ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2593/2015

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 1349 din 16 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a anulat cererea de chemare în judecată a reclamantului, ca netimbrată. Prin decizia civilă nr. 516 A din 14 septembrie 2010, Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantului, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal. Prin decizia civilă nr. 4773 din 3 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, a respins recursul pârâtei. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 5590/3/2009*, la data de 29 noiembrie 2011. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 23 februarie 2010, sub nr. 9639/3/2010, reclamantul F.V.S.

a chemat în judecată pe pârâtele B.F. și I.R.E., solicitând obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate și pașnică folosință terenul situat în comuna Ciolpani, sat I., jud. Ilfov, tarlaua XX, parcelele AA, BB, CC, în suprafață de 4.015 mp, 985 mp, respectiv 7.000 mp, înscris în CF nr. RR și TT ale comunei Ciolpani și având nr. cadastrale WW, UU și VV; rectificarea CF nr. RR și TT ale comunei Ciolpani, în sensul intabulării dreptului său de proprietate asupra parcelelor AA, BB și CC, în suprafață de 4.015 mp, 985 mp, respectiv 7.000 mp, având nr. cadastrale WW, UU și VV. Reclamantul a solicitat totodată, în temeiul art. 57 C. proc. civ., pronunțarea unei hotărâri care să-i fie opozabilă intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere faptul că acesta ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., cauza Lupas împotriva României. Pârâtele B.F. și I.R.E. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepțiile autorității lucrului judecat și lipsei calității procesuale active. Prin încheierea din data de 29 aprilie 2011, tribunalul a constatat că a intervenit transmisiunea calității procesuale active de la reclamantul inițial F.V.S. la C.F.B., în baza contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat din 14 februarie 2011 de B.N.P. Asociați D.R., P.M. și P.A. Prin sentința civilă nr. 1245 din 24 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active integrale a reclamantului și a respins acțiunea și cererea de chemare în judecată a altor persoane, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă integrală.

Prin decizia civilă nr. 207/A din 17 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantul, a desființat sentința și a trimis cauza pentru continuarea judecății la aceeași instanță. Prin decizia civilă nr. 1098 din 04 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul intimatului-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a apreciat că hotărârea instanței de fond nu a fost definitivă la data intrării în vigoare a noului C. civ., astfel încât în mod legal s-a reținut incidența dispozițiilor art. 643 noul C. civ., înlăturând regula unanimității. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 16 mai 2013 sub nr. 19916/3/2013, care prin încheierea din data de 07 iunie 2013 a înaintat dosarul Tribunalului Ilfov, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 3903/93/2013.

Prin cererea înregistrată la dosar la data de 20 februarie 2013, reclamantul C.F.B. a invocat excepția de nelegalitate a procesului-verbal încheiat la data de 23 mai 1995 între Primăria Comunei Ciolpani și SC S. SA, având ca obiect trecerea ilegală a unor terenuri din patrimoniul Statului Român în patrimoniul comunei Ciolpani, urmând să se constate caracterul nelegal al respectivului act administrativ și să se dispună înlăturarea efectelor juridice produse de acesta la judecarea pe fond cauzei. În drept, excepția de nelegalitate a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

La termenul de judecată din 20 februarie 2014, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că a solicitat constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate emise de Comisia Județeana Ilfov de aplicare a legii fondului funciar, după cum urmează: nr. 46381 din 26 mai 2000 (nulitate absolută parțială) în favoarea persoanei neîndreptățite I.G., numai în ceea ce privește suprafața de 985 mp, parcela AA, tarlaua XX situată în extravilanul comunei Ciolpani, județ Ilfov; nr. 46382 din 26 mai 2000 (nulitate absolută totală) în favoarea persoanei neîndreptățite U.Ș., asupra suprafeței de 4015 mp (parcela BB, tarlaua XX), situată în extravilanul comunei Ciolpani, județul Ilfov; nr. 46383 din 26 mai 2000 (nulitate absolută total) în favoarea persoanei neîndreptățite B.I., asupra suprafeței de 7000 mp (parcela CC, tarlaua XX) situată în extravilanul comunei Ciolpani, județul Ilfov.

