ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4982/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 31799/3/2010, reclamanții B.A.E. (fostă R.E.) și G.D.K. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat ca prin hotărârea ce se va pronunța, în baza dispozițiilor art. 480 C. civ. și ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, precum și în temeiul probelor ce se vor administra să fie obligată pârâta să le restituie în deplină proprietate și posesie reclamanților terenul în suprafață de 12.645 mp, situat în intravilanul comunei Ciolpani, județul Ilfov (fostă comuna C.), identificat conform raportului de expertiză ing.

Ciocoiu George, anexat cererii și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1263 din 22 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că așa cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de judecată, acțiunea în revendicarea de drept comun a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată împotriva statului după data apariției Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă.

S-a considerat că atâta timp cât există o lege specială care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, întrucât ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală-speciali generalibus derogant. S-a reținut că reclamanții au uzat de toate procedurile prevăzute de legile speciale de reparație pentru restituirea în natură a terenului ce face obiectul prezentei acțiuni, respectiv de dispozițiile Legii nr. 169/1997, ale Legii nr. 247/2005 și chiar ale Legii nr. 10/2001, cererile acestora fiind de fiecare dată respinse.

Prima instanță a reținut și faptul că, în prezenta cauză, nu se ridică problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale decât în măsura în care reclamanții s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială. Reclamanții nu au obținut însă recunoașterea unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care instanța a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile obligatorii din decizia nr. 33/2008 privind inadmisibilitatea acțiunii. Prin decizia nr. 87/ A din 27 februarie 2012 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței primei instanțe.

În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că, în speță, fiind vorba de revendicarea unui imobil ce cădea sub incidența Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de fond a verificat mai întâi admisibilitatea cererii în raport de situația de fapt și de drept rezultată din actele dosarului și de dispozițiile obligatorii cuprinse în Decizia nr. 33/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.

Instanța de apel a arătat că, deși, de la regula de principiu privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în considerentele deciziei nr. 33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a prevăzut și o excepție, respectiv cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar prioritatea poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Din probele administrate în cauză, însă, nu a rezultat că reclamanții au un „bun”, în sensul Convenției, astfel cum acesta a fost explicat în cauza Atanasiu contra României (respectiv o hotărâre de restituire a imobilului executorie), iar prin analizarea pe fond a acțiunii de revendicare și admiterea acesteia s-ar aduce o atingere gravă dreptului pârâtei asupra terenului obținut prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate, act care nu a fost anulat în termenul prevăzut de legea specială.

Instanța de apel a mai reținut că, susținerile reclamanților, în sensul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei ar fi fost anulat parțial de instanța de judecată, cu privire la terenul în litigiu, prin sentința civilă nr. 762 din 15 iunie 1999, iar prin soluționarea pe fond a acțiunii de revendicare nu s-ar aduce atingere dreptului obținut prin acest act, sunt infirmate de hotărârile judecătorești existente la dosar, care dovedesc că această sentință a fost desființată de instanța de control judiciar, soluția irevocabilă dispusă în acea cauză fiind de respingere a acțiunii în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate menționat anterior și revendicare, pentru lipsa calității procesuale active a reclamanților, cum în mod corect a reținut și prima instanță (decizia civilă nr. 456/19 februarie 2003 fila 181 dosar fond vol. I). Curtea de apel a reținut și că notificarea formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin emiterea de către pârâtă a deciziei nr. 124 din 25 martie 2004 (fila 75 dosar fond vol. I), care nu s-a dovedit că a fost contestată în termen legal de către aceștia.

În continuare, a reținut că în data de 15 iunie 2010, reclamanții au promovat în justiție o acțiune având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții prin care să soluționeze notificarea lor, iar prin sentința civilă nr. 826 din 11 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 299/ A din 23 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, acțiunea a fost respinsă, ca lipsită de obiect, deoarece notificarea fusese deja soluționată prin decizia nr. 124 din 25 martie 2004, comunicată reclamantei la domiciliul procesual ales. Din înscrisul depus la filele 23-28 din dosarul instanței de fond - vol. II rezultă că împotriva deciziei civile nr. 299/ A din 23 decembrie 2010 s-a declarat recurs, situație în care, în mod corect, tribunalul a reținut că nu a fost finalizată procedura pe Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții B.A.E. (fostă R.E.) și G.D.K., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au arătat că pârâta a depus la dosarul cauzei, la instanța de apel, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la 18 iulie 1996, ca reprezentând titlul de proprietate în baza căruia deține terenul revendicat, despre care reclamanții au arătat că fusese desființat prin sentința civilă nr. 762 din 15 iunie 1999 a Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ. Recurenții au susținut că, pe acest aspect, considerentele instanței de apel sunt greșite, deoarece cele două soluții ale Curții de Apel București (sentința nr. 762 din 15 iunie 1999 și decizia nr. 456 din 19 februarie 2003) nu sunt pronunțate în una și aceeași cauză, această instanță neputând fi și instanță de fond și instanță de recurs în aceeași cauză.

