ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2593/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2593/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1349 din 16

noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a anulat cererea de

chemare în judecată a reclamantului, ca netimbrată.

Prin decizia civilă

nr. 516 A din 14 septembrie 2010, Curtea de apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelul reclamantului, a desființat sentința și a trimis cauza

spre rejudecare la același tribunal.

Prin decizia civilă

nr. 4773 din 3 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a

civilă, a respins recursul pârâtei.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr.

5590/3/2009*, la data de 29 noiembrie 2011.

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 23 februarie 2010,

sub nr. 9639/3/2010, reclamantul F.V.S. a chemat în judecată pe pârâtele B.F. și

I.R.E., solicitând obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate și pașnică

folosință terenul situat în comuna Ciolpani, sat I., jud. Ilfov, tarlaua XX, parcelele

AA, BB, CC, în suprafață de 4.015 mp, 985 mp, respectiv 7.000 mp, înscris în CF

nr. RR și TT ale comunei Ciolpani și având nr. cadastrale WW, UU și VV; rectificarea

CF nr. RR și TT ale comunei Ciolpani, în sensul intabulării dreptului său de proprietate

asupra parcelelor AA, BB și CC, în suprafață de 4.015 mp, 985 mp, respectiv 7.000

mp, având nr. cadastrale WW, UU și VV. Reclamantul a solicitat totodată, în temeiul

art. 57 C. proc. civ., pronunțarea unei hotărâri care să-i fie opozabilă intervenientului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere faptul că acesta

ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., cauza Lupas împotriva României.

Pârâtele B.F. și I.R.E.

au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepțiile autorității lucrului judecat

și lipsei calității procesuale active.

Prin încheierea din data

de 29 aprilie 2011, tribunalul a constatat că a intervenit transmisiunea calității

procesuale active de la reclamantul inițial F.V.S. la C.F.B., în baza contractului

de vânzare de drepturi litigioase autentificat din 14 februarie 2011 de B.N.P. Asociați

D.R., P.M. și P.A.

Prin sentința civilă

nr. 1245 din 24 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale active integrale a reclamantului și a respins acțiunea

și cererea de chemare în judecată a altor persoane, ca fiind formulată de o persoană

fără calitate procesuală activă integrală.

Prin decizia civilă

nr. 207/A din 17 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul reclamantul, a desființat sentința și a trimis cauza pentru continuarea judecății

la aceeași instanță.

Prin decizia civilă

nr. 1098 din 04 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul

intimatului-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

S-a apreciat că hotărârea

instanței de fond nu a fost definitivă la data intrării în vigoare a noului C. civ.,

astfel încât în mod legal s-a reținut incidența dispozițiilor art. 643 noul C. civ.,

înlăturând regula unanimității.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 16 mai 2013 sub

nr. 19916/3/2013, care prin încheierea din data de 07 iunie 2013 a înaintat dosarul

Tribunalului Ilfov, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 3903/93/2013.

Prin cererea înregistrată

la dosar la data de 20 februarie 2013, reclamantul C.F.B. a invocat excepția de

nelegalitate a procesului-verbal încheiat la data de 23 mai 1995 între Primăria

Comunei Ciolpani și SC S. SA, având ca obiect trecerea ilegală a unor terenuri din

patrimoniul Statului Român în patrimoniul comunei Ciolpani, urmând să se constate

caracterul nelegal al respectivului act administrativ și să se dispună înlăturarea

efectelor juridice produse de acesta la judecarea pe fond cauzei. În drept, excepția

de nelegalitate a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

La termenul de judecată

din 20 februarie 2014, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată,

în sensul că a solicitat constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate

emise de Comisia Județeana Ilfov de aplicare a legii fondului funciar, după cum

urmează: nr. 46381 din 26 mai 2000 (nulitate absolută parțială) în favoarea persoanei

neîndreptățite I.G., numai în ceea ce privește suprafața de 985 mp, parcela AA,

tarlaua XX situată în extravilanul comunei Ciolpani, județ Ilfov; nr. 46382 din

26 mai 2000 (nulitate absolută totală) în favoarea persoanei neîndreptățite U.Ș.,

asupra suprafeței de 4015 mp (parcela BB, tarlaua XX), situată în extravilanul comunei

Ciolpani, județul Ilfov; nr. 46383 din 26 mai 2000 (nulitate absolută total) în

favoarea persoanei neîndreptățite B.I., asupra suprafeței de 7000 mp (parcela CC,

tarlaua XX) situată în extravilanul comunei Ciolpani, județul Ilfov. De asemenea,

a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor subsecvente de vânzare-cumpărare,

în virtutea principiului quod nullum est nullum producit effectum.

