ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9450/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Ialomița la 1 iulie 2004, reclamanta I.G., personal și în calitate de asociat unic al SC B.C. SRL, a chemat în judecată Statul Român prin M.E.F., solicitând daune morale și materiale, în cuantum de 2.000.000 euro cauzate de falimentarea abuzivă a SC B.C. SRL și repunerea pe rol a Dosarului nr. 1941/F/2000 prin care s-a dispus dizolvarea SC B.C. SRL. Prin sentința civilă nr. 363/F din 15 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Ialomița în Dosarul nr. 982/2004 s-au respins excepțiile privind lipsa de calitate procesuală activă și litispendență și s-a respins ca nefondată cererea reclamantei I.G.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în cererea de chemare în judecată se reclamă calitatea reclamantei de victimă a încălcării normelor de drept interne și comunitare căreia i s-a creat un prejudiciu, fiind astfel titulară a drepturilor și implicit a calității procesuale active, astfel cum prevede art. 41 C. proc. civ. Cu privire la excepția de litispendență, instanța a constatat că între litigiul prezent și litigiul ce face obiectul Dosarului 2073/2004 al Judecătoriei Slobozia, nu există identitate de părți și cauză, în sensul art. 163 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că se solicită constatarea prejudicierii reclamantului cu suma de 2 milioane euro, urmare a dizolvării SC B.C.

SRL de către organele statului, reclamanta având calitatea de victimă a societății urmare a prejudiciului suferit în dosarul de faliment a societății susmenționate, în sensul art. 6 din C.E.D.O. Instanța a considerat că acțiunea este nefondată, deoarece din referatul de la fila 94 din dosar se reține că prin sentința civilă nr. 42/F/2001 a fost deschisă procedura de faliment a SC B.C. SRL – Slobozia, iar prin încheierea din 25 septembrie 2001 a fost închisă procedura în temeiul art. 118 din Legea nr. 64/1995, deoarece societatea nu deținea bunuri. Reținând că falimentul debitoarei s-a soluționat în baza dispozițiilor unei legi interne ce nu este în contradicție cu cea comunitară, Tribunalul a constatat că prin procedura urmată, organele statului implicate în procedură nu au creat un prejudiciu reclamantei, în cauză nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1000 alin. (3), raportat la art. 998 – art. 999 C. civ.

Împotriva sentinței civile au declarat apel mandatarul Liga Democratică pentru Dreptate din România, pentru reclamanții I.G. și SC B.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului s-a arătat că mandatarul a solicitat instanței amânarea cauzei pentru termenul de judecată din data de 8 iunie 2006, învederându-se că trebuie să fie prezent la alte două instanțe din București – Judecătoria Sectorului 4 București și Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta fiind implicată în mod abuziv în peste 128 de dosare care au necesitat peste 1.250 de înfățișări, astfel că trebuia să fie amânată cauza la un nou termen.

S-a mai arătat că instanța apoi, a trecut în mod duplicitar asupra precizărilor repetate pe care le-a făcut în dosarul de fond referitoare la drepturile încălcate pe parcursul celor șapte ani, invocându-se dreptul la viață, sănătate și un trai decent, repararea încălcărilor și pedepsirea celor vinovați, conform legii – aspecte asupra cărora instanța nu s-a pronunțat. S-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și judecarea cauzei în mod legal și temeinic, după o administrare corespunzătoare de probe concludente, pertinente și utile cererii deduse judecății, fără a fi tergiversată soluționarea litigiului. La data de 2 februarie 2007 s-a formulat o cerere de către mandatarul apelantei – reclamante I.G.

privind conexarea la dosarul prezent, a Dosarului nr. 6699/2006 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă cu termen de judecată la data de 22 martie 2007. Prin aceeași cerere s-au precizat și motivele de apel, în sensul că se mențin criticile din apelul formulat, astfel că în mod greșit prima instanță nu a acordat un nou termen de judecată la data de 8 iunie 2006, întrucât mandatarul reclamantei, respectiv reclamanta urma să se prezinte la București în două dosare, între care unul era la Judecătoria Sectorului 4 București – Dosarul nr. 2510/4/2006. S-a mai arătat că a existat față de reclamanta I.G. și o încălcare a dreptului la respectarea domiciliului prevăzut de art. 8 C.E.D.O., perchezițiile efectuate în domiciliul acesteia și la sediul societății B., efectuându-se fără mandat sau ordin de percheziție, deci abuziv și nelegal.