De asemenea, a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor subsecvente de vânzare-cumpărare, în virtutea principiului quod nullum est nullum producit effectum. În drept, cererea precizatoare a fost întemeiată pe dispozițiile art. III alin. (1) pct. III și lit. b) din Legea nr. 169/1997 privind modificarea și aplicarea Legii nr. 18/1991. Pârâta Primăria comunei Ciolpani a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției de nelegalitate privind procesul-verbal din 23 mai 1995, arătând că actul în cauză a fost și este un act administrativ care a produs efecte juridice, el nefiind atacat în termenul legal atât de persoane juridice sau persoane fizice. Pe aceste terenuri au fost întocmite procese-verbale de punere în posesie, s-au emis titluri de proprietate, fiind operate chiar înstrăinări, astfel ca aceste terenuri au intrat în circuitul civil.

Pârâtele F.G. și I.R.E. au depus note de ședință prin care au invocat excepția inadmisibilității cererii principale. Prin sentința civilă nr. 1977 din 29 mai 2014, Tribunalul Ilfov a admis excepția de litispendența a Dosarului nr. 5590/3/2009* la Dosarul nr. 3903/93/2013, a admis excepția de inadmisibilitate a cererii introductive de instanță, a admis excepția autorității de lucru judecat a cererii completatoare, a respins ca inadmisibilă cererea introductivă de instanța formulată de reclamantul C.F.B., în contradictoriu cu pârâții F.G., moștenitor al lui B.F., I.R.E., Primăria comunei Ciolpani, R.A.A.P.P.S., Comisia Județeană Ilfov de aplicare a Legii nr. 18/1991, U.Ș., C.P., G.M., N.G.N., B.I.

și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins cererea completatoare pentru autoritate de lucru judecat. În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a cererii introductive de instanța, tribunalul a reținut că, prin hotărârea Comisiei comunale Ciolpani nr. 57 din 15 decembrie 2005, s-a respins cererea formulată de F.V.S. și F.B.R. privind reconstituirea dreptului de proprietate în natură pentru suprafața de 12.000 mp, situată în satul I., comuna Ciolpani din lipsă de teren, propunându-se acordarea de despăgubiri în condițiile legii, în anexa 23, pentru terenul neretrocedat, hotărâre validată prin hotărârea Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Ilfov nr. 1706 din 01 august 2006. În drept, au fost avute în vedere dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Cum, în speță, imobilele revendicate au trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, în cauză devin aplicabile prevederile speciale ale Legii nr. 18/1991, care, începând cu data intrării în vigoare, fac inadmisibilă acțiunea bazată pe dispozițiile dreptului comun, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Așadar, în cazul imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 18/1991, legea veche materializată în dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. suportă inevitabil efectele aplicării imediate a legii noi, consacrate de dispozițiile art. 15 din Constituție și art. 1 C. civ. de la 1864. De altfel, în speță, autorul reclamantului, numitul F.V.S.

a declanșat procedura specială reglementată de Legea nr. 18/1991, apreciind îi sunt incidente prevederile legale speciale. Exigențele art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilesc că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional. Însă, aceste dispoziții cu caracter de principiu vizează modul de soluționare a notificărilor depuse de persoanele îndreptățite la instituțiile și persoanele implicate în executarea legii, nefiind, așadar, de natură să conducă la o altă soluție.

Instanța s-a raportat și la decizia pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 33/2008, în sensul că în concursul dintre legea specială și legea generală, urmează a se acorda eficienta legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și, numai în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția va avea prioritate. O astfel de prioritate va putea fi acordată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Nu se justifică conferirea de prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, nefiind identificate niciun fel de neconcordante între Legea nr. 18/1991 și actul european, pe de o parte și nici atingeri aduse vreunui alt drept de proprietate al reclamantului. Reținând că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864, tribunalul a apreciat întemeiată excepția inadmisibilității cererii, motiv pentru care a respins cererea introductivă de instanță pe acest temei. Cu privire la excepția autorității de lucru judecat a cererii completatoare, tribunalul a reținut, în raport de situația de fapt constatată, incidența art. 1201 C. civ.

- este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate. Analizând hotărârile judecătorești invocate în sprijinul excepției autorității de lucru judecat, tribunalul a constatat ca cererea ce face obiectul prezentei acțiuni prezintă tripla identitate de parți, obiect și cauza. Cu referire la părți, s-a apreciat că reclamantul din prezenta cauză este ținut de acțiunile autorului său referitoare la titlurile de proprietate și contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare se cere și în prezenta cauză. Obiectul cererilor de chemare în judecată care au format obiectul dosarelor menționate este identic cu cel ce se analizează în prezenta cauză.

