ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1098/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 23 februarie 2010, sub nr. 9639/3/2010, reclamantul F.V.S. a chemat în judecată pe pârâtele B.F. și I.R.E., solicitând obligarea pârâtelor să îi lase în deplina proprietate și pașnica folosință terenul situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, jud. Ilfov, în suprafața de 4.015 m.p., 985 m.p., respectiv 7.000 m.p., înscris în C.F. ale comunei Ciolpani; rectificarea C.F. ale comunei Ciolpani, în sensul intabulării dreptului său de proprietate asupra parcelelor, în suprafața de 4.015 mp, 985 m.p., respectiv 7.000 m.p. și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor ocazionate de soluționarea cauzei.

Reclamantul a solicitat totodată, în temeiul art. 57 C. proc. civ., pronunțarea unei hotărâri care să-i fie opozabila intervenientului Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, având din vedere faptul că ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. Prin sentința civilă nr. 1245 din 24 iunie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active integrale a reclamantului și a respins acțiunea și cererea de chemare în judecată a altor persoane, formulată de reclamantul C.F.B., în contradictoriu cu pârâtele B.F. și I.R.E. și cu intervenientul forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă integrală.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 noiembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, numiții F.B.R. și F.R. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 2 pogoane și jumătate situat în satul Izvorani, comuna Ciofliceni, jud. Ilfov. Potrivit certificatului de moștenitor din 22 octombrie 1992 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, numitul F.R. a decedat la data de 15 aprilie 1970, de pe urma sa rămânând ca moștenitori reclamantul F.V., în calitate de nepot de fiu și F.B.R., în calitate de soție supraviețuitoare. Prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul F.V.S. a solicitat obligarea pârâtelor B.F.

și Ilie Rodica Ileana să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință terenul situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, jud. Ilfov, arătând că acesta a fost dobândit de autorul său F.R., în cote egale cu soția acestuia, F.B.R., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 12 noiembrie 1945. Tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare a terenului susmenționat a fost promovată numai de unul dintre coproprietari, reclamantul F.V.S. (care a dobândit o cotă de ¾ din cota de ½ din teren a bunicului său, prin moștenire), celălalt coproprietar, F.B.R. (care a dobândit o cotă de ½ din teren prin cumpărare și o cotă de ¼ din cota de ½ din teren a soțului său, prin moștenire) neavând calitatea de reclamant.

Prin contractul de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 300 din 14 februarie 2011 de B.N.P. - Asociați D.R., P.M. și P.A., reclamantul F.V.S. a transmis dreptul litigios ce face obiectul dosarului de față lui C.F.B. Acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește. Prin urmare, în cadrul unei acțiuni în revendicare, calitatea procesuală activă aparține persoanei care are calitatea de titular (exclusiv) al dreptului de proprietate asupra bunului a cărui restituire se solicită. În materia proprietății comune pe cote părți, un coproprietar nu poate revendica singur bunul aflat în coproprietate de la terțe persoane,acțiunea în revendicare trebuind să fie formulată de toți coproprietarii, aspect care rezultă din aplicarea regulii unanimității.

Această regulă consacrată de doctrină și preluată de jurisprudență stipulează faptul că actele cu privire la bunul aflat în coproprietate, în materialitatea lui nu pot fi înfăptuite decât cu acordul tuturor copărtașilor, ea decurgând din situația specifică coproprietății, aceea că niciunul din coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracțiuni materiale din bun. În practica judiciară s-a subliniat faptul că acțiunea în revendicare nu este un simplu act de conservare, care să poată fi realizat de un singur coproprietar, fără acordul celorlalți, ci este un act de dispoziție, întrucât are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale, nedeterminate în materialitatea sa.

Astfel fiind, acțiunea în revendicare poate fi introdusă numai cu acordul tuturor coproprietarilor, sub sancțiunea respingerii cererii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, întrucât litisconsorțiul procesual este obligatoriu, iar nu facultativ. În speță, reclamantul nu are calitatea de proprietar exclusiv asupra imobilului revendicat, iar acesta nu a făcut dovada existenței consimțământului celuilalt coproprietar, F.B.R. în promovarea acțiunii în revendicare, motiv pentru care tribunalul a apreciat că excepția lipsei calității procesuale active integrale invocată de pârâte este întemeiată.

Tribunalul a apreciat că prin respingerea acțiunii în revendicare ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă integrală nu se încalcă prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să examineze orice contestație legată de drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. În cauza Lupaș contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că aplicarea strictă a regulii unanimității le-a impus reclamanților(în număr de 19) o sarcină disproporționată,ce i-a privat de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanțe a cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu,aducând astfel atingere substanței înseși a dreptului lor de acces la o instanță.

Instanța europeană și-a fundamentat soluția pe circumstanțele speciale ale speței,constând în dificultatea de identificare a moștenitorilor unui fost coproprietar și în posibilitatea ca unul dintre moștenitorii unui fost coproprietar să refuze să se alăture acțiunii în revendicare. Or, situația în speța de față este diferită de cea avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza mai sus menționată, reținerea lipsei calității procesuale active integrale a reclamantului nefiind determinată de vreuna din ipotezele pe care Curtea le-a calificat ca obstacole insurmontabile în calea revendicării bunului indiviz. Astfel, tribunalul a apreciat că în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, nu se impune abdicarea de la regula unanimității.

