ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Recurs. Constatarea de către instanța de recurs a admisibilității acțiunii principale. Incidența prevederilor art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic :

recurs

acțiune în constatare

admisibilitate

C. proc.civ. din 1865, art. 111, art. 315 alin. (1)

În cazul în care în primul ciclu procesual una din criticile recurentei a fost aceea că instanța de apel nu a analizat condiția subsidiarității acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare, prin admiterea recursului formulat de aceasta, casarea deciziei recurate, anularea în parte a sentinței tribunalului și trimiterea cauzei în vederea judecării pe fond a cererii principale, rezultă că problema admisibilității acțiunii principale a fost tranșată în primul ciclu procesual de către instanța supremă care a stabilit posibilitatea reclamantei de a se adresa instanței de judecată cu o astfel de cerere.

Prin urmare, în cazul în care în ciclul procesual anterior instanța de recurs a constatat admisibilitatea acțiunii reclamantei prin raportare la dispozițiile art. 111 C. proc. civ., acest aspect nu mai poate fi pus în discuție ulterior, față de caracterul obligatoriu al dezlegării problemei de drept date de instanța de recurs, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2093 din 15 octombrie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 19.01.2010 sub nr. xx21/3/2010, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând să se constate neîndeplinirea condiției suspensive prevăzute de primul articol din actul adițional nr. 1586/17.12.2008 la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1870/19.12.2007 autentificat de BNP „D.” și, pe cale de consecință, să se constate inexistența dreptului pârâților de a radia dreptul de proprietate al reclamantei potrivit articolului terț din actul adițional nr. 1586/17.12.2008 la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1870/19.12.2007 autentificate de BNP „D.”, cu privire la următoarele terenuri aflate în proprietatea reclamantei: terenurile situate în Județul Dâmbovița, Comuna T., în suprafață de 152.237 mp, cu nr. cadastral 7245, înscris în CF nr. 5924 a localității T., la A+1 și respectiv  în suprafață de 1.182.999 mp, cu nr. cadastral 7441, înscris în CF nr. 6146 a localității T., la A+1; terenurile situate în Județul Giurgiu, după cum urmează:  10.000 mp., cu nr. cadastral 363, înscris în CF nr. 1036 a Comunei J.; 5000 mp., cu nr. cadastral 5744, înscris în CF nr. 519 a Comunei C.; 33.550 mp., cu nr. cadastral 5835, înscris în CF nr. 551/ N a Comunei C.; 4000 mp., cu nr. cadastral 2716, înscris în CF nr. 315 a Comunei C.; 5.387 mp. cu nr. cadastral 4831, înscris în CF nr. 472 a Comunei C.; 2.500 mp., cu nr. cadastral 5745, înscris în CF nr. 520 a Comunei C.; 11.250 mp., cu nr. cadastral 5834, înscris în CF nr. 550/N a Comunei C.; 5.400 mp., cu nr. cadastral 4829, înscris în CF nr. 473 a Comunei C.; 5000 mp., cu nr. cadastral 4018, înscris în CF nr. 388 a Comunei C.; 6.200 mp., cu nr. cadastral 5440, înscris în CF nr. 501 a Comunei C.

La data de 08.04.2010, pârâții B. și C. au depus întâmpinare și cerere reconvențională, ulterior precizată, prin care au solicitat respingerea cererii principale ca nefondată, să se constate îndeplinirea de către pârâții-reclamanți a tuturor obligațiilor pe care și le-au asumat față de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1870/19.12.2007 de BNP D., astfel cum acesta a fost modificat prin actele adiționale ulterioare, și îndeplinirea condiției suspensive prevăzute de primul articol din actul adițional pentru nașterea obligației reclamantei de plată a restului de preț în sumă de 26.506.590 euro, prevăzute de articolul prim al actului adițional 1 și, în consecință, să se constate că a intervenit rezoluțiunea contractului din 2007 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1585/17.12.2008 de BNP D., ca efect al pactului comisoriu expres de gradul IV, menționat în articolul terț al actului adițional 1, cu repunerea părților în situația anterioară, respectiv redobândirea de către pârâții-reclamanți a proprietății depline asupra terenurilor denumite în contractul din 2007: „Terenurile 1, 2, 3, 4, 5, 6 și 7, Terenurile pentru Tratarea Apelor, Terenul de Acces și Terenul 13”, și îndrituirea pârâților-reclamanți de a solicita radierea dreptului de proprietate al reclamantei din cărțile funciare și, subsecvent, îndrituirea de a solicita intabularea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri pe numele pârâților-reclamanți, să se constate că sunt îndrituiți să păstreze sumele deja încasate din prețul vânzării, respectiv a avansului 1, avansului 2 și ratelor 1, 2 și 3 ale restului de preț, așa cum acestea sunt prevăzute în contractul din 2007, cu titlu de daune-interese, precum și obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința comercială nr. 1359 din 08.02.2011 a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă cererea principală ca inadmisibilă. Prin aceeași sentință a fost respins capătul 1 din cererea reconvențională, astfel cum  a fost precizată, ca inadmisibil și au fost anulate capetele 2 și 3 din cererea reconvențională precizată ca netimbrate.