S-a invocat și art. 6 paragr. 1 din C.E.D.O., în sensul că „termenul rezonabil” s-a depășit de mult, atât în civil, cât și în penal, iar complexitatea cercetărilor invocate de către organele judiciare nu poate fi primită ca argument, întrucât perioadele de activitate ale acestora în cauzele penale au alternat cu perioadele semnificative de inactivitate, nejustificate și respectiv de reluarea ciclurilor procesuale dispuse de către instanțe, cu privire la plângerile formulate de apelanta – reclamantă împotriva abuzurilor săvârșite de către ofițerii Gărzii Financiare și ai organelor de poliție. S-a invocat și art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., întrucât reclamanții I.G. și SC B.C. SRL dispun de un „bun” constând în obligația generală înscrisă în art. 1 „obligația de a respecta drepturile omului”, care a fost încălcată în cauză, dar și la respectarea drepturilor privind bunurile reclamantei și societății.

Se susține și parțialitatea unor procurori și ofițeri de poliție, se invocă actele deplorabile ale lucrătorilor Gărzii Financiare, repetatele acte de violență, umilință și înjosire, amenințări și acte de tortură psihică la care a fost supusă reclamanta, creându-se și serioase prejudicii morale acesteia, dar și societății B., conform Legii nr. 31/1990. Prin suferințele la care a fost supusă pe nedrept reclamanta, de lucrătorii controlului financiar, ai organelor de poliție și Parchetului, se invocă tratamentul inuman și degradant reglementat de art. 3 a C.E.D.O., cercetările împotriva apelantei demonstrându-se cu probe, ci pe simple indicii, invocându-se în acest sens, jurisprudența C.E.D.O. S-a arătat că în cauză este aplicabil și art. 14 din C.E.D.O., întrucât, dreptul de a nu fi discriminat a fost încălcat, reclamanta fiind tratată diferit față de alte persoane aflate în situație similară, invocându-se refuzul categoric al judecătorului – sindic S.M.

de a suspenda judecarea cauzei conform art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar același judecător s-a pronunțat alături de judecătoarea S.E. în decizia pronunțată în Dosarul nr. 1316/2000 al Tribunalului Ialomița prin care s-au „legiferat” infracțiunile săvârșite de anchetatori, comisari ai Gărzii Financiare, care au acționat în secret cu unii salariați ai societății sale, devalizând patrimoniul firmei. Prin Decizia civilă nr. 829/A din 17 noiembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanta – reclamantă I.G. și SC B.C. SRL, împotriva sentinței civile nr. 363/F din 15 iunie 2008 a Tribunalului Ialomița.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în acțiunea dedusă judecății s-au solicitat daune materiale și morale de 2.000.000 euro ca urmare a prejudiciului suferit de reclamantă ca persoană fizică, dar și ca asociat al SC B.C. SRL cauzat prin falimentarea abuzivă a firmei SC B. – aceasta fiind cauza dedusă judecății. Motivarea în fapt a acțiunii prin care se condamnă modul în care a procedat judecătorul – sindic în procedura falimentului, pripit și abuziv, respingând cererea de suspendare a cauzei conform art. 244 1 pct. 2 C. proc. civ., întrucât sunt numeroase plângeri penale aflate în curs de cercetare la organele abilitate, inclusiv judiciare, se constituie în argumente care susțin critica privind respingerea cererii de suspendare, cu încălcarea principiului „penalul ține în loc civilul”, potrivit aprecierii reclamantei.

