ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2616/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2616/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă la

data de 27 septembrie 2009, sub nr. 22604/3/2009, reclamanții B.A.E. și G.D.K.

au chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat, solicitând obligarea pârâtei să emită dispoziție de

restituire în natură pentru suprafața de 12.645 m.p. teren situat în intravilanul comunei Ciolpani, județul Ilfov (fostă comuna Cioflinceni),

identificat conform raportului de expertiză ing. C.G.

Tribunalul București

– secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 826 pronunțata la data de 11

iunie 2010, a r

espins cererea, ca fiind rămasă fără

obiect.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere faptul

că

unitatea deținătoare

R.A.-A.P.P.S. a emis decizia nr. 124 din 25

martie 2004, îndeplinindu-și obligația stabilită de lege, de a răspunde motivat

la notificarea solicitanților.

Prin

decizia mai sus menționată, pârâta le-a respins reclamanților notificarea,

însă, în condițiile în care aceștia nu au înțeles să atace sau să critice

această decizie, deși a fost acordat și termen în acest sens, Tribunalul a

apreciat că nu poate analiza, pe fond, decizia și notificarea, din oficiu.

Împotriva sentinței

anterior menționată au declarat apel reclamanții, criticând-o ca fiind nelegală

și netemeinică, solicitând instanței de apel să desființeze hotărârea și să

trimită cauza la aceeași instanță, în vederea judecării pe fond.

Prin decizia civilă nr.

299/A din 23 decembrie 2010, Curtea de Apel București – secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins apelul declarat de

reclamanți, ca nefondat.

Curtea a reținut că, în

mod nefondat, susțin apelanții că nu au avut cunoștință de termenul de judecată

în fond a cauzei, cât timp, din actele dosarului, rezultă că, la termenul de judecată

din 20 aprilie 2010, au fost reprezentați în instanță de avocat, primind în

cunoștință termenul din 1 iunie 2010, când prima instanță a declarat

dezbaterile încheiate.

Oricare

dintre părți, prezentă la dezbateri la un termen, nu va mai fi citată pentru

termenele ulterioare, fiind presupusă că, odată ce a fost prezentă la un

termen, ea le cunoaște și pe următoarele,

ceea ce face ca

partea sau părțile

respective să aibă obligația de a se prezenta la judecată, fără a mai fi

necesară citarea lor în acest scop.

Nefondată este și critica

apelanților în ceea ce privește faptul că decizia nr. 124 din 25 martie 2004,

de respingere a notificării lor, nu a fost procedural comunicată nici reclamanților,

nici avocatului acestora, deoarece, la rubrica „calitatea primitorului”, este

menționat „secretară”, dar avocatul nu avea nicio secretară, primindu-și singur

corespondența.

Procesul-verbal încheiat

de agentul procedural este un act oficial, cu valoare de act autentic, care

face dovada deplină până la înscrierea în fals, cu privire la constatările

personale ale agentului.

Cât timp, în cauză,

nu s-a făcut dovada că mențiunile cuprinse în procesul-verbal contestat nu sunt

reale, susținerile apelanților nu pot constitui un argument suficient, care să-i

îndreptățească să pretindă că nu le-a fost comunicată decizia mai sus menționată

în termen legal.

Aceleași considerente

a avut în vedere instanța de apel și când a analizat susținerile apelanților

privind necomunicarea legală a adresei din 13 septembrie 2005, emisă de pârâta.

Cât privește critica

apelanților privind greșita respingere a cererii ca rămasă fără obiect, în cauză,

nu s-a făcut dovada respectării, de către apelanții-reclamanți, a dispozițiilor

art.

26 alin. (3) din L

egea nr. 10/2001,

potrivit cărora:

„Decizia sau, după caz, dispoziția

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,

după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30

de zile de la comunicare”.

Totodată,

alin. (4) din același articol prevede că „în cazul în care dispoziția motivată

de soluționare a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de

persoana îndreptățită, în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis

dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la acestea. De asemenea,

entitatea care a emis dispoziția va decide, motivat, de la caz la caz, dacă va

exercita căile de atac prevăzute de lege, în cazul soluțiilor date de

instanțele de judecată”.

