ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9450/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9450/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Ialomița la 1 iulie 2004, reclamanta I.G., personal și în calitate de asociat unic

al SC B.C. SRL, a chemat în judecată Statul Român prin M.E.F., solicitând daune

morale și materiale, în cuantum de 2.000.000 euro cauzate de falimentarea

abuzivă a SC B.C. SRL și repunerea pe rol a Dosarului nr. 1941/F/2000 prin care

s-a dispus dizolvarea SC B.C. SRL.

Prin sentința civilă nr.

363/F din 15 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Ialomița în Dosarul nr. 982/2004

s-au respins excepțiile privind lipsa de calitate procesuală activă și

litispendență și s-a respins ca nefondată cererea reclamantei I.G.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că în cererea de chemare în judecată se reclamă calitatea reclamantei

de victimă a încălcării normelor de drept interne și comunitare căreia i s-a

creat un prejudiciu, fiind astfel titulară a drepturilor și implicit a

calității procesuale active, astfel cum prevede art. 41 C. proc. civ. Cu

privire la excepția de litispendență, instanța a constatat că între litigiul

prezent și litigiul ce face obiectul Dosarului 2073/2004 al Judecătoriei

Slobozia, nu există identitate de părți și cauză, în sensul art. 163 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, Tribunalul

a constatat că se solicită constatarea prejudicierii reclamantului cu suma de 2

milioane euro, urmare a dizolvării SC B.C. SRL de către organele statului,

reclamanta având calitatea de victimă a societății urmare a prejudiciului

suferit în dosarul de faliment a societății susmenționate, în sensul art. 6 din

C.E.D.O.

Instanța a considerat că

acțiunea este nefondată, deoarece din referatul de la fila 94 din dosar se

reține că prin sentința civilă nr. 42/F/2001 a fost deschisă procedura de faliment

a SC B.C. SRL – Slobozia, iar prin încheierea din 25 septembrie 2001 a fost închisă procedura în temeiul art. 118 din Legea nr. 64/1995, deoarece societatea nu

deținea bunuri.

Reținând că falimentul

debitoarei s-a soluționat în baza dispozițiilor unei legi interne ce nu este în

contradicție cu cea comunitară, Tribunalul a constatat că prin procedura

urmată, organele statului implicate în procedură nu au creat un prejudiciu

reclamantei, în cauză nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale, prevăzute de art. 1000 alin. (3), raportat la art. 998 – art. 999 C.

civ.

Împotriva sentinței civile

au declarat apel mandatarul Liga Democratică pentru Dreptate din România,

pentru reclamanții I.G. și SC B.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea apelului s-a

arătat că mandatarul a solicitat instanței amânarea cauzei pentru termenul de

judecată din data de 8 iunie 2006, învederându-se că trebuie să fie prezent la

alte două instanțe din București – Judecătoria Sectorului 4 București și Înalta

Curte de Casație și Justiție, reclamanta fiind implicată în mod abuziv în peste

128 de dosare care au necesitat peste 1.250 de înfățișări, astfel că trebuia să

fie amânată cauza la un nou termen.

S-a mai arătat că instanța

apoi, a trecut în mod duplicitar asupra precizărilor repetate pe care le-a

făcut în dosarul de fond referitoare la drepturile încălcate pe parcursul celor

șapte ani, invocându-se dreptul la viață, sănătate și un trai decent, repararea

încălcărilor și pedepsirea celor vinovați, conform legii – aspecte asupra

cărora instanța nu s-a pronunțat.

S-a solicitat admiterea

apelului, desființarea sentinței apelate și judecarea cauzei în mod legal și

temeinic, după o administrare corespunzătoare de probe concludente, pertinente

și utile cererii deduse judecății, fără a fi tergiversată soluționarea

litigiului.

La data de 2 februarie 2007

s-a formulat o cerere de către mandatarul apelantei – reclamante I.G. privind

conexarea la dosarul prezent, a Dosarului nr. 6699/2006 aflat pe rolul Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă cu termen de judecată la data de 22

martie 2007.

Prin aceeași cerere s-au

precizat și motivele de apel, în sensul că se mențin criticile din apelul

formulat, astfel că în mod greșit prima instanță nu a acordat un nou termen de

judecată la data de 8 iunie 2006, întrucât mandatarul reclamantei, respectiv

reclamanta urma să se prezinte la București în două dosare, între care unul era

la Judecătoria Sectorului 4 București – Dosarul nr. 2510/4/2006.