Alături de aceste argumente de fapt – modul de instrumentare greșit și abuziv al organelor de cercetare penală formulate, inclusiv prin mandatarul său Liga Democratică pentru Dreptate, de tergiversare excesivă, tratament discriminatoriu, abuziv, prin efectuarea de percheziție și control de către ofițerii de poliție și comisarii Gărzii Financiare la domiciliul său și la sediul firmei, încălcându-i-se dreptul la viața de familie, la viața privată, se aduc și argumente de drept – încălcări ale C.E.D.O. – art. 1 din Protocolul nr. 1, art. 3, art. 6, art. 14, art. 8, într-o precizare depusă ulterior la acțiune.

Toate aceste motive de fapt și de drept nu se constituie însă, într-un petit distinct al acțiunii, astfel cum rezultă din criticile din apel, ce ar avea ca obiect acordarea de daune morale și materiale pentru durata excesivă a cercetării tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor abilitate, inclusiv celor judiciare, la cele 34 de plângerii penale formulate de către reclamantă și Liga Democratică pentru Dreptate (astfel cum aceasta și confirmă în cauză), împotriva unor foști salariați ai SC B.C. SRL la care reclamanta avea calitate de asociat unic și ai SC T&G T. SRL la care reclamanta avea calitate de asociat unic și ai SC T&G T. SRL la care era acționar majoritar (alături de acționarul minoritar – cetățeanul egiptean T.H.A.H.H.), împotriva ofițerilor de Poliție ai I.P.J.

Ialomița, a comisarilor Gărzii Financiare, împotriva unor procurori etc., pentru cercetarea sa abuzivă, discriminatorie având ca efect degradarea fizică și psihică a reclamantei și familiei sale, a imaginii sale și a firmei sale, respectiv la cea la care este acționar și încălcarea dreptului la viața de familie și viața privată etc. – astfel cum se sugerează în motivele de apel precizate ulterior în instanță. Curtea constată că prima instanță s-a pronunțat strict asupra petitului dedus judecății, clarificat în prealabil față de repetatele note scrise depuse la fond și precizări ale reclamantei și mandatarului său, „sintetizând” pretenția reclamantei în cauză la care este chemată instanța să răspundă, potrivit cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc.

civ. – recuperarea prejudiciului material și moral cauzat prin falimentarea abuzivă a SC B.C. SRL – Slobozia. Astfel, din probele administrate la fond s-a constatat că procedura falimentului a avut loc prin aplicarea prevederilor legii speciale care reglementează această materie – Legea nr. 64/1995, fără a se constata cauzarea vreunui prejudiciu reclamantei, de către organele judiciare ale statului în sensul art. 998 – art. 999 C. civ. și art. 1000 alin. (3) C. civ. S-a reținut și faptul că legea internă în materie de faliment a societăților comerciale nu se află în contradicție cu reglementarea comunitară. Susținerea din apel în sensul că prima instanță a trecut în mod „duplicitar” asupra precizărilor repetate pe care le-a făcut reclamanta la fond referitoare la toate drepturile încălcate pe parcursul celor șapte ani – în sensul art. 1, 3, 8, 13, 14 și 6 ale C.E.D.O.

– care impuneau cercetarea lor amănunțită, în virtutea rolului activ al judecătorului, repararea încălcărilor și pedepsirea celor vinovați de aceste încălcări semnalate, nu poate fi primită. Critica din apelul inițial motivat vizează faptul că în mod abuziv, judecătorul – sindic M.S. i-a respins cererea de suspendare a cauzei având ca obiect deschiderea procedurii falimentului SC B.C. SRL în Dosarul nr. 1941/JS/2000, pentru a se finaliza cercetarea penală în toate cauzele în care s-au formulat plângeri, prin aceasta, judecătorul sprijinind pe cei care au contribuit infracțional la devalizarea firmei sale.