Prin decizia civilă nr. 444 din 13 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de SC A. SRL și B. și C.

Prin decizia nr. 2588 din 17.05.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost respins ca tardiv declarat recursul formulat de pârâții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 444 din 13 octombrie 2011 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva aceleiași decizii, fiind casată, în parte, decizia recurată și anulată, în parte, sentința comercială nr. 1359 din 8 februarie 2011 a Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, cauza fiind trimisă la Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în vederea judecării pe fond a cererii principale. Celelalte dispoziții ale deciziei recurate și ale sentinței au fost menținute.

Prin sentința civilă nr. 5948 din 01.10.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. xx21/3/2010, a fost admisă cererea și s-a constatat neîndeplinirea condiției suspensive prevăzute de primul articol din actul adițional nr. 1586/17.12.2008 la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1870/19.12.2007, autentificate de BNP „D.”, și, pe cale de consecință, s-a constatat inexistența dreptului pârâților de a radia dreptul de proprietate al reclamantei potrivit articolului terț din actul adițional nr. 1586/17.12.2008 la Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1870/19.12.2007 autentificat de BNP „D.”, cu privire la următoarele terenuri aflate în proprietatea reclamantei: 1) terenurile situate în Județul Dâmbovița, Comuna T., în suprafață de 152.237 mp, cu nr. cadastral 7245, înscris în CF nr. 5924 a localității T., la A+1 și respectiv în suprafață de 1.182.999 mp, cu nr. cadastral 7441, înscris în CF nr. 6146 a localității T., la A+1; 2) terenurile situate în Județul Giurgiu, după cum urmează: - 10.000 mp., cu nr. cadastral 363, înscris în CF nr. 1036 a Comunei J.; - 5000 mp., cu nr. cadastral 5744, înscris în CF nr. 519 a Comunei C.; - 33.550 mp., cu nr. cadastral 5835, înscris în CF nr. 551/ N a Comunei C.; - 4000 mp., cu nr. cadastral 2716, înscris în CF nr. 315 a Comunei C.; - 5.387 mp., cu nr. cadastral 4831, înscris în CF nr. 472 a Comunei C.; - 2.500 mp., cu nr. cadastral 5745, înscris în CF nr. 520 a Comunei C.; - 11.250 mp., cu nr. cadastral 5834, înscris în CF nr. 550/N a Comunei C.; - 5.400 mp., cu nr. cadastral 4829, înscris în CF nr. 473 a Comunei C.; - 5000 mp., cu nr. cadastral 4018, înscris în CF nr. 388 a Comunei C.;- 6.200 mp., cu nr. cadastral 5440, înscris în CF nr. 501 a Comunei C. Au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 234.503,85 lei (din care 234.457,10 lei reprezintă onorariu avocat, 46 lei reprezintă taxa de timbru, iar 0,75 lei timbru judiciar).

Prin încheierea pronunțată la 4.06.2014 s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul și considerentele sentinței, în sensul că s-a menționat, în legătură cu terenul în suprafață de 6200 mp cu nr. cadastral 5440 situat în Județul Giurgiu, că acesta este înscris în Cartea funciară nr. 501 a Comunei C., iar nu în Cartea Funciară nr. 50i a Comunei C., cum din eroare s-a trecut.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B. și C., cauza fiind înregistrată sub nr. xx24/2/2014 (xx53/2014) pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1275 din 17 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel  București s-a respins apelul ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut în principal următoarele:

În ciclul procesual anterior, prin decizia nr. 2588 din 17.12.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, s-a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL și, în consecință, s-a casat în parte decizia recurată și s-a anulat în parte sentința apelată, trimițându-se cauza primei instanțe pentru judecarea pe fond a cererii principale.

