ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4982/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4982/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie

2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 31799/3/2010,

reclamanții B.A.E. (fostă R.E.) și G.D.K. au solicitat în contradictoriu cu

pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat ca prin

hotărârea ce se va pronunța, în baza dispozițiilor art. 480 C. civ. și ale art.

1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, precum și în temeiul probelor ce se vor

administra să fie obligată pârâta să le restituie în deplină proprietate și

posesie reclamanților terenul în suprafață de 12.645 mp, situat în intravilanul

comunei Ciolpani, județul Ilfov (fostă comuna C.), identificat conform

raportului de expertiză ing. Ciocoiu George, anexat cererii și obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

1263 din 22 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a respins

acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că așa cum rezultă din considerentele

Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea

recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de judecată,

acțiunea în revendicarea de drept comun a imobilelor preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată împotriva statului după

data apariției Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă.

S-a considerat că

atâta timp cât există o lege specială care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs cu acesta, întrucât ignoră principiul de drept care guvernează concursul

dintre legea specială și legea generală-speciali generalibus derogant.

S-a reținut că reclamanții

au uzat de toate procedurile prevăzute de legile speciale de reparație pentru

restituirea în natură a terenului ce face obiectul prezentei acțiuni, respectiv

de dispozițiile Legii nr. 169/1997, ale Legii nr. 247/2005 și chiar ale Legii nr.

10/2001, cererile acestora fiind de fiecare dată respinse.

Prima instanță a

reținut și faptul că, în prezenta cauză, nu se ridică problema preferabilității

reglementării internaționale în fața legii interne speciale decât în măsura în

care reclamanții s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară

recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție

raportul dintre norma generală și cea specială. Reclamanții nu au obținut însă

recunoașterea unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care instanța a apreciat că sunt

incidente în cauză dispozițiile obligatorii din decizia nr. 33/2008 privind

inadmisibilitatea acțiunii.

Prin decizia

nr. 87/ A din 27

februarie 2012 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței primei instanțe.

În considerentele

hotărârii, instanța de apel a reținut că, în speță, fiind vorba de revendicarea

unui imobil ce cădea sub incidența Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de

fond a verificat mai întâi admisibilitatea cererii în raport de situația de

fapt și de drept rezultată din actele dosarului și de dispozițiile obligatorii

cuprinse în Decizia nr. 33/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.

Instanța de apel a

arătat că, deși, de la regula de principiu privind inadmisibilitatea acțiunii

în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în

considerentele deciziei nr. 33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a

prevăzut și o excepție, respectiv cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta

din urmă are prioritate, iar prioritatea poate fi dată în cadrul unei acțiuni

în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Din probele

administrate în cauză, însă, nu a rezultat că reclamanții au un „bun”, în

sensul Convenției, astfel cum acesta a fost explicat în cauza Atanasiu contra

României (respectiv o hotărâre de restituire a imobilului executorie), iar prin

analizarea pe fond a acțiunii de revendicare și admiterea acesteia s-ar aduce o

atingere gravă dreptului pârâtei asupra terenului obținut prin certificatul de

atestare a dreptului de proprietate,

act care nu a fost anulat în termenul

prevăzut de legea specială.

Instanța de apel a

mai reținut că, susținerile reclamanților, în sensul că certificatul de

atestare a dreptului de proprietate al pârâtei ar fi fost anulat parțial de instanța

de judecată, cu privire la terenul în litigiu, prin sentința civilă nr. 762 din

15 iunie 1999, iar prin soluționarea pe fond a acțiunii de revendicare nu s-ar

aduce atingere dreptului obținut prin acest act, sunt infirmate de hotărârile

judecătorești existente la dosar, care dovedesc că această sentință a fost

desființată de instanța de control judiciar, soluția irevocabilă dispusă în

acea cauză fiind de respingere a acțiunii în nulitatea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate menționat anterior și revendicare, pentru

lipsa calității procesuale active a reclamanților, cum în mod corect a reținut

și prima instanță (decizia civilă nr. 456/19 februarie 2003 fila 181 dosar fond

vol. I).

Curtea de apel a

reținut și că notificarea formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 a

fost soluționată prin emiterea de către pârâtă a deciziei nr. 124 din 25 martie

2004 (fila 75 dosar fond vol. I), care nu s-a dovedit că a fost contestată în

termen legal de către aceștia.

În continuare, a

reținut că în data de 15 iunie 2010, reclamanții au promovat în justiție o

acțiune având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții prin care

să soluționeze notificarea lor, iar prin sentința civilă nr. 826 din 11 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, rămasă definitivă prin

decizia civilă nr. 299/ A din 23 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București, acțiunea a fost respinsă, ca lipsită de obiect, deoarece notificarea

fusese deja soluționată prin decizia nr. 124 din 25 martie 2004, comunicată

reclamantei la domiciliul procesual ales. Din înscrisul depus la filele 23-28

din dosarul instanței de fond - vol. II rezultă că împotriva deciziei civile nr.

