ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1278/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1278/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Iași, secția I civilă, sub nr. 10360/99/2011, reclamanta Regia Națională a

Pădurilor prin Direcția Silvică Iași a chemat în judecată pe pârâtul P.I.,

solicitând a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 270 alin. (1) din Legea

nr. 53/2003, obligarea acestuia la plata sumei de 13.623 RON, reprezentând

contravaloarea prejudiciului produs, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că pârâtul este angajat al Direcției Silvice Iași

- Ocolul Silvic Podu Iloaiei, având funcția de șef de district silvic nr. III,

Sinești.

Prin actul de control

parțial din 12 aprilie 2011, încheiat de către delegatul Direcției Silvice

Iași, s-a constatat un număr de 12 cioate provenite din tăierea ilegală de

arbori, cu o valoare de 13.623 RON, din pădurea aflată în paza și gestiunea

pârâtului.

Pârâtul a recunoscut

producerea prejudiciului, semnând și angajamentul de plată din 30 mai 2011.

Așa cum rezultă și

din fișa postului, semnată și însușită de către acesta: "execută în

permanență prin patrulări, individual sau prin patrulări organizate pe

districte, paza în districtul său și răspunde de orice înstrăinare sau

prejudiciu aduse arboretelor, solului și plantațiilor..". Rezultă clar că

producerea prejudiciului este în legătură cu atribuțiile de serviciu ce-i

reveneau pârâtului, din vina acestuia, el asigurând paza corespunzătoare a

pădurii ce o avea în gestiune.

La data de 1

februarie 2012, s-a depus la dosar întâmpinare, prin care s-a solicitat

respingerea acțiunii.

A susținut pârâtul că

este angajat al regiei în funcția de inginer șef de district, având gradul

profesional de subinginer silvic gradul III, conform Statului de personal al

Ocolului Silvic Podu Iloaie.

Conform art. 58 alin.

(1) și alin. (2) din Statutul Personalului Silvic, o anumită parte a

personalului silvic are și calitatea de funcționar public, aplicându-i-se

dispozițiile speciale referitoare la funcționari publici, cuprinse în Legea nr.

188/1999. Conform H.G. nr. 1009/2000, emisă în aplicarea dispozițiilor art. 58

alin. (2), s-a stabilit corelarea între gradele profesionale ale personalului

silvic prevăzute în art. 7 al O.U.G. nr. 59/2000 cu categoriile și gradele

profesionale ale funcționarilor publici din Legea nr. 188/1999.

În anexa la H.G. nr.

1009/2000 se stabilește expres că gradului profesional de subinginer silvic îi

corespunde calitatea de funcționar public de clasa a II-a (conform art. 9 din

Legea 188/1999 republicată).

S-a mai arătat că

este fără îndoială că Statutul personalului silvic îi conferă pârâtului

calitatea de funcționar public, astfel că răspunderea sa patrimonială poate fi

angajată nu în baza C. muncii, ci în temeiul art. 84 - 85 din Legea nr.

188/1999 republicată, prin emiterea de către instituția sau autoritatea

publică, a unei decizii de imputare.

Pârâtul a susținut,

totodată, că în ce-1 privește, nu s-a urmat procedura prevăzută de art. 84 - 85

din legea privind statutul funcționarilor publici, iar prezenta acțiune

formulată de regie în temeiul Legii nr. 53/2003 nu este fondată, pentru că nu

îi sunt aplicabile textele privind răspunderea patrimonială din C. muncii, data

fiind calitatea sa de funcționar public.

Prin aceeași

întâmpinare, a mai invocat pârâtul și excepția lipsei calității procesuale

pasive în cererea în răspundere patrimonială, pe motiv că, în calitatea sa de

inginer șef de district, nu are în atribuții și competențe paza directă a

pădurilor și nici nu este cel care răspunde de eventualele pagube aduse

vegetației forestiere.

Prin Sentința civilă

nr. 188 din 1 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă,

s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, pe rolul secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a

Tribunalului București, cauza fiind înregistrată la data de 29 martie 2012.

Pentru a decide

astfel, s-a avut în vedere că litigiul dedus judecății este un litigiu de

muncă, iar temeiul juridic incident este cel indicat de reclamantă, anume, art.

