ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1782/2018

HOTĂRÂRE

15.05.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1782/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Deliberând, asupra conflictului de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/99/2016, reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Iași, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.618,88 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs Direcției Silvice Iași - Ocolul Silvic Pașcani.

în motivare, reclamanta a arătat că pârâtul este angajatul Direcției Silvice Iași, având funcția de pădurar la Ocolul Silvic Pașcani. La data de 04.11.2015, pârâtul a emis procesul-verbal de constatare a contravenției săvârșită de B., care a tăiat un arbore cu o valoare de 618,88 RON. Procesul-verbal a fost anulat de instanța de judecată și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Astfel s-a creat în patrimoniul reclamantei un prejudiciu de 618,88 RON plus 1.000 RON, un total de 1.618,88 RON, prejudiciu pentru care răspunde pârâtul în temeiul art. 20 din H.G. nr. 1076/2009.

Prin sentința nr. 720 din 10 aprilie 2017, Tribunalul lași, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (1) C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau sediul. De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare Ia soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin urmare, în ceea ce privește conflictele de muncă, competența teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul/reședința/sediul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, reclamanta este Regina Națională a Pădurilor - Romsilva, iar potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 229/2009, aceasta este persoană juridică, cu sediul central în municipiul București, str. x, sectorul 2 și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară.

Potrivit art. 2 alin. (1), Romsilva are în structura sa unități fără personalitate juridică, prevăzute în anexa nr. 2, și unități cu personalitate juridică, prevăzute în anexa nr. 3, ale căror adrese pot fi modificate prin hotărâre a Consiliului de administrație al Romsilva, iar potrivit anexei 2 pct. 24 Direcția Silvică Iași este unitate fără personalitate juridică a Romsilva.

În determinarea instanței competente în soluționarea cauzei nu prezintă relevanță faptul că acțiunea introductivă a fost formulată de reclamanta Regina Națională a Pădurilor - Romsilva prin Direcția Silvică Iași, direcție ce are sediul în municipiul Iași, câtă vreme această unitate nu poate acționa în nume propriu, ci doar ca reprezentant al regiei.

În stabilirea instanței competente trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, și nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului, (sediul reprezentantului reclamantului prezentând relevanță doar în situația în care acțiunea a fost formulată de sindicat în numele membrilor și aceasta motivat de calitatea procesuală activă conferită sindicatului care astfel are calitate de reclamant.)

Prin sentința civilă nr. 1349 din 16.02.2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu. A decimat cauza Tribunalului Iași, spre competentă soluționare. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În considerente a reținut următoarele:

Din toate înscrisurile depuse de reclamantă la dosarul cauzei rezultă faptul că acțiunea a fost promovată în nume propriu de către Direcția Silvică Iași, ca unitate tară personalitate juridică din structura Regiei Autonome.

În petitul cererii introductive, deși este indicată denumirea Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, sunt menționate, în conformitate cu dispozițiile art. 194 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., datele de identificare ale Direcției Silvice Iași, respectiv sediul din municipiul Iași al acestei unități fără personalitate juridică, Codul fiscal, numărul de înregistrare în Registrul Comerțului (cu indicativul J/22), și conducătorul Direcției Silvice Iași, date în raport de care se impune concluzia că acțiunea a fost formulată în nume propriu de Direcția Silvică Iași.

Potrivit art. 56 alin, (2) C. proc. civ., prin excepție de la regula consacrată de art. 56 alin. (1), care conferă capacitate procesuală de folosință persoanelor care au folosința drepturilor civile, "pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

În cauză, Direcția Silvică Iași este o entitate constituită prin lege, respectiv prin H.G. nr. 229/2009, așa încât, în conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. această entitate poate fi ea însăși reclamantă, având capacitatea procesuală de a promova acțiuni în nume propriu, indiferent dacă are sau nu personalitate juridică.

Având în vedere faptul că norma specială de competență, reglementată de art. 269 alin. (2) din C. muncii, prevede că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, constatând că reclamantul își are sediul în județul Iași, municipiul Iași, a admis excepția necompetentei teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Carte apreciază ca, în. cauză, competența soluționării pricinii revine Tribunalului Argeș, în considerarea dispozițiilor legale și a argumentelor ce succed:

Fiind învestită cu pronunțarea regulatorului de competență, Înalta Curte urmează să aibă în vedere circumstanțele deja stabilite în cauză, respectiv natura litigiului (conflict de muncă), normele de drept material care guvernează raportul juridic dedus judecății și incidența dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, pentru determinarea instanței competente.

Cererea de chemare în judecată formulată în cauză face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, republicat, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii civile, respectiv 22.01.2016, judecarea conflictelor de muncă este în competența instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul

De asemenea, prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social stipulează că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. prevăd că necompetența teritorială este de ordine publică și părțile nu o pot înlătura Înalta Curte reține că, în cauza pendinte, Tribunalul Iași și Tribunalul București și-au declinat reciproc competența de soluționare a pricinii privind pe reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Iași și pe pârâtul A., având ca obiect "acțiune în răspundere patrimonială".