Cu referire la cauza cererilor, tribunalul a reținut că, în dosarele menționate, s-a invocat același fundament juridic ca și în prezenta cauză. Toate acestea sunt motive de natură a forma convingerea tribunalului că reclamantul urmărește o rejudecare a cauzei soluționate deja în mod definitiv și irevocabil. Astfel, în ambele procese, părțile au aceeași calitate, obiectul este identic, existând identitate atât în ceea ce privește pretenția formulată, cât și în ceea ce privește dreptul subiectiv invocat. Privitor la cauza, ca și fundament al raportului juridic dedus judecații, tribunalul a constatat, de asemenea, existenta identității juridice. Din moment ce în procesele anterioare fondul raporturilor juridice dintre parți a fost soluționat definitiv, el nu mai poate fi repus în discuție.

Prin decizia civilă nr. 139 A din 11 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul reclamantului, ca nefondat. Primul motiv de apel a vizat greșita admitere a excepției inadmisibilității cererii principale. În analiza acestei critici, Curtea a reținut că acțiunile principale, conexate, formulate de reclamantul F.V.S. (de la care apelantul a cumpărat ulterior drepturile litigioase) au avut ca obiect revendicarea de la pârâtele B.F. și I.R.E., a trei parcele de teren AA, BB, CC, situate în comuna Ciolpani, sat I., jud. Ilfov, tarlaua XX, în suprafață de 4.015 mp, 985 mp, respectiv 7.000 mp, înscris în CF nr. RR și TT ale comunei Ciolpani, având nr. cadastrale WW, UU și VV.

În susținerea acțiunii în revendicare, reclamantul a invocat titlul autorului său, F.R., respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 noiembrie 1945, și faptul că terenul ce a făcut obiectul acestui contract a intrat în mod abuziv în proprietatea statului. În mod corect s-a apreciat că au devenit incidente în speță dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Având în vedere premisa susținută chiar de reclamant în motivarea acțiunii în revendicare, conform căreia imobilul revendicat este un bun imobil preluat în mod abuziv de stat, în mod corect s-a raportat tribunalul la dispozitivul și considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin această decizie în interesul legii, instanța supremă a soluționat problema concursului dintre legea specială și legea generală, în sensul că acest conflict se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice.

În considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 s-a mai arătat că, atât timp cât pentru imobilele preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate spune că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, s-a apreciat ca fiind relevant faptul că între părțile litigiului de față au existat o serie de procese prin care autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.), împreună cu F.B.R., au contestat legalitatea titlurilor de proprietate menționate mai sus. În aceste dosare, în susținerea nelegalității celor trei titluri de proprietate, autorul reclamantului C.F.B.

(F.V.S.), împreună cu F.B.R., au susținut că au fost emise în favoarea unor persoane care nu erau îndreptățite la reconstituire în sensul legii fondului funciar nr. 18/1991; că au fost fraudate drepturile adevăraților proprietari (invocându-se în acest sens ca titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat din anul 1945 de Tribunalul Ilfov); că terenul în suprafață de 12.645 mp din extravilanul comunei Ciolpani nu a fost niciodată predat sau preluat de stat prin acte translative de proprietate; că nici nu a fost înscris vreodată în cooperativa agricolă de producție; că în mod nelegal a fost transmis în proprietatea comisiei locale prin procesul-verbal din 23 mai 1995 și că, nefiind la dispoziția comisiei locale de fond funciar nu putea fi în mod legal reconstituit în favoarea lui I.G., U.Ș.

și B.I., prin fraudă la lege. În aceste procese, instanțele de judecată au motivat pe larg de ce nu au reținut frauda la lege în emiterea titlurilor de proprietate din anul 2000 a cărora nulitate s-a cerut de către F.V.S. și F.B.R. În cauza de față, autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.) a beneficiat de remediul efectiv și eficient pus la dispoziție de legea specială de reparație, prin faptul că a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, formulând cerere de reconstituire a dreptului de proprietate și stabilindu-i-se dreptul de a obține măsuri reparatorii constând în despăgubiri, fiind înscris în Anexa 23, validată de Comisia Județeană.