Or, Curtea a constatat că este inadmisibil ca pe calea unei acțiuni distincte în instanță, într-o cerere de daune contra statului, să fie chemați alți judecători spre a se cerceta modul în care aceștia au aplicat legea procedurală și substanțială într-o cauză de faliment – rămasă definitivă și irevocabilă, care să constate și eventualele abuzuri ale judecătorilor care au instrumentat în acea cauză și să procedeze la măsuri de sancționare a acestora și de reparare a prejudiciului titularului unei astfel de acțiuni. Orice nemulțumire legată de modul în care s-a soluționat cauza de faliment a SC B.C. SRL în Dosarul nr. 1941/JS/2000, nu poate face decât obiectul căilor de atac prevăzute de lege, în cauza respectivă.

Din înscrisurile dosarului rezultă că împotriva încheierii de închidere a procedurii de faliment și dizolvarea SC B.C. SRL din 29 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul Ialomița – Judecătorul – sindic, în dosarul susmenționat, s-au formulat obiecțiuni de către creditorii L.S. și SC P. SA Iași – respinse prin sentința civilă nr. 826/F 20 noiembrie 2001 ca și cererile de suspendare a cauzei formulate de debitori, iar recursurile formulate de către SC P. SA și I.G. împotriva sentinței susmenționate au fost respinse prin Decizia civilă nr. 200 din 6 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială (fila 94 dosar fond). Orice suspiciune a reclamantei, care ar fi planat asupra judecătorilor care au soluționat cauza în procedura de faliment a SC B.C.

SRL cu privire la lipsa de imparțialitate a acestora își găseau rezolvarea în formularea unor cereri de recuzare în temeiul legii, doar în acea cauză, care ar fi urmat să fie soluționată de un complet distinct și care să cerceteze temeinicia lor, inclusiv pentru aspectele dezvoltate în criticile din apel, în sensul că aceiași judecători ar fi soluționat și alte cauze – în penal sau civil – în care ar fi fost implicată reclamanta. Verificarea în afara dosarului de faliment a imparțialității judecătorilor care au pronunțat soluțiile în fond și în căile legale de atac, pe cale separată, în speță după rămânerea definitivă și irevocabilă a încheierii din 29 noiembrie 2001 pronunțată în Dosarul nr. 1941/JS/2000, într-o acțiune în daune, este nelegală.

Iar abuzul invocat ca fiind săvârșit de către judecătorii în materie de faliment și menit să sprijine câmpul infracțional desfășurat în concurs, complicitate de „mafia locală” în scopul devalizării firmei în cauză, nu poate fi constatată decât cu respectarea legii, într-o procedură adecvată, finalizată printr-o hotărâre definitivă de condamnare, care în speță lipsește.

Critica din apel privind greșita respingere a cererii de amânare a prezentei cauze pentru termenul din 8 iunie 2006, întrucât reclamanta urma să prezinte două dosare în care era implicată, nu este fondată, în condițiile în care, soluționarea cauzei la fond a avut numeroase termene acordate, a fost și este suspendată și repusă pe rol, prelungindu-se excesiv, dincolo de orice „termen rezonabil” invocat în toate litigiile de către apelantă, astfel că, s-a ținut seama de această cerere, doar în măsura în care, s-a amânat pronunțarea la data de 15 iunie 2006, pentru a da posibilitatea apelantei în apărarea sa, de a depune concluzii scrise la dosar. Susținerea că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra precizărilor repetate de la dosar privind încălcarea drepturilor C.E.D.O.

invocate pe parcursul celor șapte ani în care nu s-au finalizat cercetările penale în plângerile reclamantei a fost înlăturată, Curtea constatând că acesta nu constituie un petit distinct al acțiunii, astfel cum s-a reținut în analizarea acestor aspecte de mai sus. Curtea a observat că precizările de la fond sau axat doar strict pe articolele din C.E.D.O., fără dezvoltări. Abia în momentele suplimentare ale apelului sunt dezvoltate încălcările drepturilor din Convenție ale reclamantei, cum s-a prezentat mai sus.

