ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2616/2012

Critica formulată în legătură cu neregularitățile legate de judecata la prima instanță nu se referea numai la devansarea termenului din 15 iunie 2010 în 01 iunie 2010, ci și la acordarea, de către instanță, cu ușurință a nenumărate termene anterioare atât pentru refuzul de depunere completă a documentației de către pârâtă, pentru inserarea de date nereale la fila 4 a întâmpinării, unde se solicita menținerea, prin sentință, a unei cu totul alte dispoziții decât dispoziția nr. 124 din 25 martie 2004. În condițiile în care prima instanță a fost foarte permisivă cu pârâta, trecerea la judecată în lipsa reclamanților și a avocatului acestora a fost, cel puțin, excesivă. Nu este exclus ca împrejurări cu totul exterioare cauzei să fi interferat necuvenit cu judecata cauzei, sens în care se vor depune înscrisuri.

Instanța de apel nu a analizat criticile formulate de reclamanți în legătură cu necomunicarea deciziei nr. 124 din 25 martie 2004 și nici dovezile produse în susținerea acestor critici, pe care recurenții le reiterează. a. Decizia nr. 124 din 25 martie 2004, de respingere a notificării reclamanților, nu a fost procedural comunicată nici părților, nici avocatei acestora. Procedura de comunicare din data de 30 martie 2004 nu este semnată de avocatul reclamanților, recurenții solicitând să se compare semnătura avocatului de pe anexa nr. 1 la concluziile scrise din 15 iunie 2010 cu semnătura de pe AR-ul doveditor al procedurii de comunicare, anexa nr. 2 la acele concluzii. La rubrica „calitatea primitorului” este menționat „secretară”, dar avocatul nu avea nicio secretară, primindu-și singur corespondența. Prin urmare, dovada comunicării deciziei nr. 124/2004 nu este făcută nici pentru reclamanți, nici pentru avocatul acestora. b. Nici adresa din 13 septembrie 2005 a pârâtei, prin care reclamanților, în urma cererii formulate în baza Legii nr. 247/2005, li se aducea la cunoștință că deja s-a emis și comunicat decizia nr. 124/2004, nu a fost procedural comunicată reclamanților, prin avocatul acestora. AR-ul ce constituie dovada procedurii de comunicare, anexa 3, nu poartă semnătura avocatei, nici ștampila biroului de avocatură. Faptul necomunicării deciziei nr. 124/2004 către reclamanți, direct acestora sau prin avocat, rezultă și din următoarele împrejurări: - o nouă cerere de restituire a imobilului formulată de reclamanți în baza Legii nr. 247/2005 ar fi fost lipsită de sens în condițiile în care decizia din 2004 ar fi fost comunicată în mod procedural; - nefolosirea, de către pârâtă, a deciziei în alte litigii intervenite între părți, în legătură cu același bun. Reclamanții au administrat dovada contrară celor constate prin procesul verbal întocmit de agentul constatator, în sensul că mențiunile cuprinse în proces nu sunt reale, că semnătura nu aparține avocatului, că avocatul nu avea la sediu nicio persoană cu calitatea de „secretar”, că parafa avocatului nu este aplicată, ceea ce implică înscrierea în fals. În mod tacit li se reproșează reclamanților că nu au formulat eventual o plângere penală împotriva autorilor falsului și celor care uzează constant de fals, dar nerealitatea celor atestate în procesul verbal contestat se coroborează și cu utilizarea, de către pârâtă, la prima instanță a unor alte înscrisuri oficiale care atestau situații nereale. Mai mult, pârâta a uzat de înscrisuri oficiale cu un conținut nereal chiar și în noua acțiune pe drept comun din dosarul nr. 31799/3/2010 al Tribunalului București, în dosarul respectiv, rămânând în cele din urmă un singur înscris fals, din care rezulta că au fost acordate despăgubiri pentru imobilul solicitat, prin hotărârea nr. 105 din 14 octombrie 1997 a Comisiei județului Ilfov pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, că R.A. A.P.P.S. a solicitat comunicarea cuantumului acestora, prin adresa nr. 5542 din 18 octombrie 2001, care nu i-a fost transmis. În realitate, reclamanții nu au fost niciodată despăgubiți în baza vreunui act normativ, iar atestarea din înscrisul emis de pârâtă nu are nicio legătură cu realitatea. Cel de-al doilea înscris fals, care a dispărut de la dosar, se referea la lipsa de temeinicie a cererii formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, deoarece și-ar fi primit deja terenul, pentru care au depus cerere în procedura Legii nr. 169/1997, cu toate că, la vremea conceperii înscrisului, Tribunalul București invalidase soluțiile pozitive ale Comisiei locale Ciolpani și Judecătoriei Buftea, în urma recursului pârâtei, cu motivarea că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar nu ale Legii nr. 169/1997. Într-un astfel de context, al recurgerii sistematice la falsuri și dezinformări, procedura de comunicare a deciziei nr. 124 din 25 martie 2004 este cu certitudine falsificată, această decizie fiind comunicată abia după acționarea pârâtei în judecată în prezenta cauză.