În drept, cererea precizatoare

a fost întemeiată pe dispozițiile art. III alin. (1) pct. III și lit. b) din Legea

nr. 169/1997 privind modificarea și aplicarea Legii nr. 18/1991.

Pârâta Primăria comunei

Ciolpani a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției de

nelegalitate privind procesul-verbal din 23 mai 1995, arătând că actul în cauză

a fost și este un act administrativ care a produs efecte juridice, el nefiind atacat

în termenul legal atât de persoane juridice sau persoane fizice.

Pe aceste terenuri au

fost întocmite procese-verbale de punere în posesie, s-au emis titluri de proprietate,

fiind operate chiar înstrăinări, astfel ca aceste terenuri au intrat în circuitul

civil.

Pârâtele F.G. și I.R.E.

au depus note de ședință prin care au invocat excepția inadmisibilității cererii

principale.

Prin sentința civilă

nr. 1977 din 29 mai 2014, Tribunalul Ilfov a admis excepția de litispendența a Dosarului

nr. 5590/3/2009* la Dosarul nr. 3903/93/2013, a admis excepția de inadmisibilitate

a cererii introductive de instanță, a admis excepția autorității de lucru judecat

a cererii completatoare, a respins ca inadmisibilă cererea introductivă de instanța

formulată de reclamantul C.F.B., în contradictoriu cu pârâții F.G., moștenitor al

lui B.F., I.R.E., Primăria comunei Ciolpani, R.A.A.P.P.S., Comisia Județeană Ilfov

de aplicare a Legii nr. 18/1991, U.Ș., C.P., G.M., N.G.N., B.I. și intervenientul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins cererea completatoare

pentru autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește excepția

de inadmisibilitate a cererii introductive de instanța, tribunalul a reținut că,

prin hotărârea Comisiei comunale Ciolpani nr. 57 din 15 decembrie 2005, s-a respins

cererea formulată de F.V.S. și F.B.R. privind reconstituirea dreptului de proprietate

în natură pentru suprafața de 12.000 mp, situată în satul I., comuna Ciolpani din

lipsă de teren, propunându-se acordarea de despăgubiri în condițiile legii, în anexa

23, pentru terenul neretrocedat, hotărâre validată prin hotărârea Comisiei Județene

pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Ilfov nr.

1706 din 01 august 2006.

În drept, au fost avute

în vedere dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Cum, în speță, imobilele

revendicate au trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, în cauză devin aplicabile

prevederile speciale ale Legii nr. 18/1991, care, începând cu data intrării în vigoare,

fac inadmisibilă acțiunea bazată pe dispozițiile dreptului comun, sub sancțiunea

pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent. Așadar, în cazul imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 18/1991,

legea veche materializată în dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. suportă inevitabil

efectele aplicării imediate a legii noi, consacrate de dispozițiile art. 15 din

Constituție și art. 1 C. civ. de la 1864. De altfel, în speță, autorul reclamantului,

numitul F.V.S. a declanșat procedura specială reglementată de Legea nr. 18/1991,

apreciind îi sunt incidente prevederile legale speciale.

Exigențele art. 1 din

Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilesc

că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale,

nimeni neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică

și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional.

Însă, aceste dispoziții cu caracter de principiu vizează modul de soluționare a

notificărilor depuse de persoanele îndreptățite la instituțiile și persoanele implicate

în executarea legii, nefiind, așadar, de natură să conducă la o altă soluție.

Instanța s-a raportat

și la decizia pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție nr. 33/2008, în sensul că în concursul dintre legea specială și legea

generală, urmează a se acorda eficienta legii speciale, conform principiului „specialia

generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială

și, numai în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială (Legea

nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția va avea prioritate.