S-a mai arătat că a existat

față de reclamanta I.G. și o încălcare a dreptului la respectarea domiciliului

prevăzut de art. 8 C.E.D.O., perchezițiile efectuate în domiciliul acesteia și

la sediul societății B., efectuându-se fără mandat sau ordin de percheziție,

deci abuziv și nelegal.

S-a invocat și art. 6

paragr. 1 din C.E.D.O., în sensul că „termenul rezonabil” s-a depășit de mult,

atât în civil, cât și în penal, iar complexitatea cercetărilor invocate de

către organele judiciare nu poate fi primită ca argument, întrucât perioadele

de activitate ale acestora în cauzele penale au alternat cu perioadele

semnificative de inactivitate, nejustificate și respectiv de reluarea

ciclurilor procesuale dispuse de către instanțe, cu privire la plângerile

formulate de apelanta – reclamantă împotriva abuzurilor săvârșite de către

ofițerii Gărzii Financiare și ai organelor de poliție.

S-a invocat și art. 1 din

Protocolul adițional la C.E.D.O., întrucât reclamanții I.G. și SC B.C. SRL

dispun de un „bun” constând în obligația generală înscrisă în art. 1 „obligația

de a respecta drepturile omului”, care a fost încălcată în cauză, dar și la

respectarea drepturilor privind bunurile reclamantei și societății.

Se susține și parțialitatea

unor procurori și ofițeri de poliție, se invocă actele deplorabile ale

lucrătorilor Gărzii Financiare, repetatele acte de violență, umilință și

înjosire, amenințări și acte de tortură psihică la care a fost supusă

reclamanta, creându-se și serioase prejudicii morale acesteia, dar și societății

B., conform Legii nr. 31/1990.

Prin suferințele la care a

fost supusă pe nedrept reclamanta, de lucrătorii controlului financiar, ai

organelor de poliție și Parchetului, se invocă tratamentul inuman și degradant

reglementat de art. 3 a C.E.D.O., cercetările împotriva apelantei

demonstrându-se cu probe, ci pe simple indicii, invocându-se în acest sens,

jurisprudența C.E.D.O.

S-a arătat că în cauză este

aplicabil și art. 14 din C.E.D.O., întrucât, dreptul de a nu fi discriminat a

fost încălcat, reclamanta fiind tratată diferit față de alte persoane aflate în

situație similară, invocându-se refuzul categoric al judecătorului – sindic S.M.

de a suspenda judecarea cauzei conform art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.,

iar același judecător s-a pronunțat alături de judecătoarea S.E. în decizia

pronunțată în Dosarul nr. 1316/2000 al Tribunalului Ialomița prin care s-au

„legiferat” infracțiunile săvârșite de anchetatori, comisari ai Gărzii

Financiare, care au acționat în secret cu unii salariați ai societății sale, devalizând

patrimoniul firmei.

Prin Decizia civilă nr. 829/A

din 17 noiembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a III – a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanta –

reclamantă I.G. și SC B.C. SRL, împotriva sentinței civile nr. 363/F din 15

iunie 2008 a Tribunalului Ialomița.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că în acțiunea dedusă judecății s-au solicitat daune

materiale și morale de 2.000.000 euro ca urmare a prejudiciului suferit de

reclamantă ca persoană fizică, dar și ca asociat al SC B.C. SRL cauzat prin

falimentarea abuzivă a firmei SC B. – aceasta fiind cauza dedusă judecății.

Motivarea în fapt a acțiunii

prin care se condamnă modul în care a procedat judecătorul – sindic în

procedura falimentului, pripit și abuziv, respingând cererea de suspendare a

cauzei conform art. 244

1

pct. 2 C. proc. civ., întrucât sunt

numeroase plângeri penale aflate în curs de cercetare la organele abilitate,

inclusiv judiciare, se constituie în argumente care susțin critica privind

respingerea cererii de suspendare, cu încălcarea principiului „penalul ține în

loc civilul”, potrivit aprecierii reclamantei.