În circumstanțele de mai sus, invocarea, de către instanța apel, a dispozițiilor art. 26 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este întemeiată pe probe care să creeze convingere, ci doar pe simple prezumții, trase din neregularitățile comise de pârâtă, chiar cu încălcarea repetată a legii penale.

Este greșită și argumentarea instanței de apel conform căreia formularea unei acțiuni în revendicare pe drept comun pentru același imobil nu poate fi privită decât ca o încercare a reclamanților de repunere în termenul de formulare a contestației. Revendicarea pe drept comun are un temei juridic distinct, stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție, și trebuie văzută ca atare, nicidecum ca cerere de repunere într-un termen prefix. Reclamanții au dreptul de a deduce unui tribunal independent cererea lor prin care să se tranșeze dacă sunt sau nu proprietari.

Cererea (și nu adresa) înregistrată de pârâtă sub nr. 8674 din 06 septembrie 2005, prin care, invocându-se dispozițiile Legii nr. 247/2005, se solicita restituirea aceluiași imobil, nu are numai semnificația dedusă de instanță din manoperele pârâtei, care deține terenul fără nici un titlu, ci și pe aceea că obliga la emiterea unei decizii de respingere sau de admitere, decizie neemisă nici în prezent, sau emisă și comunicată ca și decizia nr. 124/2004; aceasta deși Legea nr. 247/2005 a repus proprietarii în termenul de a cere respectarea drepturilor lor. Dar reclamanții au depus cerere în baza Legii nr. 247/2005 numai pentru că, la cererea depusă în baza Legii nr. 10/2001, nu au primit niciun răspuns.

Argumentul instanței de apel, în sensul că, din cele două litigii anterioare, purtate între aceleași părți, cu privire la același imobil, reclamanții ar fi avut posibilitatea de a cunoaște finalitatea demersurilor lor judiciare din apărările pe care pârâta și le-a formulat în cadrul acțiunii în revendicare, este greșit. În niciunul din dosarele anterioare, pârâta nu a exhibat decizia nr. 124/2004.