O astfel de prioritate va putea fi acordată în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Nu se justifică

conferirea de prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, nefiind identificate

niciun fel de neconcordante între Legea nr. 18/1991 și actul european, pe de o parte

și nici atingeri aduse vreunui alt drept de proprietate al reclamantului.

Reținând că, de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991 nu au posibilitatea

de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864, tribunalul

a apreciat întemeiată excepția inadmisibilității cererii, motiv pentru care a respins

cererea introductivă de instanță pe acest temei.

Cu privire la excepția

autorității de lucru judecat a cererii completatoare, tribunalul a reținut, în raport

de situația de fapt constatată, incidența art. 1201 C. civ. - este lucru judecat

atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași

cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Analizând hotărârile judecătorești

invocate în sprijinul excepției autorității de lucru judecat, tribunalul a constatat

ca cererea ce face obiectul prezentei acțiuni prezintă tripla identitate de parți,

obiect și cauza. Cu referire la părți, s-a apreciat că reclamantul din prezenta

cauză este ținut de acțiunile autorului său referitoare la titlurile de proprietate

și contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare se cere și în prezenta cauză.

Obiectul cererilor de chemare în judecată care au format obiectul dosarelor menționate

este identic cu cel ce se analizează în prezenta cauză. Cu referire la cauza cererilor,

tribunalul a reținut că, în dosarele menționate, s-a invocat același fundament juridic

ca și în prezenta cauză.

Toate acestea sunt motive

de natură a forma convingerea tribunalului că reclamantul urmărește o rejudecare

a cauzei soluționate deja în mod definitiv și irevocabil. Astfel, în ambele procese,

părțile au aceeași calitate, obiectul este identic, existând identitate atât în

ceea ce privește pretenția formulată, cât și în ceea ce privește dreptul subiectiv

invocat. Privitor la cauza, ca și fundament al raportului juridic dedus judecații,

tribunalul a constatat, de asemenea, existenta identității juridice. Din moment

ce în procesele anterioare fondul raporturilor juridice dintre parți a fost soluționat

definitiv, el nu mai poate fi repus în discuție.

Prin decizia civilă

nr. 139 A din 11 martie 2015,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelul reclamantului, ca nefondat.

Primul motiv de apel a

vizat greșita admitere a excepției inadmisibilității cererii principale. În analiza

acestei critici, Curtea a reținut că acțiunile principale, conexate, formulate de

reclamantul F.V.S. (de la care apelantul a cumpărat ulterior drepturile litigioase)

au avut ca obiect revendicarea de la pârâtele B.F. și I.R.E., a trei parcele de

teren AA, BB, CC, situate în comuna Ciolpani, sat I., jud. Ilfov, tarlaua XX, în

suprafață de 4.015 mp, 985 mp, respectiv 7.000 mp, înscris în CF nr. RR și TT ale

comunei Ciolpani, având nr. cadastrale WW, UU și VV. În susținerea acțiunii în revendicare,

reclamantul a invocat titlul autorului său, F.R., respectiv actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 12 noiembrie 1945, și faptul că terenul ce a făcut obiectul acestui

contract a intrat în mod abuziv în proprietatea statului.

În mod corect s-a apreciat

că au devenit incidente în speță dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

care prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație. Având în vedere premisa susținută chiar de reclamant în motivarea

acțiunii în revendicare, conform căreia imobilul revendicat este un bun imobil preluat

în mod abuziv de stat, în mod corect s-a raportat tribunalul la dispozitivul și

considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite.

Prin această decizie în

interesul legii, instanța supremă a soluționat problema concursului dintre legea

specială și legea generală, în sensul că acest conflict se rezolvă în favoarea legii

speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta

nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă

are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni revendicare

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt

drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice. În considerentele deciziei

în interesul legii nr. 33/2008 s-a mai arătat că, atât timp cât pentru imobilele

preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat

o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate spune că legea specială, derogatorie de la

dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată, s-a apreciat

ca fiind relevant faptul că între părțile litigiului de față au existat o serie

de procese prin care autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.), împreună cu F.B.R.,

au contestat legalitatea titlurilor de proprietate menționate mai sus.