Sentința nr. 762 din 15 iunie 1999 a Curții de Apel București nu putea fi desființată decât în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dar calea de atac a recursului nu a fost exercitată de către intimata - pârâtă, sentința rămânând irevocabilă prin nerecurare. Chestiunea desființării în recurs de către Curtea de Apel București în 2003 a unei sentințe pronunțate de aceeași instanță nu a fost pusă în discuția părților, fiindcă reclamanții erau în măsură să ofere toate explicațiile necesare evitării unei erori vădite. Prin urmare, au susținut, față de faptul că pârâta s-a prevalat inclusiv în apel de același certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, care a fost desființat prin sentința civilă nr. 762 din 15 iunie 1999 a Curții de Apel București, intimata - pârâtă nu poate opune niciun titlu legal reclamanților din acțiunea în revendicare.

Acțiunea în revendicare trebuia admisă întrucât nu se aducea vreo atingere gravă pârâtei, atât timp cât aceasta nu este decât un deținător fără titlu . Au mai arătat că, prin decizia civilă nr. 299 din 6 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul din acțiunea reclamanților întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost respins irevocabil, astfel că în prezent nu mai au niciun alt demers judiciar pe rolul instanțelor interne pentru restituirea în natură a bunului lor imobil. Au susținut că prin respingerea prezentei acțiuni în revendicare, li se încalcă dreptul la un bun, potrivit art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La termenul de judecată din data de 11 aprilie 2013 intimata - pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat a invocat excepția nulității recursului. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 2121 din 11 aprilie 2013 a respins excepția nulității recursului și a respins recursul, ca nefondat. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut, cu privire la critica vizând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la 18 iulie 1996, că decizia nr. 456 din 19 februarie 2003 a Curții de Apel București a rămas irevocabilă, rămânând în puterea lucrului judecat, iar acest aspect nu prezintă relevanță în prezenta cauză față de motivul respingerii acțiunii de către instanțele de fond.

După apariția Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, partea nu mai putea valorifica dreptul său decât în procedura legii speciale, neavând un drept de opțiune între aceasta și dreptul comun, aspect neignorat de către reclamanți care au declanșat procedura administrativă prevăzută de acest act normativ și au formulat notificare prin care au solicitat restituirea imobilului. Deci reclamanții în respectarea principiului electa una via nu puteau să își valorifice pretențiile și pe calea unei acțiuni în revendicare de drept comun. Instanța de recurs a reținut nefondată și critica referitoare la faptul că prin respingerea pretențiilor în procedura legii speciale reclamanții sunt lipsiți de un alt demers apt să le satisfacă cererea, date fiind principiile enunțate în considerentele deciziei date în interesul Legii nr. 33/1008.

Prin decizia nr. 124 din 25 martie 2004 pârâta, unitate deținătoare, a răspuns motivat la notificarea reclamanților, este adevărat că printr-un răspuns negativ, dar aceștia nu au înțeles să atace această decizie în justiție, așa cum aveau posibilitatea potrivit Legii nr. 10/2001. Înalta Curte a statuat că în acest context aplicarea principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială și cea generală nu este condiționată de rezultatul obținut prin aplicarea legii speciale, astfel spus nu le deschide calea unei acțiuni de drept comun. Nu a fost primită nici ultima critică, referitoare la faptul că pârâta nu deține un titlu valabil, atât timp cât instanțele de fond au stabilit în mod corect că reclamanții nu dețin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului consacră existența uni „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție condiționat de existența unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanții nu au obținut-o înainte de apariția legii speciale. Împotriva deciziei prin care s-a soluționat recursul reclamanții au formulat contestație în anulare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 C. proc. pen., cu referire la art. 497 N.C.P.C. În motivarea au arătat că instanța de recurs nu a analizat toate criticile pe care le-au formulat în cadrul căii de atac. Au susținut că instanța de recurs a reiterat selectiv considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel.