Argumentarea apelanților

în sensul că, în condițiile în care nu li s-a comunicat decizia nr. 124 din 25

martie 2004, de respingere a notificării lor, s-au adresat instanței pe calea dreptului

comun, revendicând același imobil în dosarul civil nr. 31799/3/2010 al

Tribunalului București, secția a III-a civilă, pentru a preveni încălcarea art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi privită decât ca o încercare a acestora

de repunere în termenul de formulare a contestației.

Prin adresa

înregistrată la R.A. A.P.P.S., sub nr. 8674 din 06 septembrie 2005, G.Z. și B.A.E.,

reprezentate de avocat M.C.V., au solicitat, în temeiul prevederilor Legii nr. 247/2005,

restituirea în natură a aceluiași teren, și emiterea deciziei de restituire.

Mai mult decât atât,

având în vedere faptul că, între părți, s-au purtat alte două litigii, cu

privire la același imobil, obiect al pricinii deduse judecății, apelanții au

avut posibilitatea de a cunoaște finalitatea demersului lor judiciar și din apărările

pe care intimata-pârâtă le-a formulat în cadrul acțiunii în revendicare.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții B.A.E. și G.D.K., criticând-o pentru

următoarele motive:

în legătură cu neregularitățile legate de judecata la prima instanță nu se

referea numai la devansarea termenului din 15 iunie 2010 în 01 iunie 2010, ci

și la acordarea, de către instanță, cu ușurință a nenumărate termene anterioare

atât pentru refuzul de depunere completă a documentației de către pârâtă,

pentru inserarea de date nereale la fila 4 a întâmpinării, unde se solicita menținerea, prin sentință, a unei cu totul alte dispoziții decât dispoziția nr. 124

din 25 martie 2004. În condițiile în care prima instanță a fost foarte

permisivă cu pârâta, trecerea la judecată în lipsa reclamanților și a

avocatului acestora a fost, cel puțin, excesivă. Nu este exclus ca împrejurări

cu totul exterioare cauzei să fi interferat necuvenit cu judecata cauzei, sens

în care se vor depune înscrisuri.

nu a analizat criticile formulate de reclamanți în legătură cu necomunicarea deciziei

nr. 124 din 25 martie 2004 și nici dovezile produse în susținerea acestor

critici, pe care recurenții le reiterează.

a. Decizia nr. 124

din 25 martie 2004, de respingere a notificării reclamanților, nu a fost

procedural comunicată nici părților, nici avocatei acestora. Procedura de

comunicare din data de 30 martie 2004 nu este semnată de avocatul

reclamanților, recurenții solicitând să se compare semnătura avocatului de pe

anexa nr. 1 la concluziile scrise din 15 iunie 2010 cu semnătura de pe AR-ul

doveditor al procedurii de comunicare, anexa nr. 2 la acele concluzii. La rubrica

„calitatea primitorului” este menționat „secretară”, dar avocatul nu avea nicio

secretară, primindu-și singur corespondența. Prin urmare, dovada comunicării deciziei

nr. 124/2004 nu este făcută nici pentru reclamanți, nici pentru avocatul

acestora.

b. Nici adresa din 13

septembrie 2005 a pârâtei, prin care reclamanților, în urma cererii formulate

în baza Legii nr. 247/2005, li se aducea la cunoștință că deja s-a emis și

comunicat decizia nr. 124/2004, nu a fost procedural comunicată reclamanților,

prin avocatul acestora. AR-ul ce constituie dovada procedurii de comunicare,

anexa 3, nu poartă semnătura avocatei, nici ștampila biroului de avocatură.

Faptul necomunicării deciziei

nr. 124/2004 către reclamanți, direct acestora sau prin avocat, rezultă și din

următoarele împrejurări:

- o nouă cerere de

restituire a imobilului formulată de reclamanți în baza Legii nr. 247/2005 ar

fi fost lipsită de sens în condițiile în care decizia din 2004 ar fi fost

comunicată în mod procedural;

- nefolosirea, de

către pârâtă, a deciziei în alte litigii intervenite între părți, în legătură

cu același bun.

