ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1278/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, sub nr. 10360/99/2011, reclamanta Regia Națională a Pădurilor prin Direcția Silvică Iași a chemat în judecată pe pârâtul P.I., solicitând a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 270 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, obligarea acestuia la plata sumei de 13.623 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâtul este angajat al Direcției Silvice Iași - Ocolul Silvic Podu Iloaiei, având funcția de șef de district silvic nr. III, Sinești. Prin actul de control parțial din 12 aprilie 2011, încheiat de către delegatul Direcției Silvice Iași, s-a constatat un număr de 12 cioate provenite din tăierea ilegală de arbori, cu o valoare de 13.623 RON, din pădurea aflată în paza și gestiunea pârâtului.

Pârâtul a recunoscut producerea prejudiciului, semnând și angajamentul de plată din 30 mai 2011. Așa cum rezultă și din fișa postului, semnată și însușită de către acesta: "execută în permanență prin patrulări, individual sau prin patrulări organizate pe districte, paza în districtul său și răspunde de orice înstrăinare sau prejudiciu aduse arboretelor, solului și plantațiilor..". Rezultă clar că producerea prejudiciului este în legătură cu atribuțiile de serviciu ce-i reveneau pârâtului, din vina acestuia, el asigurând paza corespunzătoare a pădurii ce o avea în gestiune. La data de 1 februarie 2012, s-a depus la dosar întâmpinare, prin care s-a solicitat respingerea acțiunii. A susținut pârâtul că este angajat al regiei în funcția de inginer șef de district, având gradul profesional de subinginer silvic gradul III, conform Statului de personal al Ocolului Silvic Podu Iloaie.

Conform art. 58 alin. (1) și alin. (2) din Statutul Personalului Silvic, o anumită parte a personalului silvic are și calitatea de funcționar public, aplicându-i-se dispozițiile speciale referitoare la funcționari publici, cuprinse în Legea nr. 188/1999. Conform H.G. nr. 1009/2000, emisă în aplicarea dispozițiilor art. 58 alin. (2), s-a stabilit corelarea între gradele profesionale ale personalului silvic prevăzute în art. 7 al O.U.G. nr. 59/2000 cu categoriile și gradele profesionale ale funcționarilor publici din Legea nr. 188/1999. În anexa la H.G. nr. 1009/2000 se stabilește expres că gradului profesional de subinginer silvic îi corespunde calitatea de funcționar public de clasa a II-a (conform art. 9 din Legea 188/1999 republicată).

S-a mai arătat că este fără îndoială că Statutul personalului silvic îi conferă pârâtului calitatea de funcționar public, astfel că răspunderea sa patrimonială poate fi angajată nu în baza C. muncii, ci în temeiul art. 84 - 85 din Legea nr. 188/1999 republicată, prin emiterea de către instituția sau autoritatea publică, a unei decizii de imputare. Pârâtul a susținut, totodată, că în ce-1 privește, nu s-a urmat procedura prevăzută de art. 84 - 85 din legea privind statutul funcționarilor publici, iar prezenta acțiune formulată de regie în temeiul Legii nr. 53/2003 nu este fondată, pentru că nu îi sunt aplicabile textele privind răspunderea patrimonială din C. muncii, data fiind calitatea sa de funcționar public.

Prin aceeași întâmpinare, a mai invocat pârâtul și excepția lipsei calității procesuale pasive în cererea în răspundere patrimonială, pe motiv că, în calitatea sa de inginer șef de district, nu are în atribuții și competențe paza directă a pădurilor și nici nu este cel care răspunde de eventualele pagube aduse vegetației forestiere. Prin Sentința civilă nr. 188 din 1 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București, cauza fiind înregistrată la data de 29 martie 2012. Pentru a decide astfel, s-a avut în vedere că litigiul dedus judecății este un litigiu de muncă, iar temeiul juridic incident este cel indicat de reclamantă, anume, art. 270 C. muncii.

Ca atare, potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (2) din C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are reclamantul domiciliul sau reședința ori, sediul, după caz. În cauza de față, calitatea de reclamantă o are Regia Națională a Pădurilor, acțiunea fiind formulată prin intermediul Direcției Silvice Iași în baza mandatului acordat directorului acestei direcții, potrivit art. 6 pct. 9 din H.G. nr. 229/2009. Conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 229/2009, Direcția Silvică Iași este o unitate fără personalitate juridică și, din acest motiv, nu poate avea calitatea de reclamantă în cauză. Deoarece reclamanta Regia Națională a Pădurilor are sediul în București, instanța a reținut, în baza dispoziției legale anterior menționate, că Tribunalului București îi revine competența de soluționare a cauzei.