270 C. muncii.

Ca atare, potrivit

dispozițiilor art. 284 alin. (2) din C. muncii, cererile referitoare la

conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei

circumscripție își are reclamantul domiciliul sau reședința ori, sediul, după

caz.

În cauza de față,

calitatea de reclamantă o are Regia Națională a Pădurilor, acțiunea fiind formulată

prin intermediul Direcției Silvice Iași în baza mandatului acordat directorului

acestei direcții, potrivit art. 6 pct. 9 din H.G. nr. 229/2009. Conform art. 2

alin. (1) din H.G. nr. 229/2009, Direcția Silvică Iași este o unitate fără

personalitate juridică și, din acest motiv, nu poate avea calitatea de

reclamantă în cauză.

Deoarece reclamanta

Regia Națională a Pădurilor are sediul în București, instanța a reținut, în

baza dispoziției legale anterior menționate, că Tribunalului București îi

revine competența de soluționare a cauzei.

Faptul că acțiunea a

fost formulată de către reclamantă prin Direcția Silvică Iași nu este de natură

să producă efecte asupra stabilirii instanței competente, atât timp cât

competența este stabilită de locul unde își are sediul reclamanta și nu de

locul unde își are sediul direcția prin care a fost formulată acțiunea.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă conflicte

de muncă și asigurări sociale, sub nr. 9960/3/2012.

Această instanță,

prin Sentința civilă nr. 9453 din 31 octombrie 2013 a admis excepția

necompetenței sale teritoriale și a procedat la declinarea soluționării

pricinii în favoarea Tribunalului Iași; a constatat ivit conflictul negativ de

competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și

Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Tribunalul București

a argumentat excepția necompetenței sale teritoriale pornind de la actele

depuse la dosar, din care reiese că pârâtul a fost salariatul reclamantei Regia

Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Iași, în calitate de șef district

silvic, cu gradul profesional de subinginer silvic.

Din coroborarea art.

1 alin. (1), art. 4 lit. a) și a art. 7 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr.

59/2000 privind statutul personalului silvic, s-a apreciat că rezultă că gradul

profesional de subinginer silvic este specific personalului silvic cu pregătire

superioară. Totodată, art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 prevede că

personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind

Statutul funcționarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanță de

urgență nu dispune altfel.

Prin art. 1 și 3 din

H.G. nr. 1009/2000 privind corelarea gradelor profesionale prevăzute în

Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele și gradele aferente

funcțiilor publice, prevăzute în Statutul funcționarilor publici, s-a stabilit

că gradul profesional de subinginer silvic face parte din categoria

funcționarilor publici din categoria B, clasa a III-a, gradul 3 sau 2.

Prin urmare,

indiferent de faptul că între reclamantă și pârât s-a încheiat contract

individual de muncă, prin efectul legii, calitatea de personal silvic atrage

incidența normei speciale de reglementare, respectiv cea menționată de art. 58

alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000, ce trimite la prevederile Legii nr. 188/1999.

Pe de altă parte,

potrivit dispozițiilor art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999, prevederile

prezentei legi nu se aplică personalului contractual salariat din aparatul

propriu al autorităților și instituțiilor publice, care desfășoară activități

de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și

de deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită

prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au

calitatea de funcționar public, ci li se aplică legislația muncii. Aceste

dispoziții legale nu sunt incidente în cauză, în condițiile în care din

probatoriul administrat, rezultă că postul ocupat de pârât se încadrează în categoria

personalului silvic, iar potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 59/2000, în exercitarea

atribuțiilor pe care le are, personalul silvic de toate gradele este învestit

cu exercițiul autorității publice, potrivit legii.

Legiuitorul a

calificat statutul personalului silvic prin raportare la prerogativele pe care

le exercită această categorie, respectiv prin exercitarea efectivă de

profesiuni specifice activității în domeniul silviculturii, condiție care, dacă

este îndeplinită, atrage incidența art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000.

Față de aceste

dispoziții legale, Tribunalul București a apreciat că pârâtul are calitatea de

funcționar public, iar potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 cauzele ce au

ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența

instanței de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este

stabilită expres prin lege competența altor instanțe.