Reclamanții au

administrat dovada contrară celor constate prin procesul verbal întocmit de

agentul constatator, în sensul că mențiunile cuprinse în proces nu sunt reale,

că semnătura nu aparține avocatului, că avocatul nu avea la sediu nicio persoană

cu calitatea de „secretar”, că parafa avocatului nu este aplicată, ceea ce implică

înscrierea în fals.

În mod tacit li se

reproșează reclamanților că nu au formulat eventual o plângere penală împotriva

autorilor falsului și celor care uzează constant de fals, dar nerealitatea

celor atestate în procesul verbal contestat se coroborează și cu utilizarea, de

către pârâtă, la prima instanță a unor alte înscrisuri oficiale care atestau

situații nereale.

Mai mult, pârâta a

uzat de înscrisuri oficiale cu un conținut nereal chiar și în noua acțiune pe

drept comun din dosarul nr. 31799/3/2010 al Tribunalului București, în dosarul

respectiv, rămânând în cele din urmă un singur înscris fals, din care rezulta

că au fost acordate despăgubiri pentru imobilul solicitat, prin hotărârea nr. 105

din 14 octombrie 1997 a Comisiei județului Ilfov pentru aplicarea Legii nr. 112/1995,

că R.A. A.P.P.S. a solicitat comunicarea cuantumului acestora, prin adresa nr. 5542

din 18 octombrie 2001, care nu i-a fost transmis.

În realitate,

reclamanții nu au fost niciodată despăgubiți în baza vreunui act normativ, iar

atestarea din înscrisul emis de pârâtă nu are nicio legătură cu realitatea.

Cel de-al doilea înscris

fals, care a dispărut de la dosar, se referea la lipsa de temeinicie a cererii

formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, deoarece și-ar fi primit

deja terenul, pentru care au depus cerere în procedura Legii nr. 169/1997, cu

toate că, la vremea conceperii înscrisului, Tribunalul București invalidase

soluțiile pozitive ale Comisiei locale Ciolpani și Judecătoriei Buftea, în urma

recursului pârâtei, cu motivarea că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001,

iar nu ale Legii nr. 169/1997.

Într-un astfel de

context, al recurgerii sistematice la falsuri și dezinformări, procedura de

comunicare a deciziei nr. 124 din 25 martie 2004 este cu certitudine

falsificată, această decizie fiind comunicată abia după acționarea pârâtei în

judecată în prezenta cauză.

de mai sus, invocarea, de către instanța apel, a dispozițiilor art. 26 alin.

(3) și alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este întemeiată pe probe care să

creeze convingere, ci doar pe simple prezumții, trase din neregularitățile

comise de pârâtă, chiar cu încălcarea repetată a legii penale.

argumentarea instanței de apel conform căreia formularea unei acțiuni în

revendicare pe drept comun pentru același imobil nu poate fi privită decât ca o

încercare a reclamanților de repunere în termenul de formulare a contestației.

Revendicarea pe drept

comun are un temei juridic distinct, stabilit de Înalta Curte de Casație și

Justiție, și trebuie văzută ca atare, nicidecum ca cerere de repunere într-un

termen prefix. Reclamanții au dreptul de a deduce unui tribunal independent

cererea lor prin care să se tranșeze dacă sunt sau nu proprietari.

adresa) înregistrată de pârâtă sub nr. 8674 din 06 septembrie 2005, prin care,

invocându-se dispozițiile Legii nr. 247/2005, se solicita restituirea aceluiași

imobil, nu are numai semnificația dedusă de instanță din manoperele pârâtei,

care deține terenul fără nici un titlu, ci și pe aceea că obliga la emiterea

unei decizii de respingere sau de admitere, decizie neemisă nici în prezent,

sau emisă și comunicată ca și decizia nr. 124/2004; aceasta deși Legea nr. 247/2005

a repus proprietarii în termenul de a cere respectarea drepturilor lor. Dar

reclamanții au depus cerere în baza Legii nr. 247/2005 numai pentru că, la

cererea depusă în baza Legii nr. 10/2001, nu au primit niciun răspuns.

instanței de apel, în sensul că, din cele două litigii anterioare, purtate

între aceleași părți, cu privire la același imobil, reclamanții ar fi avut

posibilitatea de a cunoaște finalitatea demersurilor lor judiciare din

apărările pe care pârâta și le-a formulat în cadrul acțiunii în revendicare,

este greșit. În niciunul din dosarele anterioare, pârâta nu a exhibat decizia nr.