Or, cea mai mare parte a articolelor invocate vizează încălcări ale drepturilor recunoscute de Convenție, și nu prin aplicarea procedurii falimentului în Dosarul nr. 1941/JS/2000 al Tribunalului Ialomița – Judecătorul sindic și care face obiectul cauzei prezente, și respectiv încălcări pretins a fi înfăptuite asupra drepturilor reclamantei, în perioada a șapte ani, prin cercetarea sa abuzivă și nesoluționarea în „timp rezonabil” a plângerilor sale penale (circa 34) la organele judiciare ale statului; accesul la un proces echitabil și soluționarea în termen rezonabil – art. 6 din C.E.D.O., dreptul la viață – art. 8, tratamente inumane – art. 3, cercetare discriminatorie – art. 14. Acestea nu vizează însă, fondul cauzei dedus judecății, iar în apel astfel de critici nu pot fi cercetate, ele constituindu-se practic în cereri noi formulate direct în apel, cu încălcarea prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., pe cale de consecință, nu poate fi analizată nici jurisprudența C.E.D.O. invocată în sprijinul lor. Din încălcările drepturilor din Convenție, în speță rămân valabile și pot fi analizate doar încălcările de drepturi pretinse vizând art. 6 – art. 13, art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O. Din perspectiva art. 6 – art. 13 din C.E.D.O. însă, în speță nu se poate reține că în dosarul de faliment, reclamantei nu i-au fost respectate dreptul la un proces echitabil și accesul la o instanță imparțială, și independentă care să soluționeze cauza într-un termen rezonabil, dreptul la apărare, inclusiv în căile de atac ce au fost exercitate, inclusiv de către apelanta – reclamantă, concluzie ce se desprinde și din considerentele reținute mai sus pe aspectul imparțialității judecătorilor care au soluționat în fond și în căile de atac în Dosarul de faliment nr. 1941/JS/2000.

Invocarea încălcării dreptului la „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., respectiv la dreptul asupra bunurilor din patrimoniul societății SC B.C. SRL, pretins falimentată abuziv și pripit cu concursul instanțelor, nu a fost primită, în condițiile în care există o încheiere de închidere a procedurii de faliment a acestei societăți și dizolvare a firmei – pronunțată de o instanță de judecată, independentă, imparțială, cu aplicarea prevederilor legii în materie – rămasă definitivă și irevocabilă – și care nu a fost desființată în căi extraordinare de atac.

Critica din apel vizând faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii formulată de Liga Democratică pentru Dreptate prin care solicită ca instanța să-și dea acordul privind eliberarea sumei de 500.000.000 lei (rol) pentru cheltuieli urgente – sociale și de sănătate – ale reclamantei, nu este fondată, în condițiile în care o astfel de cerere este informă, nu aduce clarificări privind locul în care ar urma să se elibereze suma de bani cerută (cont, depozit, buget), iar o instanță de judecată nu „își dă acordul” în cererile adresate în dosar, ci soluționează – în condițiile și limitele legii, potrivit cu specificul activității de judecată. Prin urmare, prima instanță nu avea ce să soluționeze pe o astfel de cerere, ea fiind apreciată în contextul mai larg al acțiunii deduse judecății, care a primit soluția de respingere pe fond.

Pentru aceleași considerente, Curtea nu a dat curs criticii din apel, ca o astfel de cerere să fie soluționată în cadrul apelului. De altfel, din conținutul cererii, aceasta vizează o admitere urgentă și parțială pentru suma invocată, a acțiunii privind daunele morale și materiale din totalul solicitat de 2.000.000 euro, apreciate ca fiind întemeiate și pe care instanța trebuie să le acorde, întrucât Statul Român prin organele sale este, în aprecierea apelantei, debitorul pentru încălcările drepturilor ei, și nu ea, debitorul statului. O astfel de cerere apare ca fiind inadmisibilă, rezultatul unei interpretări personale, subiective, a temeiniciei pretențiilor deduse judecății și a încălcărilor drepturilor C.E.D.O.