În aceste dosare, în susținerea

nelegalității celor trei titluri de proprietate, autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.),

împreună cu F.B.R., au susținut că au fost emise în favoarea unor persoane care

nu erau îndreptățite la reconstituire în sensul legii fondului funciar nr. 18/1991;

că au fost fraudate drepturile adevăraților proprietari (invocându-se în acest sens

ca titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat din anul 1945 de

Tribunalul Ilfov); că terenul în suprafață de 12.645 mp din extravilanul comunei

Ciolpani nu a fost niciodată predat sau preluat de stat prin acte translative de

proprietate; că nici nu a fost înscris vreodată în cooperativa agricolă de producție;

că în mod nelegal a fost transmis în proprietatea comisiei locale prin procesul-verbal

din 23 mai 1995 și că, nefiind la dispoziția comisiei locale de fond funciar nu

putea fi în mod legal reconstituit în favoarea lui I.G., U.Ș. și B.I., prin fraudă

la lege.

În aceste procese, instanțele

de judecată au motivat pe larg de ce nu au reținut frauda la lege în emiterea titlurilor

de proprietate din anul 2000 a cărora nulitate s-a cerut de către F.V.S. și F.B.R.

În cauza de față, autorul

reclamantului C.F.B. (F.V.S.) a beneficiat de remediul efectiv și eficient pus la

dispoziție de legea specială de reparație, prin faptul că a urmat procedura prevăzută

de Legea nr. 247/2005, formulând cerere de reconstituire a dreptului de proprietate

și stabilindu-i-se dreptul de a obține măsuri reparatorii constând în despăgubiri,

fiind înscris în Anexa 23, validată de Comisia Județeană. Tocmai pentru că a urmat

procedura reglementată de Legea nr. 247/2005, în patrimoniul autorului apelantului

reclamant a luat naștere un drept la compensare, drept care însă va putea fi valorificat

în condițiile legii speciale la care face trimitere Legea nr. 247/2005, iar nu în

procedura de drept comun a acțiunii în revendicare.

Prin cea de-a doua critică,

apelantul-reclamant a susținut greșita admitere a excepției autorității de lucru

judecat a cererii completatoare, pe motiv că, deși a conchis că exista o triplă

identitate de elemente din cele enumerate de art. 1201 C. civ., instanța de fond

nu a indicat părțile, obiectul juridic/material al judecății și nici cauza într-un

mod detaliat și explicit, astfel încât să se poată considera într-un mod rezonabil

că această excepție este motivată.

Critica este nefondată,

întrucât hotărârea apelată cuprinde argumentele de fapt și drept care au determinat

convingerea instanței. Astfel, tribunalul a arătat că Dosarul nr. 4434/2004 în care

s-a pronunțat sentința civilă nr. 608 din 06 februarie 2006, irevocabilă prin decizia

civilă nr. 1343/R din 03 august 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a avut ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a titlului

de proprietate din 26 mai 2000 eliberat numitei B.I. pentru terenul de 7.000 mp

situat în extravilanul comunei Ciolpani, jud. Ilfov, tarla XX, parcela CC și constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 2000,

formulată de F.V.S. și F.B.R.

Din examinarea acestor

hotărâri, Curtea a reținut că au fost pronunțate în dosarele conexate nr. 4434/2004

(având ca obiect acțiunea formulată de F.V.S. și F.B.R., în contradictoriu cu pârâții

B.I., I.R.E., Comisia Locală Ciolpani de fond funciar și Comisia Județeană Ilfov,

privind constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate din

26 mai 2000 eliberat numitei B.I. pentru terenul de 7.000 mp situat în extravilanul

comunei Ciolpani, jud. Ilfov, tarla XX, parcela CC și constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 2000, încheiat între

B.I. și I.R.E.), și nr. 4435/2004 (având ca obiect acțiunea formulată de F.V.S.

și F.B.R., în contradictoriu cu pârâții U.Ș., B.F., Comisia Locală Ciolpani de fond

funciar și Comisia Județeană Ilfov, privind constatarea nulității absolute a titlului

de proprietate din 26 mai 2000 eliberat numitei U.Ș. pentru terenul de 4.015 mp

situat în extravilanul comunei Ciolpani, jud. Ilfov, tarla XX, parcela BB și constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 23 mai 2000,

încheiat între U.Ș. și B.F).