124/2004.

nu a comunicat reclamanților și încheierea de ședință din data de 07 decembrie 2010,

deși nu acestora le este imputabilă amânarea pronunțării până la data de 23

decembrie 2010.

La dosarul de apel

s-au depus și concluzii scrise, conținând analize de detaliu și argumente

complementare, care nu putea fi înlăturate fără o cercetare detașată și care nu

se regăsesc în considerentele instanței.

Instanța nu și-a

motivat,, în realitate, soluția, ceea ce echivalează cu o nemotivare, pentru că

fie a omis argumentele apelanților, fie le-a primit numai în parte, fie a omis

probele administrate, interpretând greșit chestiunea dedusă judecății.

Recurenții au solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel, și, pe fond, admiterea

cererii de chemare în judecată.

În drept, cererea de

recurs a fost fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.

Intimata pârâtă nu a

formulat întâmpinare, dar a invocat oral excepția nulității recursului pentru

neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc.

civ.

Excepția nulității nu

poate fi primită, deoarece ar presupune ca toate criticile formulate să nu fie

susceptibile de încadrare în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ceea

ce nu este ipoteza din speță, parte dintre susținerile recurenților

încadrându-se în motivele de modificare reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ. Criticile care nu au legătură cu soluția Curții de Apel sau care nu

sunt susceptibile de încadrare vor fi înlăturate de prezenta instanță conform

considerentelor ce se vor arăta.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ. și de cele enunțate mai sus, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru următoarele argumente:

dată cererii de chemare în judecată, de către instanța de fond, confirmată prin

hotărârea instanței de apel, s-a fundamentat, raportat la obiectul cererii, pe îndeplinirea,

de către pârâtă, a obligației de a răspunde motivat la notificarea formulată de

reclamanți, prin emiterea deciziei nr. 124 din 25 martie 2004, pe care aceștia

nu au înțeles să o atace în prezentul dosar, în condițiile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, Înalta

Curte va avea în vedere doar criticile recurenților care se referă la soluția

dată cauzei și la argumentele instanțelor care au stat la baza acestei soluții,

urmând să înlăture susținerile care nu au legătură cu acestea, ca, de altfel,

și considerentele Curii de Apel care au în vedere aspecte colaterale sentinței.

Aceasta deoarece, în exercitarea controlului judiciar, instanța de apel este

obligată să verifice legalitatea și temeinicia sentinței, raportat la soluția

și considerentele primei instanțe, pe care, în anumite cazuri le poate schimba

sau complini, dar cu respectarea limitelor de învestire trasate prin cererea de

chemare în judecată și prin motivele de apel.

În plus, prezenta

instanță va ține seama că sentința nu poate forma obiect direct al recursului,

astfel încât nu va examina acele critici din recurs care se referă strict la

măsurile procedurale sau la argumentele primei instanțe în soluționarea cauzei,

fără să facă referire la eventualele greșeli de judecată ale Curții de Apel în

analiza hotărârii primei instanțe din punctul de vedere al chestiunilor

respective.

Din această

perspectivă, susținerile referitoare la acordarea cu ușurință, de către

Tribunal, a mai multor termene de judecată, în favoarea pârâtei, în

contradicție cu soluționarea cauzei, în absența reclamanților, vizează exclusiv

măsurile procedurale ale primei instanțe, recurenții necriticând decizia sub

aspectul verificărilor efectuate de Curte în legătură cu aceste chestiuni.

Singura susținere a

recurenților referitoare la decizie, sub acest aspect, vizează o pretinsă

deducție la care ar fi trebuit să procedeze instanța de apel în legătură cu

existența criticilor privind un tratament procesual inegal acordat părților, de

către prima instanță.