Faptul că acțiunea a fost formulată de către reclamantă prin Direcția Silvică Iași nu este de natură să producă efecte asupra stabilirii instanței competente, atât timp cât competența este stabilită de locul unde își are sediul reclamanta și nu de locul unde își are sediul direcția prin care a fost formulată acțiunea. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 9960/3/2012. Această instanță, prin Sentința civilă nr. 9453 din 31 octombrie 2013 a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a procedat la declinarea soluționării pricinii în favoarea Tribunalului Iași; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Tribunalul București a argumentat excepția necompetenței sale teritoriale pornind de la actele depuse la dosar, din care reiese că pârâtul a fost salariatul reclamantei Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Iași, în calitate de șef district silvic, cu gradul profesional de subinginer silvic. Din coroborarea art. 1 alin. (1), art. 4 lit. a) și a art. 7 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 59/2000 privind statutul personalului silvic, s-a apreciat că rezultă că gradul profesional de subinginer silvic este specific personalului silvic cu pregătire superioară. Totodată, art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 prevede că personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanță de urgență nu dispune altfel.

Prin art. 1 și 3 din H.G. nr. 1009/2000 privind corelarea gradelor profesionale prevăzute în Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele și gradele aferente funcțiilor publice, prevăzute în Statutul funcționarilor publici, s-a stabilit că gradul profesional de subinginer silvic face parte din categoria funcționarilor publici din categoria B, clasa a III-a, gradul 3 sau 2. Prin urmare, indiferent de faptul că între reclamantă și pârât s-a încheiat contract individual de muncă, prin efectul legii, calitatea de personal silvic atrage incidența normei speciale de reglementare, respectiv cea menționată de art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000, ce trimite la prevederile Legii nr. 188/1999.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999, prevederile prezentei legi nu se aplică personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice, care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public, ci li se aplică legislația muncii. Aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză, în condițiile în care din probatoriul administrat, rezultă că postul ocupat de pârât se încadrează în categoria personalului silvic, iar potrivit art. 3 din O.U.G.

nr. 59/2000, în exercitarea atribuțiilor pe care le are, personalul silvic de toate gradele este învestit cu exercițiul autorității publice, potrivit legii. Legiuitorul a calificat statutul personalului silvic prin raportare la prerogativele pe care le exercită această categorie, respectiv prin exercitarea efectivă de profesiuni specifice activității în domeniul silviculturii, condiție care, dacă este îndeplinită, atrage incidența art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000. Față de aceste dispoziții legale, Tribunalul București a apreciat că pârâtul are calitatea de funcționar public, iar potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 cauzele ce au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanței de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.

Deși potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 85/2006 privind stabilirea modalităților de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora personalul cu atribuții de pază a pădurilor răspunde patrimonial, în conformitate cu prevederile Cap. III al Titlului XI din C. muncii, cu modificările și completările ulterioare, pentru pagubele produse pe suprafețele de pădure pe care le are în pază, constatate și evaluate în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, aceste norme legale reglementează numai regulile de angajare a răspunderii patrimoniale a personalului cu atribuții de pază a pădurilor și nu schimbă natura raporturilor juridice dintre Regia Națională a Pădurilor și pârât, care sunt raporturi de serviciu, specifice funcționarilor publici, potrivit art. 58 alin. (1) din O.U.G.

nr. 59/2000. Din acest motiv, chiar dacă regulile răspunderii ar putea fi diferite de cele reglementate de Legea nr. 188/1999, competența de soluționare a cauzei rămâne cea stabilită prin acest act normativ, căci este atrasă de statutul pârâtului, care face parte din corpul personalului silvic și este funcționar public, iar nu de norma legală aplicabilă în cazul atragerii răspunderii patrimoniale. Art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că reclamantul se poate adresa instanței de contencios administrativ de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

Pe baza acestor dispoziții legale, reținând că norma de competență este atrasă de natura raporturilor juridice dintre părțile litigiului, acestea fiind raporturi de serviciu, fără a prezenta relevanță sub aspectul competenței faptul că normele pe baza cărora se stabilește răspunderea funcționarului sunt cele prevăzute de C. muncii, iar nu cele reglementate de Legea nr. 188/1999, instanța a apreciat că normele de competență sunt cele prevăzute la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale, Astfel, Tribunalul Iași este instanța în circumscripția căreia domicilia pârâtul la data introducerii acțiunii, astfel că acestei instanțe îi aparține competența de soluționare a cauzei, potrivit opțiunii reclamantei.