Tocmai pentru că a urmat procedura reglementată de Legea nr. 247/2005, în patrimoniul autorului apelantului reclamant a luat naștere un drept la compensare, drept care însă va putea fi valorificat în condițiile legii speciale la care face trimitere Legea nr. 247/2005, iar nu în procedura de drept comun a acțiunii în revendicare. Prin cea de-a doua critică, apelantul-reclamant a susținut greșita admitere a excepției autorității de lucru judecat a cererii completatoare, pe motiv că, deși a conchis că exista o triplă identitate de elemente din cele enumerate de art. 1201 C. civ., instanța de fond nu a indicat părțile, obiectul juridic/material al judecății și nici cauza într-un mod detaliat și explicit, astfel încât să se poată considera într-un mod rezonabil că această excepție este motivată.

Critica este nefondată, întrucât hotărârea apelată cuprinde argumentele de fapt și drept care au determinat convingerea instanței. Astfel, tribunalul a arătat că Dosarul nr. 4434/2004 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 608 din 06 februarie 2006, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1343/R din 03 august 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a avut ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate din 26 mai 2000 eliberat numitei B.I. pentru terenul de 7.000 mp situat în extravilanul comunei Ciolpani, jud. Ilfov, tarla XX, parcela CC și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 2000, formulată de F.V.S.

și F.B.R. Din examinarea acestor hotărâri, Curtea a reținut că au fost pronunțate în dosarele conexate nr. 4434/2004 (având ca obiect acțiunea formulată de F.V.S. și F.B.R., în contradictoriu cu pârâții B.I., I.R.E., Comisia Locală Ciolpani de fond funciar și Comisia Județeană Ilfov, privind constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate din 26 mai 2000 eliberat numitei B.I. pentru terenul de 7.000 mp situat în extravilanul comunei Ciolpani, jud. Ilfov, tarla XX, parcela CC și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 2000, încheiat între B.I. și I.R.E.), și nr. 4435/2004 (având ca obiect acțiunea formulată de F.V.S. și F.B.R., în contradictoriu cu pârâții U.Ș., B.F., Comisia Locală Ciolpani de fond funciar și Comisia Județeană Ilfov, privind constatarea nulității absolute a titlului de proprietate din 26 mai 2000 eliberat numitei U.Ș.

pentru terenul de 4.015 mp situat în extravilanul comunei Ciolpani, jud. Ilfov, tarla XX, parcela BB și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 23 mai 2000, încheiat între U.Ș. și B.F). Tribunalul a constatat că prin decizia civilă nr. 486 A din 22 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 979/2005, irevocabilă prin decizia civilă nr. 864 din 10 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate din 26 mai 2000 eliberat numitului I.G. pentru terenul de 985 mp situat în extravilanul comunei Ciolpani, jud. Ilfov, tarla XX, parcela AA și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 23 mai 2000 formulată de F.V.S.

și F.B.R. Cu privire la identitatea de părți, în mod corect tribunalul a reținut că reclamantul din prezenta cauză este ținut de acțiunile autorului său referitoare la titlurile de proprietate și contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare se cere și în prezenta cauză, aspect care nu a fost contestat de apelantul-reclamant prin motivele de apel, respectiv identitatea de obiect față de obiectul cererii completatoare (detaliat pe larg în cuprinsul hotărârii) și identitatea de cauză, în sensul că reclamanții au invocat același fundament juridic - emiterea titlurilor de proprietate cu încălcarea dispozițiilor legii fondului funciar, sancțiunea nulității absolute prevăzute de Legea nr. 167/1997, și efectele nulității quod nullum est nullum producit effectum.

Împotriva deciziei civile nr. 139 A din 11 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat cerere de recurs reclamantul C.F.B., prin care a criticat-o pentru nelegalitate - s-a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii - sub următoarele aspecte: În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate. Pentru a respinge apelul, instanța de apel a considerat că prima instanță, în mod corect, a soluționat cererea de chemare în judecată, pe calea admiterii excepției de inadmisibilitate. Instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ca excepție de la principiul restituirii în natură, considerându-se că terenul revendicat a făcut obiectul unor legi speciale de reparație, iar concursul dintre legea generală și cea specială a fost tranșat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în favoarea legii speciale.