Reclamanții au arătat,

într-adevăr, în cadrul căii de atac sus-menționate, că au fost acordate „în mod

repetat termene pentru depunerea incompletă a documentației ce a stat la baza

dispoziției”, dar această susținere nu reprezintă decât un argument în

sprijinul motivului de apel referitor la încălcarea regulilor procedurale

privind schimbarea termenului de judecată, fără cunoștința reclamanților, iar

nu un motiv de apel de sine-stătător, care să implice rezolvarea lui distinctă.

În consecință, nu se

poate reproșa Curții că nu a analizat aceste susțineri, ci a răspuns doar criticii

referitoare la necunoașterea termenului de judecată la care cauza a rămas în

pronunțare, de către reclamanți.

Cât privește

împrejurările exterioare procesului care ar fi generat soluția pronunțată, nici

această susținere nu se circumscrie unei critici care să poată fi analizată din

perspectiva cazurilor de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., excedând judecății din prezentul dosar.

recurenților, instanța de apel a motivat critica din apel referitoare la

necomunicarea, în condițiile legii, a deciziei nr. 124/2004 emisă de pârâtă,

reținând că procedura de comunicare s-a desfășurat în mod corect, atât timp cât

procesul verbal întocmit de agentul procedural în acest scop și care face

dovada până la înscrierea în fals în ceea ce privește constatările personale

ale acestuia nu a fost combătut. Ca atare, sunt respectate prevederile art. 261

pct. 5 C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii, nefiind întrunite

cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta strict cu

privire la motivarea deciziei.

Referitor la

susținerile din recurs, identice cu cele din apel, prin care reclamanții invocă

nereguli, inclusiv de ordin penal, în legătură cu procedura de comunicare a deciziei

amintite, acestea sunt nerelevante în soluționarea cauzei, ca, de altfel, și

problema comunicării deciziei în sine.

Acțiunea introductivă

de instanță, astfel cum au reținut și instanțele anterioare, reprezintă o

acțiune directă, prin care reclamanții s-au adresat instanței de judecată în

vederea obligării pârâtei să emită decizie de restituire în natură pentru

terenul în litigiu, iar nu o contestație îndreptată împotriva deciziei nr. 124/2004.

Acțiunea a fost

respinsă ca rămasă fără obiect, determinat de faptul că pârâta și-a îndeplinit

obligația care formează obiectul cererii de chemare în judecată, prin emiterea

deciziei menționate, nefiind respinsă ca tardivă.

Atât timp cât, în

apel, reclamanții nu au contestat calificarea dată de prima instanță acțiunii,

potrivit obiectului indicat în cerere, nesusținând că aceasta ar reprezenta o

contestație la decizie, și, totodată, având în vedere că soluția de respingere

a vizat obiectul acesteia, iar nu aspectul formulării în termen, chestiunea

privind modalitatea legală sau nu, de comunicare a deciziei emise de pârâtă nu

prezintă relevanță și deci, nu va fi analizată de Înalta Curte.

În același sens, nu

prezintă relevanță legalitatea comunicării adresei nr. 1236/2005, prin care li

se aducea la cunoștință reclamanților, în urma cererii formulată în temeiul

Legii nr. 247/2005, că a fost emisă decizia nr. 124/2004.

În plus, nu se poate

reține că reclamanții nu au avut posibilitatea să indice un alt obiect al

acțiunii, în raport de emiterea deciziei în discuție, care să transforme

acțiunea inițială directă într-o contestație propriu-zisă, întemeiată pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, din moment ce prima

instanță a menționat, în considerentele sentinței, că „nici după acordarea unui

termen special în acest sens, reclamanții nu au înțeles să atace decizia

menționată”. Or, prin cererea de apel, reclamanții nu au combătut calificarea

dată cererii, de către prima instanță și nici acordarea termenului în vederea

modificării obiectului cauzei.