Instanța de apel nu a comunicat reclamanților și încheierea de ședință din data de 07 decembrie 2010, deși nu acestora le este imputabilă amânarea pronunțării până la data de 23 decembrie 2010. La dosarul de apel s-au depus și concluzii scrise, conținând analize de detaliu și argumente complementare, care nu putea fi înlăturate fără o cercetare detașată și care nu se regăsesc în considerentele instanței. Instanța nu și-a motivat,, în realitate, soluția, ceea ce echivalează cu o nemotivare, pentru că fie a omis argumentele apelanților, fie le-a primit numai în parte, fie a omis probele administrate, interpretând greșit chestiunea dedusă judecății. Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel, și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată. În drept, cererea de recurs a fost fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare, dar a invocat oral excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. Excepția nulității nu poate fi primită, deoarece ar presupune ca toate criticile formulate să nu fie susceptibile de încadrare în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ceea ce nu este ipoteza din speță, parte dintre susținerile recurenților încadrându-se în motivele de modificare reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Criticile care nu au legătură cu soluția Curții de Apel sau care nu sunt susceptibile de încadrare vor fi înlăturate de prezenta instanță conform considerentelor ce se vor arăta. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și de cele enunțate mai sus, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele argumente: 1. În esență, soluția dată cererii de chemare în judecată, de către instanța de fond, confirmată prin hotărârea instanței de apel, s-a fundamentat, raportat la obiectul cererii, pe îndeplinirea, de către pârâtă, a obligației de a răspunde motivat la notificarea formulată de reclamanți, prin emiterea deciziei nr. 124 din 25 martie 2004, pe care aceștia nu au înțeles să o atace în prezentul dosar, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, Înalta Curte va avea în vedere doar criticile recurenților care se referă la soluția dată cauzei și la argumentele instanțelor care au stat la baza acestei soluții, urmând să înlăture susținerile care nu au legătură cu acestea, ca, de altfel, și considerentele Curii de Apel care au în vedere aspecte colaterale sentinței. Aceasta deoarece, în exercitarea controlului judiciar, instanța de apel este obligată să verifice legalitatea și temeinicia sentinței, raportat la soluția și considerentele primei instanțe, pe care, în anumite cazuri le poate schimba sau complini, dar cu respectarea limitelor de învestire trasate prin cererea de chemare în judecată și prin motivele de apel. În plus, prezenta instanță va ține seama că sentința nu poate forma obiect direct al recursului, astfel încât nu va examina acele critici din recurs care se referă strict la măsurile procedurale sau la argumentele primei instanțe în soluționarea cauzei, fără să facă referire la eventualele greșeli de judecată ale Curții de Apel în analiza hotărârii primei instanțe din punctul de vedere al chestiunilor respective. Din această perspectivă, susținerile referitoare la acordarea cu ușurință, de către Tribunal, a mai multor termene de judecată, în favoarea pârâtei, în contradicție cu soluționarea cauzei, în absența reclamanților, vizează exclusiv măsurile procedurale ale primei instanțe, recurenții necriticând decizia sub aspectul verificărilor efectuate de Curte în legătură cu aceste chestiuni. Singura susținere a recurenților referitoare la decizie, sub acest aspect, vizează o pretinsă deducție la care ar fi trebuit să procedeze instanța de apel în legătură cu existența criticilor privind un tratament procesual inegal acordat părților, de către prima instanță. Reclamanții au arătat, într-adevăr, în cadrul căii de atac sus-menționate, că au fost acordate „în mod repetat termene pentru depunerea incompletă a documentației ce a stat la baza dispoziției”, dar această susținere nu reprezintă decât un argument în sprijinul motivului de apel referitor la încălcarea regulilor procedurale privind schimbarea termenului de judecată, fără cunoștința reclamanților, iar nu un motiv de apel de sine-stătător, care să implice rezolvarea lui distinctă. În consecință, nu se poate reproșa Curții că nu a analizat aceste susțineri, ci a răspuns doar criticii referitoare la necunoașterea termenului de judecată la care cauza a rămas în pronunțare, de către reclamanți. Cât privește împrejurările exterioare procesului care ar fi generat soluția pronunțată, nici această susținere nu se circumscrie unei critici care să poată fi analizată din perspectiva cazurilor de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excedând judecății din prezentul dosar. 2. Contrar afirmațiilor recurenților, instanța de apel a motivat critica din apel referitoare la necomunicarea, în condițiile legii, a deciziei nr. 124/2004 emisă de pârâtă, reținând că procedura de comunicare s-a desfășurat în mod corect, atât timp cât procesul verbal întocmit de agentul procedural în acest scop și care face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce privește constatările personale ale acestuia nu a fost combătut. Ca atare, sunt respectate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii, nefiind întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Aceasta strict cu privire la motivarea deciziei. Referitor la susținerile din recurs, identice cu cele din apel, prin care reclamanții invocă nereguli, inclusiv de ordin penal, în legătură cu procedura de comunicare a deciziei amintite, acestea sunt nerelevante în soluționarea cauzei, ca, de altfel, și problema comunicării deciziei în sine. Acțiunea introductivă de instanță, astfel cum au reținut și instanțele anterioare, reprezintă o acțiune directă, prin care reclamanții s-au adresat instanței de judecată în vederea obligării pârâtei să emită decizie de restituire