299/ A din 23 decembrie 2010 s-a declarat recurs, situație în care, în mod

corect, tribunalul a reținut că nu a fost finalizată procedura pe Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal,

reclamanții B.A.E. (fostă R.E.) și G.D.K.,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanții au arătat că pârâta a depus la dosarul cauzei,

la instanța de apel, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor emis la 18 iulie 1996, ca reprezentând titlul de proprietate în

baza căruia deține terenul revendicat, despre care reclamanții au arătat că

fusese desființat prin sentința civilă nr. 762 din 15 iunie 1999 a Curții de

Apel București, Secția de contencios administrativ.

Recurenții au

susținut că, pe acest aspect, considerentele instanței de apel sunt greșite,

deoarece cele două soluții ale Curții de Apel București (sentința nr. 762 din 15

iunie 1999 și decizia nr. 456 din 19 februarie 2003) nu sunt pronunțate în una

și aceeași cauză, această instanță neputând fi și instanță de fond și instanță

de recurs în aceeași cauză. Sentința nr. 762 din 15 iunie 1999 a Curții de Apel

București nu putea fi desființată decât în recurs de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, dar calea de atac a recursului nu a fost exercitată de către intimata

- pârâtă, sentința rămânând irevocabilă prin nerecurare.

Chestiunea

desființării în recurs de către Curtea de Apel București în 2003 a unei sentințe pronunțate de aceeași instanță nu a fost pusă în discuția părților, fiindcă

reclamanții erau în măsură să ofere toate explicațiile necesare evitării unei

erori vădite.

Prin urmare, au

susținut, față de faptul că pârâta s-a prevalat inclusiv în apel de același

certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, care a

fost desființat prin sentința civilă nr. 762 din 15 iunie 1999 a Curții de Apel

București, intimata - pârâtă nu poate opune niciun titlu legal reclamanților

din acțiunea în revendicare.

Acțiunea în

revendicare trebuia admisă întrucât nu se aducea vreo atingere gravă pârâtei,

atât timp cât aceasta nu este decât un deținător fără titlu

.

Au mai arătat că,

prin decizia civilă nr. 299 din 6 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul din acțiunea reclamanților întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost respins irevocabil, astfel că în prezent

nu mai au niciun alt demers judiciar pe rolul instanțelor interne pentru

restituirea în natură a bunului lor imobil.

Au susținut că prin

respingerea prezentei acțiuni în revendicare, li se încalcă dreptul la un bun,

potrivit art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La termenul de

judecată din data de 11 aprilie 2013 intimata - pârâtă Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat a invocat excepția

nulității recursului.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 2121 din 11 aprilie 2013 a respins excepția nulității recursului și a respins recursul, ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut, cu privire la critica vizând anularea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis

la 18 iulie 1996, că decizia nr. 456 din 19 februarie 2003 a Curții de Apel

București a rămas irevocabilă, rămânând în puterea lucrului judecat, iar acest

aspect nu prezintă relevanță în prezenta cauză față de motivul respingerii

acțiunii de către instanțele de fond.

După apariția Legii nr.

10/2001, act normativ cu caracter special, partea nu mai putea valorifica

dreptul său decât în procedura legii speciale, neavând un drept de opțiune

între aceasta și dreptul comun, aspect neignorat de către reclamanți care au

declanșat procedura administrativă prevăzută de acest act normativ și au

formulat notificare prin care au solicitat restituirea imobilului. Deci

reclamanții în respectarea principiului electa una via nu puteau să își

valorifice pretențiile și pe calea unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Instanța de recurs a

reținut nefondată și critica referitoare la faptul că prin respingerea

pretențiilor în procedura legii speciale reclamanții sunt lipsiți de un alt demers

apt să le satisfacă cererea, date fiind principiile enunțate în considerentele

deciziei date în interesul Legii nr. 33/1008.

Prin decizia nr. 124

din 25 martie 2004 pârâta, unitate deținătoare, a răspuns motivat la

notificarea reclamanților, este adevărat că printr-un răspuns negativ, dar

aceștia nu au înțeles să atace această decizie în justiție, așa cum aveau

posibilitatea potrivit Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte a

statuat că în acest context aplicarea principiului de drept care guvernează

concursul dintre legea specială și cea generală nu este condiționată de

rezultatul obținut prin aplicarea legii speciale, astfel spus nu le deschide

calea unei acțiuni de drept comun.

Nu a fost primită

nici ultima critică, referitoare la faptul că pârâta nu deține un titlu valabil,

atât timp cât instanțele de fond au stabilit în mod corect că reclamanții nu

dețin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului consacră existența uni „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție condiționat de existența unei hotărâri

de retrocedare, pe care reclamanții nu au obținut-o înainte de apariția legii

speciale.

Împotriva deciziei

prin care s-a soluționat recursul reclamanții au formulat contestație în

anulare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 C. proc. pen., cu referire

la art. 497 N.C.P.C.

În motivarea au arătat

că instanța de recurs nu a analizat toate criticile pe care le-au formulat în

cadrul căii de atac.