sus menționate. Or, pretențiile deduse judecății nu sunt prezumate, astfel ca instanța să pronunțe hotărâri parțiale de admitere a lor, ci ele sunt analizate pe baza probelor administrate și ale prevederilor legislației interne, inclusiv ale C.E.D.O. Se constată astfel, că potrivit probelor administrate, în mod legal și temeinic, prima instanță a respins acțiunea, constatând lipsa prejudiciului material sau moral al reclamantei în procedura judiciară a falimentului firmei SC B.C. SRL.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta Ion Georgeta care a învederat următoarele critici de nelegalitate: Se susține că Statul Român trebuie să răspundă pentru nerespectarea obligațiilor asumate în art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României și art. 1 din C.E.D.O.; deschiderea procedurii de faliment a fost făcută cu încălcarea legii, iar pronunțarea dizolvării societății, fără radiere, s-a făcut prin respectarea Legii nr. 64/1995 și fără întocmirea de către administratorul judiciar a raportului privind cauzele și împrejurările în care societatea a ajuns în încetare de plăți.

Se mai consideră că reclamanții au solicitat recuperarea prejudiciului material și moral, prejudiciu dovedit prin depunerea expertizei financiare contabile efectuată în Dosarul nr. 108065 din 2 februarie 2000, pentru care statul a plătit suma de 48357 euro și care nu este valorificată; că a solicitat termen pentru imposibilitatea prezentării în instanță, cererea sa nu a fost aprobată, încălcându-i-se dreptul la apărare; prin încălcarea art. 13 C.E.D.O., de asemenea se critică omisiunile și lipsurile din anchete, ce nu au fost eficiente. Se solicită, în finalul motivelor de recurs, casarea celor două hotărâri și rejudecând cauza să se stabilească corect obiectul acțiunii, solicitându-se repararea prejudiciului aduse de prepușii statului de drept, conform art. 998 și art. 1000 alin. (3) C. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de reclamanta Ion Georgeta este nefondat pentru următoarele considerente: Pentru a putea fi angajară răspunderea civilă delictuală, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții și anume: existența prejudiciului, existența unei fapte ilicite precum și a legăturii de cauzalitate dintre fapta presupusă ilicită și prejudiciul cauzat. În speța supusă judecății, instanțele de judecată au apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite aceste condiții, prevăzute de art. 1000 alin. (3), raportat la art. 998 – art. 999 C. civ. deoarece prin procedura urmată, organele statului implicate în procedură nu au creat un prejudiciu reclamantei, prejudiciu ce ar constitui efectul negativ suferit de ea, urmare a acțiunii ce ar fi putut constitui, la rândul său, o faptă ilicită săvârșită de o altă persoană.

Din această perspectivă, respingerea cererii reclamantei vizând acordarea de daune morale și materiale, în cuantum de 2.000.000 euro, prejudiciul suferit de ea urmare a falimentării SC B.C. SRL este justă, acest faliment dispunându-se prin folosirea procedurilor legale și în temeiul dispozițiilor legii interne care nu este în contradicție cu legea comunitară, așa cum susține recurenta. Criticile privind încălcarea dreptului său la apărare nu se justifică - instanțele nu au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar acele susțineri ale reclamantei privind „omisiunile, lipsurile anchetelor”, „nevalorificarea unor probe” constituie simple chestiuni de fapt, ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe interpretarea sau aplicarea greșită a legii.

Solicitarea recurentei – reclamante de a se „restabili corect obiectul acțiunii și de a se dispune repararea prejudiciilor aduse de prepușii statului, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. nu poate fi primită; obiectul acțiunii a fost stabilit încă din faza procesuală a fondului urmare a investirii instanței cu cererea de chemare în judecată și cu respectarea principiului disponibilității părților în procesul civil. În ceea ce privește aplicarea art. 1000 alin. (3) C. civ., corect instanțele au considerat că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate pentru a putea angaja răspunderea comitetului pentru fapta prepusului,nefiind îndeplinite condițiile generale de angajare a răspunderii civile delictuale (art. 998 – art. 999 C. civ.).

Pentru toate aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta – reclamantă în baza art. 312 C. proc. civ., cu consecința menținerii deciziei civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul de reclamanții I.G. și SC B.C. SRL împotriva Deciziei nr. 829/A din 17 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2009 .