Tribunalul a constatat

că prin decizia civilă nr. 486 A din 22 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 979/2005, irevocabilă prin decizia

civilă nr. 864 din 10 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a respins

ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale

a titlului de proprietate din 26 mai 2000 eliberat numitului I.G. pentru terenul

de 985 mp situat în extravilanul comunei Ciolpani, jud. Ilfov, tarla XX, parcela

AA și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 23 mai 2000 formulată de F.V.S. și F.B.R.

Cu privire la identitatea

de părți, în mod corect tribunalul a reținut că reclamantul din prezenta cauză este

ținut de acțiunile autorului său referitoare la titlurile de proprietate și contractele

de vânzare-cumpărare a căror anulare se cere și în prezenta cauză, aspect care nu

a fost contestat de apelantul-reclamant prin motivele de apel, respectiv identitatea

de obiect față de obiectul cererii completatoare (detaliat pe larg în cuprinsul

hotărârii) și identitatea de cauză, în sensul că reclamanții au invocat același

fundament juridic - emiterea titlurilor de proprietate cu încălcarea dispozițiilor

legii fondului funciar, sancțiunea nulității absolute prevăzute de Legea nr. 167/1997,

și efectele nulității quod nullum est nullum producit effectum.

Împotriva deciziei civile

nr. 139 A din 11 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

formulat cerere de recurs

reclamantul C.F.B., prin care a criticat-o pentru nelegalitate

- s-a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii - sub

următoarele aspecte:

În ceea ce privește excepția

de inadmisibilitate.

Pentru a respinge apelul,

instanța de apel a considerat că prima instanță, în mod corect, a soluționat cererea

de chemare în judecată, pe calea admiterii excepției de inadmisibilitate. Instanța

de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

ca excepție de la principiul restituirii în natură, considerându-se că terenul revendicat

a făcut obiectul unor legi speciale de reparație, iar concursul dintre legea generală

și cea specială a fost tranșat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în favoarea legii speciale.

În sprijinul aplicabilității

legii speciale, instanța de apel a reținut, pe de o parte, împrejurarea că F.V.S.

a efectuat demersuri în baza Legii nr. 1/2000, solicitând reconstituirea dreptului

de proprietate în natură, iar pe de altă parte împrejurarea că terenul revendicat

făcuse deja obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea unor terți

în temeiul Legii nr. 18/1991, situații consfințite, de altfel, în opinia instanței

de apel, și prin hotărârile judecătorești pronunțate în procesele anterioare dintre

părți și autorii lor. Practic, instanța de apel, după ce a rămas în pronunțare și

fără a o pune în discuția părților, a invocat din oficiu excepția autorității de

lucru judecat și cu privire la motivul nr. 1 al apelului, referitor la inadmisibilitatea

cererii principale, admițând aceasta excepție.

Instanța de apel a considerat,

în mod greșit, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legilor cu caracter special,

motiv pentru care acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun

este inadmisibilă, pronunțând o hotărâre lipsită de temei legal, ca urmare a aplicării

greșite a legii.

Simpla împrejurare că

autorul său a formulat o cerere în temeiul Legii nr. 1/2000 nu echivalează cu aplicarea

automată a regimului juridic prevăzut de legile cu caracter special. S-a avut totodată

în vedere că autorul reclamantului a beneficiat de dispozițiile legii speciale de

reparație și a obținut masuri reparatorii, în condițiile în care terenul solicitat

fusese atribuit în mod legal unor terți și ca acordarea de despăgubiri s-a impus

datorită faptului că nu mai erau terenuri libere la dispoziția comisiei locale de

fond funciar.

Totodată, împrejurarea

reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea

unor terți, nu semnifică că respectiva reconstituire a fost una legală și că au

fost respectate dispozițiile Legii nr. 18/1991.