În situația în care s-ar aprecia faptul că prezenta cauză constituie un litigiu derivând din dreptul muncii, art. 284 alin. (2) din C. muncii reglementează din punct de vedere teritorial competența de soluționare a conflictelor de muncă, aceasta aparținând instanței în a cărei circumscripție se află domiciliul, reședința sau sediul reclamantului. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat ca sediu pentru comunicarea actelor de procedură pe cel situat în municipiul Iași unde, potrivit actelor dosarului, se află sediul Direcției Silvice Iași. Potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 229/2009, Regia Națională a Pădurilor este persoană juridică, cu sediul central în municipiul București, iar conform art. 2 alin. (1) și Anexei nr. 2, Direcția Silvică Iași este o unitate fără personalitate juridică ce face parte din structura Regiei Naționale a Pădurilor.

Astfel, de vreme ce Direcția Silvică Iași este parte componentă în structura reclamantei Regia Națională a Pădurilor, rezultă că sediul direcției constituie un sediu secundar al reclamantei. Direcția Silvică Iași nu este o entitate distinctă de reclamantă, care a acționat în calitate de mandatar, ci face parte din structura organizatorică a reclamantei, sediul direcției fiind și sediul reclamantei. Textul legal ce reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă nu cuprinde alte mențiuni exprese referitoare la sediul principal sau secundar al unității reclamante, astfel că, de vreme ce reclamanta a ales să se judece la instanța în circumscripția căreia se află unul dintre sediile secundare, ale unui dezmembrământ al său, nu se poate aprecia că norma de competență a fost încălcată, instanței respective aparținându-i competența de soluționare a pricinii.

Pentru aceste considerente, având în vedere că unul dintre sediile reclamantei se afla la data introducerii acțiunii în municipiul Iași, în raza instanței ce a fost mai întâi învestită, iar textul legal cu caracter special nu definește noțiunea de sediu și nu distinge între sediul principal sau sediile secundare ale angajatorului, în care se desfășoară activitatea unui dezmembrământ fără personalitate juridică ai acesteia, Direcția Silvică Iași nefiind o persoană juridică distinctă de Regia Națională a Pădurilor, rezultă că aparține acestei instanțe competența de soluționare a cauzei, în temeiul art. 284 din C. muncii. Înalta Carte apreciază că instanța competentă este Tribunalul Iași, secția civilă (litigii de muncă și asigurări sociale), potrivit celor ce succed.

Acțiunea introductivă privește răspunderea patrimonială a pârâtului P.I., angajat ca inginer silvic - șef de district silvic în cadrul Direcției Silvice Iași, pentru prejudiciul cauzat instituției prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuțiunilor de serviciu. Într-adevăr, din coroborarea art. 1 alin. (1), art. 4 lit. a) și a art. 7 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 59/2000 privind statutul personalului silvic, rezultă că gradul profesional de inginer silvic este specific personalului silvic cu pregătire superioară. Totodată, art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 prevede că personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanță de urgență nu dispune altfel.

Prin art. 1 și 3 din H.G. nr. 1009/2000 privind corelarea gradelor profesionale prevăzute în Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele și gradele aferente funcțiilor publice, prevăzute în Statutul funcționarilor publici, s-a stabilit că gradul profesional de inginer silvic face parte din categoria funcționarilor publici din categoria A, clasa a III-a, gradul 1 ori clasa a II-a, gradul 3. Prin urmare, indiferent de faptul că între reclamantă și pârât s-a încheiat contract individual de muncă, prin efectul legii, poziția ocupată de pârât și încadrarea acestuia în categoria personalului silvic, atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, sens în care prevede art. 58 alin. (1) din O.U.G.

nr. 59/2000. La rândul său, Legea nr. 188/1999, stabilește prin dispozițiile art. 6 lit. a) că prevederile acesteia nu se aplică personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice, care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public, ci li se aplică legislația muncii. Având în vedere cerințele legale pentru incidența exceptării de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 188/1999, rezultă că acestea nu sunt întrunite în speță, întrucât art. 3 din O.U.G.

nr. 59/2000 prevede în mod explicit că în exercitarea atribuțiilor pe care le are, personalul silvic de toate gradele este învestit cu exercițiul autorității publice, potrivit legii; ca atare, se aplică regula - incidența legii privind statutul funcționarilor publici, Legea nr. 188/1999. Cu toate acestea, astfel cum deja s-a arătat, obiectul cererii privește angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, funcționar public. În acest domeniu specific există însă un act normativ special, anume O.U.G.

nr. 85/2006 privind stabilirea modalităților de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora, act normativ care, la art. 6 alin. (1) prevede: "Personalul cu atribuții de pază a pădurilor răspunde patrimonial, în conformitate cu prevederile Cap. III al Titlului XI din C. muncii, cu modificările și completările ulterioare, pentru pagubele produse pe suprafețele de pădure pe care le are în pază, constatate și evaluate în condițiile prezentei ordonanțe de urgență." Cum raportul juridic dedus judecății se încadrează în ipoteza reglementată de O.U.G. nr. 85/2006, rezultă că litigiului de față îi sunt aplicabile, în virtutea normei de trimitere de la art. 6 alin. (1) din ordonanța de urgență, dispozițiile legale din C. muncii.