Pentru aceleași

motive, considerentele Curții de Apel, prin care se analizează legalitatea

comunicării deciziei și adresei emise de pârâtă, sunt nerelevante în

soluționarea cauzei, excedând verificărilor la care această instanță trebuia să

procedeze în ceea ce privește sentința; prin urmare, nu vor fi avute în vedere

de prezenta instanță.

cadrul acestui punct din cererea de recurs nu constituie o critică reală

privind aplicarea sau interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) și (4) din

Legea nr. 10/2001, de către instanța de apel, recurenții referindu-se de fapt

nu la aspecte de legalitate, ci la probe care evidențiază neregularități ale

pârâtei în legătură cu comunicarea deciziei și care comportă argumentele din

precedent.

argumentul greșit al Curții referitor la efectele promovării acțiunii în

revendicare asupra termenului de formulare a contestației, susținerile

recurenților nu pot fi analizate în cadrul procesual prezent, pentru

argumentele arătate mai sus.

Atât timp cât nu se

poate reține că acțiunea de față are natura unei contestații împotriva deciziei

nr. 124/2004, nu interesează problema respectării termenului de formulare

contestației și eventualele incidente legate de acest aspect.

pentru care reclamanții au depus cerere de restituire a imobilului în temeiul

Legii nr. 247/2005, precum și efectele produse de acest act normativ în ceea ce

privește termenul de notificare nu interesează cauza de față, care nu are ca

obiect această cerere.

De asemenea, prin

aceste susțineri, recurenții intenționează să argumenteze o dată în plus faptul

că nu li s-a comunicat decizia nr. 124/2004, aspect care, cum s-a arătat în mai

multe rânduri, este irelevant.

Prin urmare, Înalta

Curte nu va ține seama, în soluționarea cauzei, de cele arătate mai sus.

nu contează, în rezolvarea cererii de recurs, posibilitatea reclamanților de a

lua cunoștință de decizia în discuție din alte litigii purtate cu pârâta pentru

același imobil, aspect care, deci, nu va fi analizat.

referitoare la greșeala instanței de apel constând în necomunicarea, către

apelanți, a încheierii de amânare a pronunțării asupra apelului, din 7

decembrie 2010, este neîntemeiată.

Dispozițiile

procedurale nu prevăd comunicarea încheierii de amânare a pronunțării asupra

cauzei, care are regimul specific încheierilor, regula fiind aceea că aceste

acte procedurale ale instanței nu se comunică, părțile având obligația să ia

cunoștință de cele consemnate în cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării

din dosar, ca în cazul tuturor celorlalte încheieri.

Referitor la nemotivarea,

în considerentele deciziei recurate, a aspectelor menționate în concluziile

scrise depuse la dosar, nici această susținere nu este întemeiată din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 cu referire la art. 261 pct. 5 C.

proc. civ.

Hotărârea instanței

trebuie să cuprindă motivarea în fapt și în drept care a condus la soluția

adoptată asupra cererilor din dosar, inclusiv argumentele pentru care anumite

cereri nu au fost primite.

Concluziile scrise

reprezintă o sinteză asupra acestor cereri și asupra altor aspecte care s-au

desfășurat pe parcursul procesului și care interesează în soluționarea cauzei

și nu pot aduce niciun element nou față de cererile respective sau măsurile

procesuale luate de instanță.

Prin urmare, atât

timp cât argumentele care sprijină soluția dată cererilor cu care o instanță a

fost învestită trebuie să se regăsească în considerentele ce finalizează

procesul respectiv, nu ar avea rost ca motivarea instanței să vizeze și

concluziile scrise, în care doar se pot relua aceleași chestiuni, iar legea

procedurală nici nu prevede necesitatea argumentării celor arătate în notele

scrise.

Referitor la lipsa

motivării deciziei atacate, susținerile recurenților sunt vagi și nu cuprind

critici concrete care să se poată subsuma motivului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., părțile limitându-se să afirme generic că decizia

este nemotivată, fără să arate care motiv de apel a fost omis de a fi examinat

de către Curte.

În consecință, nici

aceste susțineri nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată nu sunt întrunite cerințele

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., astfel

încât, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, va respinge calea de atac

exercitată de reclamanți, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B.A.E. și G.D.K. împotriva deciziei nr.

299/A din 23 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 aprilie 2012.