Terenul în litigiu a trecut

în proprietatea statului în mod abuziv, fără niciun titlu și s-a aflat în administrarea

instituțiilor de stat până când fosta SC S. SA (preluată ulterior prin fuziune de

către R.A.A.P.P.S.) a transferat terenul în mod ilegal, din domeniul public al statului

în domeniul privat al comunei Ciolpani, prin procesul-verbal din 23 mai 1995, întocmit

în fals de către reprezentanții SC S. SA și reprezentanții Comisiei Locale de Fond

Funciar Ciolpani, printre care și secretarul F.G. Împrejurarea falsificării procesului-verbal

rezultă cu certitudine din adresele R.A.A.P.P.S. aflate la dosarul cauzei. Mai mult,

terenul în litigiu nu a figurat vreodată în evidențele Cooperativei Agricole de

Producție, iar autorii săi nu au locuit în raza comunei Ciolpani și nu au fost înscriși

vreodată în C.A.P., nu au predat terenul statului, acesta nefiind preluat de stat

prin acte translative de proprietate. Pentru aceste motive, terenul revendicat nu

putea face obiectul legile din materia fondului funciar, legi cu caracter special,

având în vedere chiar dispozițiile acestora - art. 8 din Legea nr. 18/1991.

Concluzia care se desprinde

din interpretarea gramaticală a acestui text este aceea ca prevederile Legii

nr. 18/1991 se aplică numai terenurilor care se găseau în patrimoniul cooperativelor

agricole de producție, fiind aduse de către membrii cooperatori sau preluate de

către C.A.P.-uri. Terenul în litigiu nu s-a aflat niciodată în patrimoniul vreunui

C.A.P., iar proprietarii nu au fost niciodată membri C.A.P.

De asemenea, legiuitorul,

în încercarea de a stabili cu precizie aplicabilitatea dispozițiilor legilor fondului

funciar, a adoptat Legea nr. 169/1997 - art. III alin. (1) lit. a) pct. III din

aceasta lege.

Rezultă, astfel, fără

putință de tăgadă, că terenul în litigiu nu putea face obiectul legilor fondului

funciar, respectiv al Legii nr. 18/1991, iar dreptul de proprietate asupra acestuia

nu putea fi reconstituit în favoarea terților decât în condițiile încălcării dispozițiilor

legale, deoarece reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut asupra unui teren

ce a aparținut unor proprietari care nu au fost înscriși în cooperativa agricolă

de producție, nu au predat terenul statului și nici nu a fost preluat de stat prin

acte translative de proprietate.

În cauză, nu sunt aplicabile

dispozițiile legilor fondului funciar, ci dispozițiile de drept comun ce au constituit

temeiul juridic al formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât nu poate

fi vorba de un concurs între prevederile legilor speciale de reparație și cele ale

dreptului comun. Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt perfect

aplicabile, astfel încât terenul revendicat, preluat de stat fără titlu valabil,

poate fi revendicat de succesorii foștilor proprietari, în condițiile în care terenul

nu putea face obiectul unei legi speciale de reparație.

În ceea ce privește excepția

autorității de lucru judecat.

Cu privire la greșita

admitere a excepției autorității de lucru judecat a cererii completatoare, instanța

de apel a constatat că în mod corect s-a reținut de tribunal identitatea de părți,

obiect și cauză, în cauzele purtate anterior între autorul reclamantului și autorii

pârâtelor, considerând că instanța de fond și-a motivat hotărârea, astfel încât

orice instanța superioară poate exercita controlul judiciar.

În realitate, instanța

de apel a judecat apelul fără a analiza criticile recurentului, rezumându-se la

a concluziona că există autoritate de lucru judecat între anumite cauze.

În privința sentinței

civile nr. 1167 din 18 iunie 2002 pronunțată de Judecătoria Buftea, în contradictoriu

cu R.A.A.P.F.S. și pârâta U.Ș., menționată în hotărârea de fond ca fiind în puterea

lucrului judecat, instanța de apel nu a analizat-o sub nicio formă, motiv pentru

care consideră ca au fost încălcate dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

care prescrie că "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză „în

scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

Instanța de apel nu a

stăruit deloc pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, deoarece hotărârea

pronunțată nu îndeplinește imperativele enunțate chiar în considerentele acesteia.

S-a solicitat astfel,

în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei

și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că instanța de apel a soluționat

procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Recursul reclamantului

este nefondat.