În consecință, deși pârâtul are calitatea de funcționar public, în materia angajării răspunderii sale patrimoniale este incidentă legislația muncii, anume Cap. III din Titlul XI C. muncii, soluție impusă de regula specialia generalibus derogant, ipoteză ce atrage și incidența regulilor de competență din C. muncii, date fiind prevederile art. 267 lit. d) din Cod care dispun în sensul că pot fi părți în conflictele de muncă și alte persoane juridice sau fizice care au această vocație, în temeiul legilor speciale (precum, O.U.G. nr. 85/2006) sau al C. proc. civ. În acest sens, sunt relevante și rațiunile avute în vedere de legiuitor la adoptarea O.U.G.

nr. 85/2006, astfel cum acestea sunt prezentate în expunerea de motive a Legii nr. 84/2007 pentru aprobarea ordonanței de urgență, în cuprinsul căreia se arată expres că "pentru personalul care asigură paza pădurii, prin prezentul act normativ, se realizează responsabilizarea sa în conformitate cu prevederile Cap. III din Titlul XI din Legea nr. 53/2003 - C. muncii". Ca atare, pentru stabilirea competenței în cauză sunt incidente dispozițiile art. 269 alin. (2) din C. muncii care stabilesc că cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. Norma invocată consacră o competență teritorială exclusivă în materia conflictelor de muncă de la care părțile nu pot deroga, aceasta fiind o normă de ordine publică.

Sub acest aspect, deși cele două instanțe aflate în conflict au aplicat același text pentru determinarea competenței teritoriale, soluția a fost diferită, întrucât reclamanta în cauză Regia Națională a Pădurilor își are sediul pe raza Municipiului București, cererea de chemare în judecată fiind formulată însă prin intermediul Direcției Silvice Iași, cu sediul pe raza municipiului Iași. Înalta Curte constată că potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1105/2003 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată) și art. 9 din Anexa nr. 1 a aceleiași hotărâri ce conține Regulamentul privind organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor, aceasta este persoană juridică având în structura sa unități fără personalitate juridică - direcții silvice.

Totodată, art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 1105/2003 dispune că directorii și consilierii juridici ai unităților fără personalitate juridică din structura Regiei Naționale a Pădurilor, reprezintă interesele și îndeplinesc atribuțiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unități. Dispozițiile anterior citate au fost reluate și prin H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor și de aprobare a Regulamentului de organizare și funcționare a Regiei Naționale a Pădurilor, ce a înlocuit H.G. nr. 1105/2003; pe de altă parte, în Anexa nr. 2 a H.G.

nr. 229/2009 se indică sediul din Iași al Direcției Silvice Iași ce îndeplinește atribuțiile Regiei Naționale pe raza județului Iași, Așadar, deși Regia Națională a Pădurilor este autoritatea cu personalitate juridică, titulară a cererii de chemare în judecată, cu sediul în București, pe teritoriul municipiului Iași, aceasta are un sediu secundar ce coincide cu sediul reprezentantului său în teritoriu, fără personalitate juridică (deci, fără capacitatea procesuală de folosință cerută de lege pentru a fi reclamant) - Direcția Silvică Iași și care nu poate sta în judecată în nume propriu în calitate de reclamantă, ci doar în calitate de pârâtă [excepție prevăzută de art. 41 alin. (2) C. proc. civ.].

Câtă vreme art. 269 alin. (2) C. muncii admite că în ce privește persoana fizică, reclamanta într-un litigiu de muncă, instanța competentă este fie cea de la domiciliul său, fie cea în a cărei circumscripție își are reședința, un argument de analogie a legii permite concluzia că și în cazul persoanei juridice existența unui sediu secundar atrage competența instanței în a cărei circumscripție se află acesta, sediu ce are o opozabilitate generală prin menționarea sa în Anexa nr. 2 la H.G. nr. 229/2009, ceea ce este și în interesul unei bune administrări a justiției. În consecință, în baza art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția civilă, în aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii [fost art. 284 alin. (2), normă în vigoare la data sesizării instanței, cu un conținut identic însă] coroborate cu art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Iași, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2014. Procesat de GGC - AS