În mod eronat s-a reținut că decizia civilă nr. 456 din 19 februarie 2003 a Curții de Apel București, Secția a III a civilă prezintă autoritate de lucru judecat atât timp cât în acel litigiu instanța nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, ci pe o excepție procesuală, respectiv lipsa calității procesuale active a reclamanților. O altă critică este aceea că în mod eronat s-a apreciat că, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, instanța de recurs a reținut că ar fi fost admisibilă o revendicare de drept comun anterioară Legii nr. 10/2001 în condițiile în care contestatorii-reclamanți sunt cetățeni străini, care nu puteau deține și revendica proprietăți funciare în România până în anul 2007. Analizând contestația în anulare din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 318 teza II C. proc.

civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: Prin contestația în anulare formulată, ale cărei motive au fost deja redate, contestatorii invocă, în realitate, greșeli de judecată, pretins a fi fost săvârșite de către instanța de recurs cu ocazia soluționării căii de atac. Mai precis, contestatorii critică, prin prezenta cerere, modalitatea în care a fost soluționat recursul lor, susținând greșita dezlegare dată criticilor lor. Aceste critici nu se subsumează, însă, noțiunii de „greșeală materială”, în înțelesul art. 318 teza I C. proc. civ., ci vizează pretinse greșeli de judecată cu privire la aspectele menționate. Pe de altă parte, deși invocă omisiunea de cercetare a tuturor criticilor formulate în recurs, o atare neregularitate nu poate fi reținută, întrucât, din considerentele deciziei contestate rezultă că instanța de recurs a răspuns criticilor cu care a fost învestită.

Cu referire la critica vizând decizia civilă nr. 456 din 19 februarie 2013 a Curții de Apel București, instanța de recurs a reținut că această decizie, rămasă irevocabilă, nu este hotărâtoare în raport de soluția dată de instanțele de fond. Astfel, instanța de recurs a reținut caracterul irevocabil al deciziei civile nr. 456 din 19 februarie 2003 a Curții de Apel București, față de care aceasta a intrat în puterea lucrului judecat și, totodată, că aspectul invocat de recurenți (contestatori) nu prezintă relevanță în cauză, față de motivul respingerii acțiunii reținut de instanțele de fond, respectiv caracterul inadmisibil al acțiunii civile astfel formulate.

Analizând critica formulată de recurenți pe acest aspect, instanța de recurs a constatat că instanțele de fond au procedat prioritar la verificarea titlului invocat de către reclamanți și au statuat că după apariția Legii nr. 10/2001 singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referință a acestei legi este cea prevăzută de însuși acest act normativ. De asemenea, instanța de recurs a reținut că decizia dată în apel este legală întrucât, având în vedere argumentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, reclamanții nu mai aveau deschisă calea unei acțiuni în revendicare de drept comun, atât timp cât exista o lege națională specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/200, și, mai mult decât atât, reclamanții au și utilizat de procedura prevăzută de această lege.

Instanța de recurs, cenzurând legalitatea deciziei atacate a confirmat raționamentul instanței de apel, potrivit căruia reclamanții nu au un “bun” în sensul Convenției. Faptul că instanța a grupat argumentele recurenților și le-a răspuns printr-un considerent comun nu înseamnă că nu a dezlegat juridic chestiunea de drept cu care a fost învestită. Cu referire la susținerea potrivit căreia, reclamanții s-au aflat într-o imposibilitate de a revendica imobilul anterior anului 2007, dat fiind faptul că nu sunt cetățeni români, se reține că această chestiune nu a fost invocată de reclamanți prin motivele de recurs.

Pe de altă parte, argumentul instanței de recurs a fost unul de principiu, decurgând din considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, potrivit căruia doar în situația în care partea ar fi avut un „bun” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenție, adică ar fi existat o hotărâre judecătorească anterioară prin care reclamanților li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, aceasta ar fi fost de natură să facă admisibilă o acțiune în revendicare de drept comun și după apariția legii speciale, lege care, de altfel, nu exclude, pe criteriul cetățeniei române, de la măsurile reparatorii persoanele îndreptățite în condițiile legii. Rezultă că instanța de recurs a răspuns și criticii relative la admisibilitatea acțiunii în revendicare deduse judecății.

În concluzie, motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. (omisiunea de cercetare a unui motiv de modificare sau de casare) nu este incident în cauză. Față de considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii B.A.E. (fostă R.E.), G.D.K. împotriva deciziei civile nr. 2121 din 11 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2013.