În ceea ce privește excepția

de inadmisibilitate, decizia atacată nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

pentru următoarele considerente:

Argumentele expuse în

susținerea excepției inadmisibilității cererii introductive de instanța, s-au întemeiat

pe existența unui concurs între legea specială reprezentată de Legea nr. 18/1991

și legea generală care reglementează acțiunea în revendicare, concurs ce trebuie

soluționat în favoarea legii speciale.

Incidența dispozițiilor

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 - “bunurile preluate de stat fără un titlu

valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate

de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație”- nu putea fi nesocotită, în contextul în care instanțele

anterioare au stabilit, cercetând pe deplin circumstanțele cauzei pendinte, că terenul

revendicat de reclamant a făcut obiectul unor legi speciale de reparație, iar concursul

dintre legea generală și cea specială a fost tranșat prin decizia în interesul legii

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în favoarea

legii speciale.

În sprijinul aplicabilității

legii speciale, în mod corect instanța de apel a reținut, pe de o parte, împrejurarea

că F.V.S. a efectuat demersuri în baza Legii nr. 1/2000, solicitând reconstituirea

dreptului de proprietate în natură, iar pe de altă parte împrejurarea că terenul

revendicat făcuse deja obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea

unor terți în temeiul Legii nr. 18/1991, situații consfințite prin puterea unor

hotărâri judecătorești irevocabile.

S-a susținut că instanța

de apel, după ce a rămas în pronunțare și fără a o pune în discuția părților, a

invocat din oficiu excepția autorității de lucru judecat și cu privire la primul

motiv al apelului, referitor la inadmisibilitatea cererii principale, admițând aceasta

excepție. Critica nu poate fi primită, întrucât trebuie făcută cuvenita distincție

atunci când analizăm decizia atacată între prezumția de lucru judecat a hotărârilor

judecătorești anterioare, in conformitate cu dispozițiile art. 1200 pct. 4 C. civ.

- în ideea că tot ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional în litigiul anterior va trebui

preluat în configurarea raportului juridic dedus judecății, fără posibilitatea dovezii

contrare - și valoarea de excepție procesuală a puterii de lucru judecat a hotărârilor

anterioare.

Instanța de apel nu a

pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, ca urmare a aplicării greșite a legii,

atunci când a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile legilor cu caracter

special, respectiv că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun este inadmisibilă.

Pentru a ajunge la această

concluzie, instanța de apel a reținut considerente de fapt și de drept relevante

cauzei, pornind de la caracterul petitoriu al acțiunii în revendicare - ca acțiune

reală prin care proprietarul neposesor solicită restituirea posesiei bunului revendicat

de la posesorul neproprietar - respectiv împrejurarea că în urma demersurilor efectuate

de către F.V.S. și F.B.R., în baza Legii nr. 1/2000, li s-a recunoscut acestora

dreptul la despăgubiri, fiind respinsă solicitarea de reconstituire a dreptului

de proprietate în natură, întrucât petenții nu au formulat cerere de reconstituire

în termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991, că terenul solicitat a fost atribuit

în mod legal unor terți și că acordarea de despăgubiri se impune datorită faptului

că nu mai sunt terenuri libere la dispoziția Comisiei locale de fond funciar. Înscrierea

acestora în Anexa 23 a fost validată prin hotărârea nr. 1706/2006 a Comisiei Județene

Ilfov.

Concret, s-a reținut că

F.V.S. și F.B.R. au formulat cererile de reconstituire a dreptului de proprietate

asupra terenului în litigiu abia în anul 2005, iar prin hotărârea nr. 57 din 15

decembrie 2005 a Comisiei comunale Ciolpani de aplicare a legii fondului funciar

li s-a stabilit dreptul de acordare a măsurilor reparatorii constând în despăgubiri

în condițiile legii speciale.

Instanțele anterioare

au ajuns la concluzia că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile legilor cu caracter

special, respectiv că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun este inadmisibilă, nu numai din perspectiva demersurilor proprii ale reclamantului

și ale autorului acestuia, ci din perspectiva dezlegărilor date de instanțele de

judecată în procesele anterioare.

Instanțele anterioare

care au soluționat litigiile promovate de autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.)

împreună cu F.B.R., având ca obiect acțiunea în constatarea nulității absolute a

titlurilor de proprietate din anul 2000, au tranșat în mod irevocabil asupra unei

chestiuni prejudiciale pentru litigiul de față, respectiv asupra regimului juridic

al bunului revendicat în cauza de față, ca fiind supus dispozițiilor legilor fondului

funciar.