Alături de aceste argumente

de fapt – modul de instrumentare greșit și abuziv al organelor de cercetare

penală formulate, inclusiv prin mandatarul său Liga Democratică pentru

Dreptate, de tergiversare excesivă, tratament discriminatoriu, abuziv, prin

efectuarea de percheziție și control de către ofițerii de poliție și comisarii

Gărzii Financiare la domiciliul său și la sediul firmei, încălcându-i-se

dreptul la viața de familie, la viața privată, se aduc și argumente de drept –

încălcări ale C.E.D.O. – art. 1 din Protocolul nr. 1, art. 3, art. 6, art. 14, art.

8, într-o precizare depusă ulterior la acțiune.

Toate aceste motive de fapt

și de drept nu se constituie însă, într-un petit distinct al acțiunii, astfel

cum rezultă din criticile din apel, ce ar avea ca obiect acordarea de daune

morale și materiale pentru durata excesivă a cercetării tuturor cauzelor aflate

pe rolul organelor abilitate, inclusiv celor judiciare, la cele 34 de plângerii

penale formulate de către reclamantă și Liga Democratică pentru Dreptate

(astfel cum aceasta și confirmă în cauză), împotriva unor foști salariați ai SC

B.C. SRL la care reclamanta avea calitate de asociat unic și ai SC T&G T.

SRL la care reclamanta avea calitate de asociat unic și ai SC T&G T. SRL la

care era acționar majoritar (alături de acționarul minoritar – cetățeanul

egiptean T.H.A.H.H.), împotriva ofițerilor de Poliție ai I.P.J. Ialomița, a

comisarilor Gărzii Financiare, împotriva unor procurori etc., pentru cercetarea

sa abuzivă, discriminatorie având ca efect degradarea fizică și psihică a

reclamantei și familiei sale, a imaginii sale și a firmei sale, respectiv la

cea la care este acționar și încălcarea dreptului la viața de familie și viața

privată etc. – astfel cum se sugerează în motivele de apel precizate ulterior

în instanță.

Curtea constată că prima

instanță s-a pronunțat strict asupra petitului dedus judecății, clarificat în

prealabil față de repetatele note scrise depuse la fond și precizări ale

reclamantei și mandatarului său, „sintetizând” pretenția reclamantei în cauză

la care este chemată instanța să răspundă, potrivit cu prevederile art. 261 alin.

(1) pct. 3 și 5 C. proc. civ. – recuperarea prejudiciului material și moral

cauzat prin falimentarea abuzivă a SC B.C. SRL – Slobozia.

Astfel, din probele

administrate la fond s-a constatat că procedura falimentului a avut loc prin

aplicarea prevederilor legii speciale care reglementează această materie –

Legea nr. 64/1995, fără a se constata cauzarea vreunui prejudiciu reclamantei,

de către organele judiciare ale statului în sensul art. 998 – art. 999 C. civ.

și art. 1000 alin. (3) C. civ.

S-a reținut și faptul că

legea internă în materie de faliment a societăților comerciale nu se află în

contradicție cu reglementarea comunitară.

Susținerea din apel în

sensul că prima instanță a trecut în mod „duplicitar” asupra precizărilor

repetate pe care le-a făcut reclamanta la fond referitoare la toate drepturile

încălcate pe parcursul celor șapte ani – în sensul art. 1, 3, 8, 13, 14 și 6

ale C.E.D.O. – care impuneau cercetarea lor amănunțită, în virtutea rolului

activ al judecătorului, repararea încălcărilor și pedepsirea celor vinovați de

aceste încălcări semnalate, nu poate fi primită.

Critica din apelul inițial

motivat vizează faptul că în mod abuziv, judecătorul – sindic M.S. i-a respins

cererea de suspendare a cauzei având ca obiect deschiderea procedurii

falimentului SC B.C. SRL în Dosarul nr. 1941/JS/2000, pentru a se finaliza cercetarea

penală în toate cauzele în care s-au formulat plângeri, prin aceasta,

judecătorul sprijinind pe cei care au contribuit infracțional la devalizarea

firmei sale.

Or, Curtea a constatat că

este inadmisibil ca pe calea unei acțiuni distincte în instanță, într-o cerere

de daune contra statului, să fie chemați alți judecători spre a se cerceta

modul în care aceștia au aplicat legea procedurală și substanțială într-o cauză

de faliment – rămasă definitivă și irevocabilă, care să constate și eventualele

abuzuri ale judecătorilor care au instrumentat în acea cauză și să procedeze la

măsuri de sancționare a acestora și de reparare a prejudiciului titularului

unei astfel de acțiuni.