Instanța de recurs a constatat admisibilitatea acțiunii reclamantei prin raportare la dispozițiile art. 111 C. proc. civ., astfel că acest aspect nu mai poate fi pus în discuție ulterior, față de caracterul obligatoriu al dezlegării problemei de drept date de instanța de recurs, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, toate susținerile apelanților referitoare la caracterul inadmisibil al acțiunii sau la posibilitatea reclamantei de a-și satisface interesul pe calea unei acțiuni în realizare nu mai pot fi analizate, statuându-se anterior cu caracter irevocabil și obligatoriu asupra admisibilității acțiunii promovate de reclamantă în prezenta cauză.

În ceea ce privește cererea de conexare, Curtea arată că dispozițiile procedurale privitoare la conexare, cuprinse în art. 164 C. proc. civ., nu sunt imperative, ci măsura este lăsată la aprecierea instanței și trebuie aplicată în așa fel încât să ajute la realizarea drepturilor ce formează obiectul judecății, ca scop final al procesului civil.

În cauză, s-a solicitat inițial conexarea prezentului dosar cu dosarul nr. xx09/120/2012 al Tribunalului Dâmbovița, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în care pârâții solicitaseră constatarea rezoluțiunii contractelor de vânzare-cumpărare și restabilirea situației anterioare.

Este adevărat că între cele două pricini există o strânsă legătură, aceasta contrar concluziei primei instanțe, însă prin respingerea cererii de conexare nu se încalcă nicio dispoziție legală imperativă și nu se aduce nicio vătămare apelanților.

Între obiectul și cauza celor două pricini există astfel o strânsă legătură, ambele implicând analiza îndeplinirii sau nu a condiției suspensive stipulate de părți prin primul act adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1870/19.12.2007, însă cauzele se pot judeca și separat, fără ca drepturile și garanțiile părților circumscrise unui proces echitabil să fie încălcate ori nesocotite. Tocmai urmare a acestei intercondiționări a cauzelor, dosarul nr. xx673/3/2013* a fost suspendat în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a dosarului de față, evitându-se riscul pronunțării unor hotărâri contradictorii.

Totodată, Curtea de apel a constatat că prima instanță a analizat pertinent probele administrate în cauză, stabilind, în consecință, în mod corect situația de fapt și aplicând corespunzător normele de drept incidente raportului juridic dedus judecății, susținerile apelanților-pârâți din cadrul acestui motiv de apel nefiind fondate.

Interpretarea clauzelor contractuale incidente în cauză s-a realizat cu respectarea regulilor și principiilor generale de interpretare invocate de apelanți, clauza ce instituie condiția suspensivă fiind de altfel suficient de clară și neechivocă, chiar apelanții menționând în cuprinsul apelului că s-a convenit asupra obținerii documentului oficial din care să rezulte aprobarea definitivă a finanțării.

În ceea ce privește adoptarea H.G. nr. 1517/2.12.2009, în mod corect instanța de fond a constatat că aceasta nu reprezintă îndeplinirea condiției suspensive convenite de părți. O dovadă în acest sens o constituie însăși recunoașterea apelantului-pârât prin aceea că, ulterior publicării hotărârii în Monitorul Oficial, a încheiat la 14.12.2009 actul adițional nr. 2, prin care s-a agreat modificarea termenului de îndeplinire a condiției din 26.12.2009 în 5.04.2010, menționându-se în preambul că dl. B. a cerut cu bună-credință cumpărătorului o prelungire a scadenței pentru a aduce la îndeplinire condițiile care ar determina obligațiile de plată legate de ratele 4, 5 și 6.

De asemenea, instanța de apel a reținut că, față de obiectul acțiunii, nu au relevanță în cauză adresele invocate de apelanți, respectiv adresa SC E. SRL nr. 325-12-42/02.2009/DJ RIE 10740, prin care se confirma că, prin adoptarea H.G. nr. 1517/2009, Guvernul României a aprobat cheltuielile necesare realizării investiției, și adresa nr. 5163/4.05.2010 a Consiliului Județean Dâmbovița, prin care intimatei i se aducea la cunoștință că în curând se va semna contractul de finanțare între Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile și Consiliul Județean Dâmbovița, prin care vor fi transmise sau asigurate fondurile nerambursabile aprobate prin H.G. nr. 1517/2009.

Referitor la cheltuielile de judecată, date fiind obiectul cauzei și complexitatea acesteia, prin raportare la domeniile specifice pe care le vizează, durata procesului și activitatea prestată de avocat, instanța de apel a apreciat că nu se impune reducerea onorariului avocatului, nivelul taxelor judiciare de timbru, la care se referă apelanții, neputând constitui un criteriu în raport de care să se statueze asupra rezonabilității onorariului cuvenit avocatului.