În sprijinul aplicabilității legii speciale, instanța de apel a reținut, pe de o parte, împrejurarea că F.V.S. a efectuat demersuri în baza Legii nr. 1/2000, solicitând reconstituirea dreptului de proprietate în natură, iar pe de altă parte împrejurarea că terenul revendicat făcuse deja obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea unor terți în temeiul Legii nr. 18/1991, situații consfințite, de altfel, în opinia instanței de apel, și prin hotărârile judecătorești pronunțate în procesele anterioare dintre părți și autorii lor. Practic, instanța de apel, după ce a rămas în pronunțare și fără a o pune în discuția părților, a invocat din oficiu excepția autorității de lucru judecat și cu privire la motivul nr. 1 al apelului, referitor la inadmisibilitatea cererii principale, admițând aceasta excepție.

Instanța de apel a considerat, în mod greșit, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legilor cu caracter special, motiv pentru care acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă, pronunțând o hotărâre lipsită de temei legal, ca urmare a aplicării greșite a legii. Simpla împrejurare că autorul său a formulat o cerere în temeiul Legii nr. 1/2000 nu echivalează cu aplicarea automată a regimului juridic prevăzut de legile cu caracter special. S-a avut totodată în vedere că autorul reclamantului a beneficiat de dispozițiile legii speciale de reparație și a obținut masuri reparatorii, în condițiile în care terenul solicitat fusese atribuit în mod legal unor terți și ca acordarea de despăgubiri s-a impus datorită faptului că nu mai erau terenuri libere la dispoziția comisiei locale de fond funciar.

Totodată, împrejurarea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea unor terți, nu semnifică că respectiva reconstituire a fost una legală și că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 18/1991. Terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără niciun titlu și s-a aflat în administrarea instituțiilor de stat până când fosta SC S. SA (preluată ulterior prin fuziune de către R.A.A.P.P.S.) a transferat terenul în mod ilegal, din domeniul public al statului în domeniul privat al comunei Ciolpani, prin procesul-verbal din 23 mai 1995, întocmit în fals de către reprezentanții SC S. SA și reprezentanții Comisiei Locale de Fond Funciar Ciolpani, printre care și secretarul F.G.

Împrejurarea falsificării procesului-verbal rezultă cu certitudine din adresele R.A.A.P.P.S. aflate la dosarul cauzei. Mai mult, terenul în litigiu nu a figurat vreodată în evidențele Cooperativei Agricole de Producție, iar autorii săi nu au locuit în raza comunei Ciolpani și nu au fost înscriși vreodată în C.A.P., nu au predat terenul statului, acesta nefiind preluat de stat prin acte translative de proprietate. Pentru aceste motive, terenul revendicat nu putea face obiectul legile din materia fondului funciar, legi cu caracter special, având în vedere chiar dispozițiile acestora - art. 8 din Legea nr. 18/1991. Concluzia care se desprinde din interpretarea gramaticală a acestui text este aceea ca prevederile Legii nr. 18/1991 se aplică numai terenurilor care se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producție, fiind aduse de către membrii cooperatori sau preluate de către C.A.P.-uri.

Terenul în litigiu nu s-a aflat niciodată în patrimoniul vreunui C.A.P., iar proprietarii nu au fost niciodată membri C.A.P. De asemenea, legiuitorul, în încercarea de a stabili cu precizie aplicabilitatea dispozițiilor legilor fondului funciar, a adoptat Legea nr. 169/1997 - art. III alin. (1) lit. a) pct. III din aceasta lege. Rezultă, astfel, fără putință de tăgadă, că terenul în litigiu nu putea face obiectul legilor fondului funciar, respectiv al Legii nr. 18/1991, iar dreptul de proprietate asupra acestuia nu putea fi reconstituit în favoarea terților decât în condițiile încălcării dispozițiilor legale, deoarece reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut asupra unui teren ce a aparținut unor proprietari care nu au fost înscriși în cooperativa agricolă de producție, nu au predat terenul statului și nici nu a fost preluat de stat prin acte translative de proprietate.

În cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile legilor fondului funciar, ci dispozițiile de drept comun ce au constituit temeiul juridic al formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât nu poate fi vorba de un concurs între prevederile legilor speciale de reparație și cele ale dreptului comun. Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt perfect aplicabile, astfel încât terenul revendicat, preluat de stat fără titlu valabil, poate fi revendicat de succesorii foștilor proprietari, în condițiile în care terenul nu putea face obiectul unei legi speciale de reparație. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat.