Orice nemulțumire legată de

modul în care s-a soluționat cauza de faliment a SC B.C. SRL în Dosarul nr. 1941/JS/2000,

nu poate face decât obiectul căilor de atac prevăzute de lege, în cauza

respectivă.

Din înscrisurile dosarului

rezultă că împotriva încheierii de închidere a procedurii de faliment și

dizolvarea SC B.C. SRL din 29 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul Ialomița

– Judecătorul – sindic, în dosarul susmenționat, s-au formulat obiecțiuni de

către creditorii L.S. și SC P. SA Iași – respinse prin sentința civilă nr. 826/F

20 noiembrie 2001 ca și cererile de suspendare a cauzei formulate de debitori,

iar recursurile formulate de către SC P. SA și I.G. împotriva sentinței

susmenționate au fost respinse prin Decizia civilă nr. 200 din 6 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială (fila 94 dosar fond).

Orice suspiciune a

reclamantei, care ar fi planat asupra judecătorilor care au soluționat cauza în

procedura de faliment a SC B.C. SRL cu privire la lipsa de imparțialitate a

acestora își găseau rezolvarea în formularea unor cereri de recuzare în temeiul

legii, doar în acea cauză, care ar fi urmat să fie soluționată de un complet

distinct și care să cerceteze temeinicia lor, inclusiv pentru aspectele

dezvoltate în criticile din apel, în sensul că aceiași judecători ar fi

soluționat și alte cauze – în penal sau civil – în care ar fi fost implicată

reclamanta.

Verificarea în afara

dosarului de faliment a imparțialității judecătorilor care au pronunțat

soluțiile în fond și în căile legale de atac, pe cale separată, în speță după

rămânerea definitivă și irevocabilă a încheierii din 29 noiembrie 2001

pronunțată în Dosarul nr. 1941/JS/2000, într-o acțiune în daune, este nelegală.

Iar abuzul invocat ca fiind

săvârșit de către judecătorii în materie de faliment și menit să sprijine

câmpul infracțional desfășurat în concurs, complicitate de „mafia locală” în

scopul devalizării firmei în cauză, nu poate fi constatată decât cu respectarea

legii, într-o procedură adecvată, finalizată printr-o hotărâre definitivă de

condamnare, care în speță lipsește.

Critica din apel privind

greșita respingere a cererii de amânare a prezentei cauze pentru termenul din 8

iunie 2006, întrucât reclamanta urma să prezinte două dosare în care era

implicată, nu este fondată, în condițiile în care, soluționarea cauzei la fond

a avut numeroase termene acordate, a fost și este suspendată și repusă pe rol,

prelungindu-se excesiv, dincolo de orice „termen rezonabil” invocat în toate

litigiile de către apelantă, astfel că, s-a ținut seama de această cerere, doar

în măsura în care, s-a amânat pronunțarea la data de 15 iunie 2006, pentru a da

posibilitatea apelantei în apărarea sa, de a depune concluzii scrise la dosar.

Susținerea că instanța de

fond nu s-a pronunțat asupra precizărilor repetate de la dosar privind

încălcarea drepturilor C.E.D.O. invocate pe parcursul celor șapte ani în care

nu s-au finalizat cercetările penale în plângerile reclamantei a fost

înlăturată, Curtea constatând că acesta nu constituie un petit distinct al

acțiunii, astfel cum s-a reținut în analizarea acestor aspecte de mai sus.

Curtea a observat că

precizările de la fond sau axat doar strict pe articolele din C.E.D.O., fără

dezvoltări.

Abia în momentele

suplimentare ale apelului sunt dezvoltate încălcările drepturilor din Convenție

ale reclamantei, cum s-a prezentat mai sus.