Deși potrivit art. 6

din O.U.G. nr. 85/2006 privind stabilirea modalităților de evaluare a pagubelor

produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora personalul cu

atribuții de pază a pădurilor răspunde patrimonial, în conformitate cu

prevederile Cap. III al Titlului XI din C. muncii, cu modificările și

completările ulterioare, pentru pagubele produse pe suprafețele de pădure pe

care le are în pază, constatate și evaluate în condițiile prezentei ordonanțe

de urgență, aceste norme legale reglementează numai regulile de angajare a

răspunderii patrimoniale a personalului cu atribuții de pază a pădurilor și nu

schimbă natura raporturilor juridice dintre Regia Națională a Pădurilor și

pârât, care sunt raporturi de serviciu, specifice funcționarilor publici,

potrivit art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000. Din acest motiv, chiar dacă

regulile răspunderii ar putea fi diferite de cele reglementate de Legea nr.

188/1999, competența de soluționare a cauzei rămâne cea stabilită prin acest

act normativ, căci este atrasă de statutul pârâtului, care face parte din

corpul personalului silvic și este funcționar public, iar nu de norma legală

aplicabilă în cazul atragerii răspunderii patrimoniale.

Art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 prevede că reclamantul se poate adresa instanței de

contencios administrativ de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului.

Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se

poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

Pe baza acestor

dispoziții legale, reținând că norma de competență este atrasă de natura

raporturilor juridice dintre părțile litigiului, acestea fiind raporturi de

serviciu, fără a prezenta relevanță sub aspectul competenței faptul că normele

pe baza cărora se stabilește răspunderea funcționarului sunt cele prevăzute de

C. muncii, iar nu cele reglementate de Legea nr. 188/1999, instanța a apreciat

că normele de competență sunt cele prevăzute la art. 10 alin. (3) din Legea nr.

554/2004, conform cărora reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul

său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța

de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței

teritoriale, Astfel, Tribunalul Iași este instanța în circumscripția căreia

domicilia pârâtul la data introducerii acțiunii, astfel că acestei instanțe îi

aparține competența de soluționare a cauzei, potrivit opțiunii reclamantei.

În situația în care

s-ar aprecia faptul că prezenta cauză constituie un litigiu derivând din

dreptul muncii, art. 284 alin. (2) din C. muncii reglementează din punct de

vedere teritorial competența de soluționare a conflictelor de muncă, aceasta

aparținând instanței în a cărei circumscripție se află domiciliul, reședința

sau sediul reclamantului.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta a indicat ca sediu pentru comunicarea actelor

de procedură pe cel situat în municipiul Iași unde, potrivit actelor dosarului,

se află sediul Direcției Silvice Iași.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din H.G. nr. 229/2009, Regia Națională a Pădurilor este persoană juridică,

cu sediul central în municipiul București, iar conform art. 2 alin. (1) și

Anexei nr. 2, Direcția Silvică Iași este o unitate fără personalitate juridică

ce face parte din structura Regiei Naționale a Pădurilor. Astfel, de vreme ce

Direcția Silvică Iași este parte componentă în structura reclamantei Regia Națională

a Pădurilor, rezultă că sediul direcției constituie un sediu secundar al

reclamantei. Direcția Silvică Iași nu este o entitate distinctă de reclamantă,

care a acționat în calitate de mandatar, ci face parte din structura

organizatorică a reclamantei, sediul direcției fiind și sediul reclamantei.

Textul legal ce

reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă nu

cuprinde alte mențiuni exprese referitoare la sediul principal sau secundar al

unității reclamante, astfel că, de vreme ce reclamanta a ales să se judece la

instanța în circumscripția căreia se află unul dintre sediile secundare, ale

unui dezmembrământ al său, nu se poate aprecia că norma de competență a fost

încălcată, instanței respective aparținându-i competența de soluționare a

pricinii.