Cu privire la greșita admitere a excepției autorității de lucru judecat a cererii completatoare, instanța de apel a constatat că în mod corect s-a reținut de tribunal identitatea de părți, obiect și cauză, în cauzele purtate anterior între autorul reclamantului și autorii pârâtelor, considerând că instanța de fond și-a motivat hotărârea, astfel încât orice instanța superioară poate exercita controlul judiciar. În realitate, instanța de apel a judecat apelul fără a analiza criticile recurentului, rezumându-se la a concluziona că există autoritate de lucru judecat între anumite cauze. În privința sentinței civile nr. 1167 din 18 iunie 2002 pronunțată de Judecătoria Buftea, în contradictoriu cu R.A.A.P.F.S.

și pârâta U.Ș., menționată în hotărârea de fond ca fiind în puterea lucrului judecat, instanța de apel nu a analizat-o sub nicio formă, motiv pentru care consideră ca au fost încălcate dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care prescrie că "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză „în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale". Instanța de apel nu a stăruit deloc pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, deoarece hotărârea pronunțată nu îndeplinește imperativele enunțate chiar în considerentele acesteia. S-a solicitat astfel, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Recursul reclamantului este nefondat. În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate, decizia atacată nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii, pentru următoarele considerente: Argumentele expuse în susținerea excepției inadmisibilității cererii introductive de instanța, s-au întemeiat pe existența unui concurs între legea specială reprezentată de Legea nr. 18/1991 și legea generală care reglementează acțiunea în revendicare, concurs ce trebuie soluționat în favoarea legii speciale.

Incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 - “bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”- nu putea fi nesocotită, în contextul în care instanțele anterioare au stabilit, cercetând pe deplin circumstanțele cauzei pendinte, că terenul revendicat de reclamant a făcut obiectul unor legi speciale de reparație, iar concursul dintre legea generală și cea specială a fost tranșat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în favoarea legii speciale.

În sprijinul aplicabilității legii speciale, în mod corect instanța de apel a reținut, pe de o parte, împrejurarea că F.V.S. a efectuat demersuri în baza Legii nr. 1/2000, solicitând reconstituirea dreptului de proprietate în natură, iar pe de altă parte împrejurarea că terenul revendicat făcuse deja obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea unor terți în temeiul Legii nr. 18/1991, situații consfințite prin puterea unor hotărâri judecătorești irevocabile. S-a susținut că instanța de apel, după ce a rămas în pronunțare și fără a o pune în discuția părților, a invocat din oficiu excepția autorității de lucru judecat și cu privire la primul motiv al apelului, referitor la inadmisibilitatea cererii principale, admițând aceasta excepție.

Critica nu poate fi primită, întrucât trebuie făcută cuvenita distincție atunci când analizăm decizia atacată între prezumția de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anterioare, in conformitate cu dispozițiile art. 1200 pct. 4 C. civ. - în ideea că tot ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional în litigiul anterior va trebui preluat în configurarea raportului juridic dedus judecății, fără posibilitatea dovezii contrare - și valoarea de excepție procesuală a puterii de lucru judecat a hotărârilor anterioare. Instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, ca urmare a aplicării greșite a legii, atunci când a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile legilor cu caracter special, respectiv că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a reținut considerente de fapt și de drept relevante cauzei, pornind de la caracterul petitoriu al acțiunii în revendicare - ca acțiune reală prin care proprietarul neposesor solicită restituirea posesiei bunului revendicat de la posesorul neproprietar - respectiv împrejurarea că în urma demersurilor efectuate de către F.V.S. și F.B.R., în baza Legii nr. 1/2000, li s-a recunoscut acestora dreptul la despăgubiri, fiind respinsă solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate în natură, întrucât petenții nu au formulat cerere de reconstituire în termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991, că terenul solicitat a fost atribuit în mod legal unor terți și că acordarea de despăgubiri se impune datorită faptului că nu mai sunt terenuri libere la dispoziția Comisiei locale de fond funciar.