Au susținut că

instanța de recurs a reiterat selectiv considerentele deciziei pronunțate de

instanța de apel.

În mod eronat s-a

reținut că decizia civilă nr. 456 din 19 februarie 2003 a Curții de Apel

București, Secția a III a civilă prezintă autoritate de lucru judecat atât timp

cât în acel litigiu instanța nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, ci pe o

excepție procesuală, respectiv lipsa calității procesuale active a

reclamanților.

O altă critică este

aceea că în mod eronat s-a apreciat că, în aplicarea deciziei în interesul

legii nr. 33 din 9 iunie 2008, instanța de recurs a reținut că ar fi fost

admisibilă o revendicare de drept comun anterioară Legii nr. 10/2001 în

condițiile în care contestatorii-reclamanți sunt cetățeni străini, care nu

puteau deține și revendica proprietăți funciare în România până în anul 2007.

Analizând contestația

în anulare din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 318

teza II C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru

următoarele considerente:

Prin contestația în

anulare formulată, ale cărei motive au fost deja redate, contestatorii invocă,

în realitate, greșeli de judecată, pretins a fi fost săvârșite de către

instanța de recurs cu ocazia soluționării căii de atac.

Mai precis,

contestatorii critică, prin prezenta cerere, modalitatea în care a fost

soluționat recursul lor, susținând greșita dezlegare dată criticilor lor.

Aceste critici nu se

subsumează, însă, noțiunii de „greșeală materială”, în înțelesul art. 318 teza

I C. proc. civ., ci vizează pretinse greșeli de judecată cu privire la

aspectele menționate.

Pe de altă parte,

deși invocă omisiunea de cercetare a tuturor criticilor formulate în recurs, o

atare neregularitate nu poate fi reținută, întrucât, din considerentele

deciziei contestate rezultă că instanța de recurs a răspuns criticilor cu care

a fost învestită.

Cu referire la

critica vizând decizia civilă nr. 456 din 19 februarie 2013 a Curții de Apel

București, instanța de recurs a reținut că această decizie, rămasă irevocabilă,

nu este hotărâtoare în raport de soluția dată de instanțele de fond.

Astfel, instanța de

recurs a reținut caracterul irevocabil al deciziei civile nr. 456 din 19

februarie 2003 a Curții de Apel București, față de care aceasta a intrat în

puterea lucrului judecat și, totodată, că aspectul invocat de recurenți (contestatori)

nu prezintă relevanță în cauză, față de motivul respingerii acțiunii reținut de

instanțele de fond, respectiv caracterul inadmisibil al acțiunii civile astfel

formulate.

Analizând critica

formulată de recurenți pe acest aspect, instanța de recurs a constatat că

instanțele de fond au procedat prioritar la verificarea titlului invocat de către

reclamanți și au statuat că după apariția Legii nr. 10/2001 singura cale pentru

obținerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referință a acestei

legi este cea prevăzută de însuși acest act normativ.

De asemenea, instanța

de recurs a reținut că decizia dată în apel este legală întrucât, având în

vedere argumentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, reclamanții nu mai

aveau deschisă calea unei acțiuni în revendicare de drept comun, atât timp cât

exista o lege națională specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/200, și,

mai mult decât atât, reclamanții au și utilizat de procedura prevăzută de

această lege.

Instanța de recurs,

cenzurând legalitatea deciziei atacate a confirmat raționamentul instanței de

apel, potrivit căruia reclamanții nu au un “bun” în sensul Convenției.

Faptul că instanța a

grupat argumentele recurenților și le-a răspuns printr-un considerent comun nu

înseamnă că nu a dezlegat juridic chestiunea de drept cu care a fost învestită.

Cu

referire la susținerea potrivit căreia, reclamanții s-au aflat într-o

imposibilitate de a revendica imobilul anterior anului 2007, dat fiind faptul

că nu sunt cetățeni români, se reține că această chestiune nu a fost invocată

de reclamanți prin motivele de recurs.

Pe de

altă parte, argumentul instanței de recurs a fost unul de principiu, decurgând

din considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, potrivit căruia

doar în situația în care partea ar fi avut un „bun” în sensul art. 1 Protocolul

nr. 1 din Convenție, adică ar fi existat o hotărâre judecătorească anterioară prin

care reclamanților li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță

legitimă în același sens, aceasta ar fi fost de natură să facă admisibilă o

acțiune în revendicare de drept comun și după apariția legii speciale, lege

care, de altfel, nu exclude, pe criteriul cetățeniei române, de la măsurile

reparatorii persoanele îndreptățite în condițiile legii.

Rezultă

că instanța de recurs a răspuns și criticii relative la admisibilitatea

acțiunii în revendicare deduse judecății.

În concluzie, motivul

de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

(omisiunea de cercetare a unui motiv de modificare sau de casare) nu este

incident în cauză.

Față de

considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii B.A.E. (fostă R.E.),

G.D.K. împotriva deciziei civile nr. 2121 din 11 aprilie 2013 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 noiembrie 2013.