Pentru aceste

considerente, având în vedere că unul dintre sediile reclamantei se afla la

data introducerii acțiunii în municipiul Iași, în raza instanței ce a fost mai

întâi învestită, iar textul legal cu caracter special nu definește noțiunea de

sediu și nu distinge între sediul principal sau sediile secundare ale

angajatorului, în care se desfășoară activitatea unui dezmembrământ fără

personalitate juridică ai acesteia, Direcția Silvică Iași nefiind o persoană

juridică distinctă de Regia Națională a Pădurilor, rezultă că aparține acestei

instanțe competența de soluționare a cauzei, în temeiul art. 284 din C. muncii.

Înalta Carte

apreciază că instanța competentă este Tribunalul Iași, secția civilă (litigii

de muncă și asigurări sociale), potrivit celor ce succed.

Acțiunea introductivă

privește răspunderea patrimonială a pârâtului P.I., angajat ca inginer silvic -

șef de district silvic în cadrul Direcției Silvice Iași, pentru prejudiciul

cauzat instituției prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuțiunilor de

serviciu.

Într-adevăr, din

coroborarea art. 1 alin. (1), art. 4 lit. a) și a art. 7 alin. (1) lit. a) din

O.U.G. nr. 59/2000 privind statutul personalului silvic, rezultă că gradul

profesional de inginer silvic este specific personalului silvic cu pregătire

superioară. Totodată, art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 prevede că

personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind

Statutul funcționarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanță de urgență

nu dispune altfel.

Prin art. 1 și 3 din

H.G. nr. 1009/2000 privind corelarea gradelor profesionale prevăzute în

Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele și gradele aferente

funcțiilor publice, prevăzute în Statutul funcționarilor publici, s-a stabilit

că gradul profesional de inginer silvic face parte din categoria funcționarilor

publici din categoria A, clasa a III-a, gradul 1 ori clasa a II-a, gradul 3.

Prin urmare,

indiferent de faptul că între reclamantă și pârât s-a încheiat contract

individual de muncă, prin efectul legii, poziția ocupată de pârât și încadrarea

acestuia în categoria personalului silvic, atrage incidența dispozițiilor Legii

nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, sens în care prevede art.

58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000.

La rândul său, Legea

nr. 188/1999, stabilește prin dispozițiile art. 6 lit. a) că prevederile

acesteia nu se aplică personalului contractual salariat din aparatul propriu al

autorităților și instituțiilor publice, care desfășoară activități de

secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de

deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită

prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au

calitatea de funcționar public, ci li se aplică legislația muncii.

Având în vedere

cerințele legale pentru incidența exceptării de la aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 188/1999, rezultă că acestea nu sunt întrunite în speță, întrucât

art. 3 din O.U.G. nr. 59/2000 prevede în mod explicit că în exercitarea

atribuțiilor pe care le are, personalul silvic de toate gradele este învestit

cu exercițiul autorității publice, potrivit legii; ca atare, se aplică regula -

incidența legii privind statutul funcționarilor publici, Legea nr. 188/1999.

Cu toate acestea,

astfel cum deja s-a arătat, obiectul cererii privește angajarea răspunderii

patrimoniale a pârâtului, funcționar public.

În acest domeniu

specific există însă un act normativ special, anume O.U.G. nr. 85/2006 privind

stabilirea modalităților de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere

din păduri și din afara acestora, act normativ care, la art. 6 alin. (1)

prevede: "Personalul cu atribuții de pază a pădurilor răspunde

patrimonial, în conformitate cu prevederile Cap. III al Titlului XI din C.

muncii, cu modificările și completările ulterioare, pentru pagubele produse pe

suprafețele de pădure pe care le are în pază, constatate și evaluate în

condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

Cum raportul juridic

dedus judecății se încadrează în ipoteza reglementată de O.U.G. nr. 85/2006,

rezultă că litigiului de față îi sunt aplicabile, în virtutea normei de

trimitere de la art. 6 alin. (1) din ordonanța de urgență, dispozițiile legale

din C. muncii.

În consecință, deși

pârâtul are calitatea de funcționar public, în materia angajării răspunderii

sale patrimoniale este incidentă legislația muncii, anume Cap. III din Titlul

XI C. muncii, soluție impusă de regula specialia generalibus derogant, ipoteză

ce atrage și incidența regulilor de competență din C. muncii, date fiind

prevederile art. 267 lit. d) din Cod care dispun în sensul că pot fi părți în

conflictele de muncă și alte persoane juridice sau fizice care au această

vocație, în temeiul legilor speciale (precum, O.U.G. nr. 85/2006) sau al C.

proc. civ.