Dezlegarea dată de aceste

instanțe, prin hotărâri irevocabile, asupra situației juridice a terenurilor în

litigiu, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se în procesul de față

cu puterea unei prezumții absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202

alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește excepția

autorității de lucru judecat, decizia atacată nu a fost dată cu aplicarea greșită

a legii, pentru următoarele considerente:

S-a susținut că instanța

de apel a judecat apelul fără a analiza criticile recurentului referitoare la modul

de soluționare a cererii completatoare, rezumându-se la a concluziona că există

autoritate de lucru judecat între anumite cauze.

Contrar celor susținute,

instanța anterioară s-a referit explicit la tripla identitate de elemente din cele

enumerate de art. 1201 C. civ. - identitatea de părți, obiect și cauză - în cauzele

purtate anterior între autorul reclamantului și autorii pârâtelor, expunând pe larg

obiectul cererilor de chemare în judecată, fundamentul juridic al acestora, cu mențiunea

explicită că reclamantul este ținut de acțiunile autorului său referitoare la titlurile

de proprietate și contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare se cere și în

prezenta cauză, aspect care nu a fost contestat de apelantul-reclamant prin motivele

de apel.

Instanța de apel a consemnat

în paragrafe succesive dosarele înregistrate pe rolul instanțelor de judecată de

autorul reclamantului C.F.B. (F.V.S.) împreună cu F.B.R., având ca obiect acțiunile

în constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate din anul 2000, și

care s-au finalizat prin respingerea lor ca nefondate. Instanțele judecătorești

anterioare au reținut că titlurile de proprietate au fost emise cu respectarea dispozițiilor

art. 8 - 13 din Legea nr. 18/1991, întrucât la data emiterii acestora terenurile

se aflau la dispoziția Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 18/1991; că autorul

reclamantului C.F.B. (F.V.S.), împreună cu F.B.R. nu au formulat cerere de reconstituire

a dreptului de proprietate în temeiul Legilor nr. 18/1991, a Legii nr. 169/1997

sau a Legii nr. 1/2000, învederând faptul că au formulat cerere în temeiul Legii

nr. 247/2005; că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (2

1

) din Legea

nr. 18/1991 modificată prin Legea nr. 247/2005, terenurile preluate în mod abuziv

de către cooperativele agricole de producție sau de către stat, fără nici un titlu,

revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate

pe vechile amplasamente dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane;

că la data stabilirii amplasamentului în favoarea pârâților pentru terenurile în

litigiu nu era cerere de reconstituire a dreptului de proprietate de către reclamanți,

așa încât comisia locală a procedat în mod corect la stabilirea amplasamentului

în favoarea pârâților; că nu este incident cazul de nulitate absolută al actelor

de reconstituire, prevăzut de art. III alin. (2) lit. a) din Legea nr. 167/1997,

deoarece la data formulării cererii în temeiul Legii nr. 247/2005 de către autorul

reclamantului C.F.B. (F.V.S.) și F.B.R., amplasamentul era deja atribuit altor persoane

și nu fusese solicitat prin cerere de către reclamanți. În aceste procese, instanțele

de judecată au motivat pe larg de ce nu au reținut frauda la lege în emiterea titlurilor

de proprietate din anul 2000 a cărora nulitate s-a cerut de către F.V.S. și F.B.R.

Nu se poate reține încălcarea

dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. "Judecătorii au îndatorirea

să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză „în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale"-

cât timp situația de fapt a fost pe deplin stabilită de instanțele anterioare în

mod univoc, efectul hotărârilor judecătorești la care s-a făcut referire contribuind

în mare parte la invocarea și fundamentarea excepțiilor.

În privința sentinței

civile nr. 1167 din 18 iunie 2002 pronunțată de Judecătoria Buftea, recurentul-reclamant

nu precizează care este relevanța acesteia din perspectiva pretinsei nelegalității

a deciziei atacate.

Pentru considerentele

de fapt și de drept prezentate anterior, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul C.F.B. împotriva deciziei nr. 139A din data de

11 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 noiembrie 2015.