă, precum și cu privire la efectuarea

urmăririi penale pentru infracțiunile ce se susține că s-au săvârșit în dauna

acelei societăți, aceste atribute revenind organelor abilitate de lege, a căror

activitate nu poate fi obstrucționată de constatarea perimării unui recurs

declarat în materie civilă.

În consecință, rezultând că motivele

de casare invocate nu sunt întemeiate și cum alte motive, susceptibile a fi

luate în considerare din oficiu, nu se constată, urmează a se respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționară și a o obliga să plătească statului

cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de

neconstituționalitate invocată de petiționara L.D.D.R.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționara L.D.D.R. împotriva sentinței nr. 67 din 23 aprilie 2004

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe petiționară să plătească

statului suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

7 iunie 2004.