În acest sens, sunt

relevante și rațiunile avute în vedere de legiuitor la adoptarea O.U.G. nr.

85/2006, astfel cum acestea sunt prezentate în expunerea de motive a Legii nr.

84/2007 pentru aprobarea ordonanței de urgență, în cuprinsul căreia se arată

expres că "pentru personalul care asigură paza pădurii, prin prezentul act

normativ, se realizează responsabilizarea sa în conformitate cu prevederile

Cap. III din Titlul XI din Legea nr. 53/2003 - C. muncii".

Ca atare, pentru

stabilirea competenței în cauză sunt incidente dispozițiile art. 269 alin. (2)

din C. muncii care stabilesc că cererile referitoare la conflictele de muncă se

adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are

domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Norma invocată

consacră o competență teritorială exclusivă în materia conflictelor de muncă de

la care părțile nu pot deroga, aceasta fiind o normă de ordine publică.

Sub acest aspect,

deși cele două instanțe aflate în conflict au aplicat același text pentru

determinarea competenței teritoriale, soluția a fost diferită, întrucât

reclamanta în cauză Regia Națională a Pădurilor își are sediul pe raza

Municipiului București, cererea de chemare în judecată fiind formulată însă

prin intermediul Direcției Silvice Iași, cu sediul pe raza municipiului Iași.

Înalta Curte constată

că potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1105/2003 privind reorganizarea

Regiei Naționale a Pădurilor (în vigoare la data formulării cererii de chemare

în judecată) și art. 9 din Anexa nr. 1 a aceleiași hotărâri ce conține

Regulamentul privind organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor,

aceasta este persoană juridică având în structura sa unități fără personalitate

juridică - direcții silvice.

Totodată, art. 9

alin. (2) din H.G. nr. 1105/2003 dispune că directorii și consilierii juridici

ai unităților fără personalitate juridică din structura Regiei Naționale a

Pădurilor, reprezintă interesele și îndeplinesc atribuțiile acesteia pe raza

teritorială în care sunt organizate aceste unități.

Dispozițiile anterior

citate au fost reluate și prin H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei

Naționale a Pădurilor și de aprobare a Regulamentului de organizare și

funcționare a Regiei Naționale a Pădurilor, ce a înlocuit H.G. nr. 1105/2003;

pe de altă parte, în Anexa nr. 2 a H.G. nr. 229/2009 se indică sediul din Iași

al Direcției Silvice Iași ce îndeplinește atribuțiile Regiei Naționale pe raza

județului Iași,

Așadar, deși Regia

Națională a Pădurilor este autoritatea cu personalitate juridică, titulară a

cererii de chemare în judecată, cu sediul în București, pe teritoriul

municipiului Iași, aceasta are un sediu secundar ce coincide cu sediul

reprezentantului său în teritoriu, fără personalitate juridică (deci, fără capacitatea

procesuală de folosință cerută de lege pentru a fi reclamant) - Direcția

Silvică Iași și care nu poate sta în judecată în nume propriu în calitate de

reclamantă, ci doar în calitate de pârâtă [excepție prevăzută de art. 41 alin.

(2) C. proc. civ.].

Câtă vreme art. 269

alin. (2) C. muncii admite că în ce privește persoana fizică, reclamanta

într-un litigiu de muncă, instanța competentă este fie cea de la domiciliul

său, fie cea în a cărei circumscripție își are reședința, un argument de

analogie a legii permite concluzia că și în cazul persoanei juridice existența

unui sediu secundar atrage competența instanței în a cărei circumscripție se

află acesta, sediu ce are o opozabilitate generală prin menționarea sa în Anexa

nr. 2 la H.G. nr. 229/2009, ceea ce este și în interesul unei bune administrări

a justiției.

În consecință, în

baza art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția civilă, în aplicarea

dispozițiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii [fost art. 284 alin. (2), normă

în vigoare la data sesizării instanței, cu un conținut identic însă] coroborate

cu art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Iași, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 11 aprilie 2014.

Procesat de GGC - AS