Or, cea mai mare parte a

articolelor invocate vizează încălcări ale drepturilor recunoscute de

Convenție, și nu prin aplicarea procedurii falimentului în Dosarul nr. 1941/JS/2000

al Tribunalului Ialomița – Judecătorul sindic și care face obiectul cauzei

prezente, și respectiv încălcări pretins a fi înfăptuite asupra drepturilor

reclamantei, în perioada a șapte ani, prin cercetarea sa abuzivă și

nesoluționarea în „timp rezonabil” a plângerilor sale penale (circa 34) la

organele judiciare ale statului; accesul la un proces echitabil și soluționarea

în termen rezonabil – art. 6 din C.E.D.O., dreptul la viață – art. 8,

tratamente inumane – art. 3, cercetare discriminatorie – art. 14.

Acestea nu vizează însă,

fondul cauzei dedus judecății, iar în apel astfel de critici nu pot fi

cercetate, ele constituindu-se practic în cereri noi formulate direct în apel,

cu încălcarea prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., pe cale de

consecință, nu poate fi analizată nici jurisprudența C.E.D.O. invocată în

sprijinul lor.

Din încălcările drepturilor

din Convenție, în speță rămân valabile și pot fi analizate doar încălcările de

drepturi pretinse vizând art. 6 – art. 13, art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O.

Din perspectiva art. 6 – art.

13 din C.E.D.O. însă, în speță nu se poate reține că în dosarul de faliment,

reclamantei nu i-au fost respectate dreptul la un proces echitabil și accesul

la o instanță imparțială, și independentă care să soluționeze cauza într-un

termen rezonabil, dreptul la apărare, inclusiv în căile de atac ce au fost

exercitate, inclusiv de către apelanta – reclamantă, concluzie ce se desprinde

și din considerentele reținute mai sus pe aspectul imparțialității

judecătorilor care au soluționat în fond și în căile de atac în Dosarul de

faliment nr. 1941/JS/2000.

Invocarea încălcării

dreptului la „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O.,

respectiv la dreptul asupra bunurilor din patrimoniul societății SC B.C. SRL,

pretins falimentată abuziv și pripit cu concursul instanțelor, nu a fost primită,

în condițiile în care există o încheiere de închidere a procedurii de faliment

a acestei societăți și dizolvare a firmei – pronunțată de o instanță de

judecată, independentă, imparțială, cu aplicarea prevederilor legii în materie

– rămasă definitivă și irevocabilă – și care nu a fost desființată în căi

extraordinare de atac.

Critica din apel vizând

faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii formulată de Liga

Democratică pentru Dreptate prin care solicită ca instanța să-și dea acordul privind

eliberarea sumei de 500.000.000 lei (rol) pentru cheltuieli urgente – sociale

și de sănătate – ale reclamantei, nu este fondată, în condițiile în care o

astfel de cerere este informă, nu aduce clarificări privind locul în care ar

urma să se elibereze suma de bani cerută (cont, depozit, buget), iar o instanță

de judecată nu „își dă acordul” în cererile adresate în dosar, ci soluționează

– în condițiile și limitele legii, potrivit cu specificul activității de

judecată.

Prin urmare, prima instanță

nu avea ce să soluționeze pe o astfel de cerere, ea fiind apreciată în

contextul mai larg al acțiunii deduse judecății, care a primit soluția de

respingere pe fond.

Pentru aceleași

considerente, Curtea nu a dat curs criticii din apel, ca o astfel de cerere să fie

soluționată în cadrul apelului.

De altfel, din conținutul

cererii, aceasta vizează o admitere urgentă și parțială pentru suma invocată, a

acțiunii privind daunele morale și materiale din totalul solicitat de 2.000.000

euro, apreciate ca fiind întemeiate și pe care instanța trebuie să le acorde,

întrucât Statul Român prin organele sale este, în aprecierea apelantei,

debitorul pentru încălcările drepturilor ei, și nu ea, debitorul statului.

O astfel de cerere apare ca

fiind inadmisibilă, rezultatul unei interpretări personale, subiective, a

temeiniciei pretențiilor deduse judecății și a încălcărilor drepturilor C.E.D.O.

sus menționate.

Or, pretențiile deduse

judecății nu sunt prezumate, astfel ca instanța să pronunțe hotărâri parțiale

de admitere a lor, ci ele sunt analizate pe baza probelor administrate și ale

prevederilor legislației interne, inclusiv ale C.E.D.O.