Înscrierea acestora în Anexa 23 a fost validată prin hotărârea nr. 1706/2006 a Comisiei Județene Ilfov. Concret, s-a reținut că F.V.S. și F.B.R. au formulat cererile de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu abia în anul 2005, iar prin hotărârea nr. 57 din 15 decembrie 2005 a Comisiei comunale Ciolpani de aplicare a legii fondului funciar li s-a stabilit dreptul de acordare a măsurilor reparatorii constând în despăgubiri în condițiile legii speciale. Instanțele anterioare au ajuns la concluzia că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile legilor cu caracter special, respectiv că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă, nu numai din perspectiva demersurilor proprii ale reclamantului și ale autorului acestuia, ci din perspectiva dezlegărilor date de instanțele de judecată în procesele anterioare.

Instanțele anterioare care au soluționat litigiile promovate de autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.) împreună cu F.B.R., având ca obiect acțiunea în constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate din anul 2000, au tranșat în mod irevocabil asupra unei chestiuni prejudiciale pentru litigiul de față, respectiv asupra regimului juridic al bunului revendicat în cauza de față, ca fiind supus dispozițiilor legilor fondului funciar. Dezlegarea dată de aceste instanțe, prin hotărâri irevocabile, asupra situației juridice a terenurilor în litigiu, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se în procesul de față cu puterea unei prezumții absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, decizia atacată nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii, pentru următoarele considerente: S-a susținut că instanța de apel a judecat apelul fără a analiza criticile recurentului referitoare la modul de soluționare a cererii completatoare, rezumându-se la a concluziona că există autoritate de lucru judecat între anumite cauze. Contrar celor susținute, instanța anterioară s-a referit explicit la tripla identitate de elemente din cele enumerate de art. 1201 C. civ.

- identitatea de părți, obiect și cauză - în cauzele purtate anterior între autorul reclamantului și autorii pârâtelor, expunând pe larg obiectul cererilor de chemare în judecată, fundamentul juridic al acestora, cu mențiunea explicită că reclamantul este ținut de acțiunile autorului său referitoare la titlurile de proprietate și contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare se cere și în prezenta cauză, aspect care nu a fost contestat de apelantul-reclamant prin motivele de apel. Instanța de apel a consemnat în paragrafe succesive dosarele înregistrate pe rolul instanțelor de judecată de autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.) împreună cu F.B.R., având ca obiect acțiunile în constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate din anul 2000, și care s-au finalizat prin respingerea lor ca nefondate.

Instanțele judecătorești anterioare au reținut că titlurile de proprietate au fost emise cu respectarea dispozițiilor art. 8 - 13 din Legea nr. 18/1991, întrucât la data emiterii acestora terenurile se aflau la dispoziția Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 18/1991; că autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.), împreună cu F.B.R.

nu au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legilor nr. 18/1991, a Legii nr. 169/1997 sau a Legii nr. 1/2000, învederând faptul că au formulat cerere în temeiul Legii nr. 247/2005; că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (2 1 ) din Legea nr. 18/1991 modificată prin Legea nr. 247/2005, terenurile preluate în mod abuziv de către cooperativele agricole de producție sau de către stat, fără nici un titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane; că la data stabilirii amplasamentului în favoarea pârâților pentru terenurile în litigiu nu era cerere de reconstituire a dreptului de proprietate de către reclamanți, așa încât comisia locală a procedat în mod corect la stabilirea amplasamentului în favoarea pârâților; că nu este incident cazul de nulitate absolută al actelor de reconstituire, prevăzut de art. III alin. (2) lit. a) din Legea nr. 167/1997, deoarece la data formulării cererii în temeiul Legii nr. 247/2005 de către autorul reclamantului C.F.B.

(F.V.S.) și F.B.R., amplasamentul era deja atribuit altor persoane și nu fusese solicitat prin cerere de către reclamanți. În aceste procese, instanțele de judecată au motivat pe larg de ce nu au reținut frauda la lege în emiterea titlurilor de proprietate din anul 2000 a cărora nulitate s-a cerut de către F.V.S. și F.B.R. Nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză „în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale"- cât timp situația de fapt a fost pe deplin stabilită de instanțele anterioare în mod univoc, efectul hotărârilor judecătorești la care s-a făcut referire contribuind în mare parte la invocarea și fundamentarea excepțiilor.

În privința sentinței civile nr. 1167 din 18 iunie 2002 pronunțată de Judecătoria Buftea, recurentul-reclamant nu precizează care este relevanța acesteia din perspectiva pretinsei nelegalității a deciziei atacate. Pentru considerentele de fapt și de drept prezentate anterior, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.F.B. împotriva deciziei nr. 139A din data de 11 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2015.