în natură pentru terenul în litigiu, iar nu o contestație îndreptată împotriva deciziei nr. 124/2004. Acțiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect, determinat de faptul că pârâta și-a îndeplinit obligația care formează obiectul cererii de chemare în judecată, prin emiterea deciziei menționate, nefiind respinsă ca tardivă. Atât timp cât, în apel, reclamanții nu au contestat calificarea dată de prima instanță acțiunii, potrivit obiectului indicat în cerere, nesusținând că aceasta ar reprezenta o contestație la decizie, și, totodată, având în vedere că soluția de respingere a vizat obiectul acesteia, iar nu aspectul formulării în termen, chestiunea privind modalitatea legală sau nu, de comunicare a deciziei emise de pârâtă nu prezintă relevanță și deci, nu va fi analizată de Înalta Curte. În același sens, nu prezintă relevanță legalitatea comunicării adresei nr. 1236/2005, prin care li se aducea la cunoștință reclamanților, în urma cererii formulată în temeiul Legii nr. 247/2005, că a fost emisă decizia nr. 124/2004. În plus, nu se poate reține că reclamanții nu au avut posibilitatea să indice un alt obiect al acțiunii, în raport de emiterea deciziei în discuție, care să transforme acțiunea inițială directă într-o contestație propriu-zisă, întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, din moment ce prima instanță a menționat, în considerentele sentinței, că „nici după acordarea unui termen special în acest sens, reclamanții nu au înțeles să atace decizia menționată”. Or, prin cererea de apel, reclamanții nu au combătut calificarea dată cererii, de către prima instanță și nici acordarea termenului în vederea modificării obiectului cauzei. Pentru aceleași motive, considerentele Curții de Apel, prin care se analizează legalitatea comunicării deciziei și adresei emise de pârâtă, sunt nerelevante în soluționarea cauzei, excedând verificărilor la care această instanță trebuia să procedeze în ceea ce privește sentința; prin urmare, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță. 3. Susținerile din cadrul acestui punct din cererea de recurs nu constituie o critică reală privind aplicarea sau interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, de către instanța de apel, recurenții referindu-se de fapt nu la aspecte de legalitate, ci la probe care evidențiază neregularități ale pârâtei în legătură cu comunicarea deciziei și care comportă argumentele din precedent. 4. În ceea ce privește argumentul greșit al Curții referitor la efectele promovării acțiunii în revendicare asupra termenului de formulare a contestației, susținerile recurenților nu pot fi analizate în cadrul procesual prezent, pentru argumentele arătate mai sus. Atât timp cât nu se poate reține că acțiunea de față are natura unei contestații împotriva deciziei nr. 124/2004, nu interesează problema respectării termenului de formulare contestației și eventualele incidente legate de acest aspect. 5. Considerentele pentru care reclamanții au depus cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 247/2005, precum și efectele produse de acest act normativ în ceea ce privește termenul de notificare nu interesează cauza de față, care nu are ca obiect această cerere. De asemenea, prin aceste susțineri, recurenții intenționează să argumenteze o dată în plus faptul că nu li s-a comunicat decizia nr. 124/2004, aspect care, cum s-a arătat în mai multe rânduri, este irelevant. Prin urmare, Înalta Curte nu va ține seama, în soluționarea cauzei, de cele arătate mai sus. 6. În egală măsură, nu contează, în rezolvarea cererii de recurs, posibilitatea reclamanților de a lua cunoștință de decizia în discuție din alte litigii purtate cu pârâta pentru același imobil, aspect care, deci, nu va fi analizat. 7. Critica referitoare la greșeala instanței de apel constând în necomunicarea, către apelanți, a încheierii de amânare a pronunțării asupra apelului, din 7 decembrie 2010, este neîntemeiată. Dispozițiile procedurale nu prevăd comunicarea încheierii de amânare a pronunțării asupra cauzei, care are regimul specific încheierilor, regula fiind aceea că aceste acte procedurale ale instanței nu se comunică, părțile având obligația să ia cunoștință de cele consemnate în cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării din dosar, ca în cazul tuturor celorlalte încheieri. Referitor la nemotivarea, în considerentele deciziei recurate, a aspectelor menționate în concluziile scrise depuse la dosar, nici această susținere nu este întemeiată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivarea în fapt și în drept care a condus la soluția adoptată asupra cererilor din dosar, inclusiv argumentele pentru care anumite cereri nu au fost primite. Concluziile scrise reprezintă o sinteză asupra acestor cereri și asupra altor aspecte care s-au desfășurat pe parcursul procesului și care interesează în soluționarea cauzei și nu pot aduce niciun element nou față de cererile respective sau măsurile procesuale luate de instanță. Prin urmare, atât timp cât argumentele care sprijină soluția dată cererilor cu care o instanță a fost învestită trebuie să se regăsească în considerentele ce finalizează procesul respectiv, nu ar avea rost ca motivarea instanței să vizeze și concluziile scrise, în care doar se pot relua aceleași chestiuni, iar legea procedurală nici nu prevede necesitatea argumentării celor arătate în notele scrise. Referitor la lipsa motivării deciziei atacate, susținerile recurenților sunt vagi și nu cuprind critici concrete care să se poată subsuma motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., părțile limitându-se să afirme generic că decizia este nemotivată, fără să arate care motiv de apel a fost omis de a fi examinat de către Curte. În consecință, nici aceste susțineri nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată nu sunt întrunite cerințele motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, va respinge calea de atac exercitată de reclamanți, ca nefondată.