Împotriva deciziei civile nr. 1275 din 17 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a declarat recurs B.

În ședința publică din 25 iunie 2015 recurentul a depus o cerere prin care a invocat în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

În motivare a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu titlu obligatoriu caracterul inadmisibil al acțiunii introductive doar prin raportare la condiția privind imposibilitatea promovării unei acțiuni în constatare prin care se urmărește constatarea unei situații de fapt.

Recurentul mai arată că textul art. 111 C. proc. civ. instituie două condiții pentru a putea fi admisibilă o acțiune în constatare, respectiv solicitarea să vizeze constatarea unei situații de drept, iar reclamantul să nu aibă la dispoziție o acțiune în realizare pentru a-și valorifica pretențiile, iar admisibilitatea din perspectiva celei de-a doua condiții nu a fost analizată.

În acest sens, recurentul arată că acțiunea în rezoluțiunea celei de-a treia Convenții reprezintă acțiunea în realizare pe care SC A. SRL o are la dispoziție și care atrage caracterul inadmisibil al prezentei cereri în constatare.

La același termen de judecată, respectiv 25 iunie 2015, intimata SC A. SRL a invocat excepția nulității cererii de recurs față de faptul că acesta nu este motivat.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția nulității cererii de recurs, Înalta Curte a respins-o în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. având în vedere că admisibilitatea cererii de chemare în judecată reprezintă un motiv de ordine publică care poate fi invocat în orice stare a pricinii.

Este adevărat că art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, însă alin. (2) prevede excepția în sensul că motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care este obligată să le pună în dezbaterea părților.

Referitor la critica recurentului încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că nu a fost analizată a doua condiție de admisibilitate a acțiunii în constatare, respectiv reclamantul să nu aibă la dispoziție o acțiune în realizare pentru a-și valorifica pretențiile, Înalta Curte o va înlătura. De asemenea, Înalta Curte nu își însușește nici opinia recurentului referitoare la posibilitatea reclamantei de a cere rezoluțiunea celei de-a treia Convenții.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina a statuat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispozițiilor legale aplicabile speței, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit.

Din această perspectivă, precum și din perspectiva criticilor hotărârii recurate, Înalta Curte reține că aceasta a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut că în ciclul procesual anterior instanța de recurs a constatat admisibilitatea acțiunii reclamantei prin raportare la dispozițiile art. 111 C. proc. civ., astfel că acest aspect nu mai poate fi pus în discuție ulterior, față de caracterul obligatoriu al dezbaterii problemei de drept date de instanța de recurs, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este lipsit de relevanță de a sublinia că în primul ciclu procesual una din criticile recurentei SC A. SRL a fost aceea că instanța de apel nu a analizat condiția subsidiarității acțiunii în constatare. Or, prin admiterea recursului formulat de SC A. SRL, casarea deciziei nr. 444 din 13 octombrie 2011 a Curții de Apel București, anularea în parte a sentinței tribunalului și trimiterea cauzei în vederea judecării pe fond a cererii principale, rezultă că problema admisibilității acțiunii principale a fost tranșată în primul ciclu procesual de către instanța supremă care a stabilit posibilitatea reclamantei de a se adresa instanței de judecată cu o astfel de cerere.

În ceea ce privește critica recurentului în sensul că reclamanta are la îndemână acțiunea în rezoluțiunea celei de-a treia Convenții, Înalta Curte o va înlătura față de faptul că natura de condiție suspensivă a fost tranșată cu putere de lucru judecat de către instanța supremă în primul ciclu procesual prin decizia nr. 2588 din 17 mai 2012.

În considerentele deciziei s-a reținut fără echivoc că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv constatarea neîndeplinirii condiției suspensive prevăzută de primul articol din Actul adițional nr. 1586 din 17 decembrie 2008 la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1870 din 19 decembrie 2007 și, în consecință, constatarea inexistenței dreptului părților de a radia dreptul de proprietate al reclamantei potrivit articolului terț, din actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile aflate în proprietatea reclamantei, reiese că demersul întreprins de aceasta constă tocmai în lămurirea raportului juridic obligațional între părțile litigante.

Așadar, în prezenta cauză nu se mai poate atribui o altă calificare juridică a clauzei contractuale care formează obiectul litigios între părțile procesului, decât aceea de condiție suspensivă.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

În conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., față de obiectul pricinii și munca îndeplinită de avocat în această etapă procesuală, Înalta Curte a micșorat onorariul avocațial de la 44.141,02 lei, la 20.000 lei și în consecință, a obligat recurentul la plata sumei de 20.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată intimatei.