În ceea ce privește aprecierea celor două tribunale care a determinat ivirea conflictului negativ de competență, se constată că ambele instanțe au avut în vedere incidența dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, însă divergența de opinie poartă cu privire la identitatea reclamantei, în sensul că Tribunalul Iași a reținut că, în litigiul pendinte, calitate de reclamantă o are Regia Națională a Pădurilor, în timp ce Tribunalul București a considerat că această calitate o are Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Iași, unitate fără personalitate juridică, aflată în structura Regiei Naționale a Pădurilor, regie autonomă.

În speță, acțiunea civilă a fost promovată de Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Suceava, în scopul atragerii răspunderii patrimoniale a pârâtului A. pentru îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu, aceasta fiind semnată de directorul Direcției Silvice Iași.

Din modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că titulara acesteia este Regia Națională a Pădurilor, Direcția Silvică Iași acționând în cauză doar în calitate de reprezentant.

Astfel, dat fiind caracterul obligatoriu al indicării elementelor oricărei cereri de chemare în judecată, prevăzute de art. 194 C. proc. civ., inclusiv cele referitoare la numele sau denumirea părților și numele reprezentantului, mențiunile din cuprinsul cererii formulate în cauză relevă calitatea de reclamantă a Regiei Naționale a Pădurilor și calitatea directorului Direcției Silvice Iași de reprezentant al acesteia.

Regia Națională a Pădurilor - Romsilva este reprezentată legal, în temeiul art. 6 alin. (9) din Regulamentul de organizare și funcționare a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, aprobat prin Hotărârea nr. 229 din 04.03.2009, de directorul Direcției Silvice Iași.

Prin urmare, nu se poate susține că, în cauză, titulara cererii de chemare în judecată dedusă judecății este Direcția Silvică Iași, întrucât aceasta a acționat în cauză în virtutea mandatului de reprezentare acordat directorului prin Hotărârea nr. 229 din 04.03.2009, în aceste condiții și în lipsa unei reglementări exprese privind calitatea de reclamantă a direcției, Înalta Curte consideră că această calitate aparține Regiei Naționale a Pădurilor.

Din această perspectivă, este lipsită de relevanță împrejurarea că dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., pe temeiul cărora s-a dezinvestit Tribunalul București, permit și entităților tară personalitate juridică să formuleze cereri în justiție, în calitate de reclamante, dacă sunt constituite potrivit legii, atât timp cât s-a intenționat ca însăși Regia Națională a Pădurilor - Romsilva să aibă o asemenea calitate în prezentul proces.

Pe de altă parte, trebuie observat că textul legal mai sus indicat nu ar fi fost, oricum, incident în cauză, întrucât noțiunea de "entitate tară personalitate juridică" are în vedere entități individuale, independente și nu pe acelea care depind și sunt strâns legate de o persoană juridică, cum este cazul direcției, ce reprezintă o unitate tară personalitate juridică a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, în conformitate cu art. 2 alin. (1) din Hotărârea nr. 229 din 04.03.2009.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Hotărârea nr. 229 din 04.03.2009, Romsilva este persoană juridică, cu sediul central în municipiul București, str. x, sectorul 2, și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară.

Înalta Curte reține, astfel, că, în cuprinsul acestui act normativ, termenul de "sediu" este însoțit de mențiunea "central", fiind folosit cu sensul de "sediu principal".

În conformitate cu prevederile art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, semnificația unui concept în context se stabilește prin actul normativ care îl instituie, devenind obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie.

Astfel, noțiunea de "sediu", folosită în conținutul unui alt act normativ decât Hotărârea nr. 229 din 04.03.2009, în același context, nu poate avea altă semnificație decât cea rezultată din actul normativ menționat, în absența unei definiții în celălalt act normativ.

Atunci când legiuitorul a intenționat atribuirea unei alte semnificații decât cea stabilită prin actul normativ care definește un anumit termen, a făcut acest lucru în mod expres, cum este cazul art. 109 C. proc. civ., potrivit căruia "cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel Ioc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta".

Tăcerea legiuitorului în această privință, în ipoteza art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu poate fi interpretată în sensul posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea acesteia și la alte situații ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege.

În aceste condiții, "sediul" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din C. muncii are semnificația de "sediu principal", neputând fi avute în vedere sediile secundare, cum este cazul sediului unei direcții silvice.

Împrejurarea că reclamanta și-a indicat domiciliul procesual ia sucursala din Iași nu are relevanță pentru stabilirea competenței teritoriale, ci prezintă interes doar din perspectiva comunicării actelor de procedură.

Ca atare, stabilirea instanței competente să soluționeze pricina se va face în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, republicat, coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, respectiv de sediul reclamantei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, care se află în municipiul București, str. x, sectorul 2, deci pe raza teritorială a Tribunalului București.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.