Se constată astfel, că

potrivit probelor administrate, în mod legal și temeinic, prima instanță a

respins acțiunea, constatând lipsa prejudiciului material sau moral al

reclamantei în procedura judiciară a falimentului firmei SC B.C. SRL.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta Ion Georgeta care a învederat următoarele critici de

nelegalitate:

Se susține că Statul Român

trebuie să răspundă pentru nerespectarea obligațiilor asumate în art. 1 alin. (3)

și (5) din Constituția României și art. 1 din C.E.D.O.; deschiderea procedurii

de faliment a fost făcută cu încălcarea legii, iar pronunțarea dizolvării

societății, fără radiere, s-a făcut prin respectarea Legii nr. 64/1995 și fără

întocmirea de către administratorul judiciar a raportului privind cauzele și

împrejurările în care societatea a ajuns în încetare de plăți.

Se mai consideră că

reclamanții au solicitat recuperarea prejudiciului material și moral,

prejudiciu dovedit prin depunerea expertizei financiare contabile efectuată în Dosarul

nr. 108065 din 2 februarie 2000, pentru care statul a plătit suma de 48357 euro

și care nu este valorificată; că a solicitat termen pentru imposibilitatea prezentării

în instanță, cererea sa nu a fost aprobată, încălcându-i-se dreptul la apărare;

prin încălcarea art. 13 C.E.D.O., de asemenea se critică omisiunile și

lipsurile din anchete, ce nu au fost eficiente.

Se solicită, în finalul

motivelor de recurs, casarea celor două hotărâri și rejudecând cauza să se

stabilească corect obiectul acțiunii, solicitându-se repararea prejudiciului

aduse de prepușii statului de drept, conform art. 998 și art. 1000 alin. (3) C.

civ.

Analizând decizia recurată

prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de reclamanta Ion

Georgeta este nefondat pentru următoarele considerente:

Pentru a putea fi angajară

răspunderea civilă delictuală, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții

și anume: existența prejudiciului, existența unei fapte ilicite precum și a

legăturii de cauzalitate dintre fapta presupusă ilicită și prejudiciul cauzat.

În speța supusă judecății,

instanțele de judecată au apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite aceste

condiții, prevăzute de art. 1000 alin. (3), raportat la art. 998 – art. 999 C.

civ. deoarece prin procedura urmată, organele statului implicate în procedură

nu au creat un prejudiciu reclamantei, prejudiciu ce ar constitui efectul

negativ suferit de ea, urmare a acțiunii ce ar fi putut constitui, la rândul

său, o faptă ilicită săvârșită de o altă persoană.

Din această perspectivă,

respingerea cererii reclamantei vizând acordarea de daune morale și materiale,

în cuantum de 2.000.000 euro, prejudiciul suferit de ea urmare a falimentării

SC B.C. SRL este justă, acest faliment dispunându-se prin folosirea

procedurilor legale și în temeiul dispozițiilor legii interne care nu este în

contradicție cu legea comunitară, așa cum susține recurenta.

Criticile privind încălcarea

dreptului său la apărare nu se justifică - instanțele nu au încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., iar acele susțineri ale reclamantei privind „omisiunile, lipsurile

anchetelor”, „nevalorificarea unor probe” constituie simple chestiuni de fapt,

ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe interpretarea sau

aplicarea greșită a legii.

Solicitarea recurentei –

reclamante de a se „restabili corect obiectul acțiunii și de a se dispune

repararea prejudiciilor aduse de prepușii statului, în temeiul art. 1000 alin. (3)

C. civ. nu poate fi primită; obiectul acțiunii a fost stabilit încă din faza

procesuală a fondului urmare a investirii instanței cu cererea de chemare în

judecată și cu respectarea principiului disponibilității părților în procesul

civil.

În ceea ce privește

aplicarea art. 1000 alin. (3) C. civ., corect instanțele au considerat că nu

sunt întrunite condițiile de admisibilitate pentru a putea angaja răspunderea

comitetului pentru fapta prepusului,nefiind îndeplinite condițiile generale de

angajare a răspunderii civile delictuale (art. 998 – art. 999 C. civ.).

Pentru toate aceste

considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta –

reclamantă în baza art. 312 C. proc. civ., cu consecința menținerii deciziei

civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul de reclamanții I.G. și SC B.C. SRL împotriva Deciziei nr. 829/A din 17

noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

19 noiembrie 2009

.