De altfel, Curtea a apreciat că această regulă jurisprudențială, fiind respectată de majoritatea instanțelor interne, apare ca fiind clară, accesibilă și previzibilă, admițând, de asemenea, faptul că a fost concepută cu un scop legitim și anume de a proteja drepturile tuturor coproprietarilor. În spiritul argumentării expuse de Curtea Europeană rămâne de analizat, prin prima circumstanțelor speței, dacă această regulă impune în sarcina reclamantului o sarcină disproporționată, de natură să rupă justul echilibru între preocuparea de a proteja interesele tuturor coproprietarilor și dreptul de acces la instanță pentru revendicarea bunului. În cauza pendinte nu se poate considera că participarea procesuală alături de reclamant a celuilalt coproprietar, care este identificat în persoana numitei F.B.R.

ar implica în sarcina reclamantului un efort disproporționat, care să aducă atingere înseși substanței dreptului său. Reclamantul nu a dovedit imposibilitatea de a obține consimțământul celuilalt coproprietar(soția bunicului reclamantului inițial) pentru promovarea acțiunii în revendicare, din actele depuse la dosar reieșind că ultimele demersuri făcute de reclamant pentru a lua legătura cu numita F.B.R. datează din anul 1995. Pe de altă parte, reclamantul avea la îndemână posibilitatea recurgerii la instituțiile procedurale care să îi permită introducerea în cauză și a celuilalt coproprietar, independent de acordul de voință al acestuia. În consecință, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active integrale a reclamantului și a respins acțiunea în consecință.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul C.F.B. iar prin decizia civilă nr. 207 din 17 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă, s-a admis apelul reclamantului C.F.B. s-a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre continuarea judecății la aceeași instanță. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Acțiunea în revendicare dedusă judecății introdusă pe rolul instanței la data de 13 septembrie 2009 a fost promovată de un singur coproprietar, F.V.S., deși potrivit actului de vânzare cumpărare invocat în susținerea acțiunii, terenul în litigiu a fost dobândit în coproprietate de F.R., autorul lui F.V.S. și soția dintr-o altă căsătorie a acestuia, F.B.R.

Prin sentința apelată, pronunțată la data de 24 iunie 2011, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active integrale a reclamantului C.F.B. (în cauză constatându-se intervenită transmisiunea calității procesuale active de la reclamantul inițial F.V.S., în baza contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat din 14 noiembrie 2011) și a respins acțiunea în consecință, reținând că nu a fost respectată în cauză regula unanimității pentru formularea acțiunii în revendicare. Aplicarea regulii unanimității în privința acțiunii în revendicare, care presupune ca cererea de chemare în judecata să fie formulată de toți coproprietarii bunului, reprezintă într-adevăr, o creație a doctrinei și a jurisprudenței, nefiind reglementată ca atare de o prevedere legală expresă.

În jurisprudența C.E.D.O., fără a considera necesar să se soluționeze controversele legate de aplicarea acestei reguli, care țin de teoria si de practica dreptului intern, nefiind acesta rolul ei, instanța europeana a apreciat că este necesar să se țină cont de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe în parte, astfel încât aplicarea regulii unanimității să nu reprezinte un obstacol insurmontabil pentru orice tentativa viitoare de revendicare a bunurilor indivize, ceea ce ar reprezenta o încălcare a art. 6 din Convenție.(cauza Lupaș contra României). Prin Noul C. civ. adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, în vigoare din data de 01 octombrie 2011, regula unanimității a fost înlăturată, în art. 643 prevăzându-se în mod expres: (1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.

(2) Hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți coproprietari. (3) Când acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere instanței de judecată introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și condițiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane. Potrivit art. 63 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) C. civ. se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art. 643 alin. (3) se aplică și în situațiile în care pricina nu a fost soluționată în primă instanță până la data intrării în vigoare a Codului civil.

Prin urmare, având în vedere că sentința apelată nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Noului C. civ. (cauza fiind în apel), sunt aplicabile dispozițiile art. 643 alin. (1) enunțate mai sus, care prevăd ca acțiunea în revendicare poate fi formulată și de un singur coproprietar, ceea ce impune, în temeiul art. 296 C. proc. civ. admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății la aceeași instanță. Având în vedere dispozițiile legale menționate mai sus și soluția pe care acestea o presupun, celelalte critici formulate în apel referitoare la legalitatea și temeinicia hotărârii din perspectiva aplicării regulii unanimității în raport cu circumstanțele particulare ale speței nu au mai fost analizate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamantului. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care la data pronunțării hotărârii instanței de fond nefiind în vigoare normele noului C. civ., sunt incidente în cauză prevederile vechiului cod și în consecință hotărârea instanței de fond în mod legal a respins acțiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, aceasta neavând calitatea de proprietar exclusiv asupra imobilului revendicat, nefiind făcută nici dovada existenței circumstanțiale a celuilalt proprietar la data promovării acțiunii în revendicare.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Este real că anterior adoptării Noului C. civ. prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 - în vigoare cu data de 1 octombrie 2011, regula unanimității a fost creația doctrinei și jurisprudenței, nefiind reglementată expres. Numai că, dispozițiile exprese ale art. 643 din Noul C. civ. înlătură regula unanimității, prevăzându-se astfel că „fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare. Dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) din Noul C. civ.

sunt aplicabile și situațiilor în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar dispozițiile art. 643 alin. (3) se aplică și în situațiile în care nu a fost soluționată cauza în primă instanță până la data intrării în vigoare a Codului civil. Cum în cauză hotărârea instanței de fond deși a fost pronunțată la 24 iunie 2011, nu a fost însă definitivă la data intrării în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011) instanța de apel în mod legal a reținut incidența dispozițiilor art. 643 din Noul C. civ., înlăturând regula unanimității. Or, în condițiile în care instanța a soluționat cauza pe o excepție, necercetând fondul cauzei, se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Din perspectiva celor expuse nici una din criticile recurentului nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 207/ A din 17 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2013.