ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2523/2011

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1615 din 12 noiembrie 2008, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.A.A. SA în contradictoriu cu pârâții Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” și S.R.I., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. În pronunțarea acestei sentințe, Tribunalul a reținut că reclamanta nu are calitate procesuală activă întrucât obiectul contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat între reclamantă și P.M.L. și P.D., autentificat din 31 mai 2007, este strict determinat, el menționând vânzarea unor drepturi litigioase concrete, ce fac obiectul unor dosare aflate deja în curs de soluționare la diferite instanțe și în diferite faze procesuale.

Faptul că, la pct. 6 din contract, se menționează existența, pe rolul Judecătoriei sector 6, a unui dosar privind revendicarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, a unui imobil situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, compus din teren în suprafață de 20.000 m.p., precum și dreptul litigios viitor referitor la revendicarea unei alte suprafețe de teren de 10.000 m.p., ce a aparținut autoarei P.E., și care este deținut, în prezent, de C.F. România, nu conferă reclamantei calitate procesuală în prezenta cauză întrucât, din cuprinsul celor mai sus menționate, rezultă că respectivul drept litigios este deja valorificat în dosarul indicat mai sus, în baza aceluiași temei de drept, respectiv Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 278/ A din 29 aprilie 2010, a admis apelul formulat de reclamanta SC T.A.A. SA împotriva sentinței civile menționate, pe care a desființat-o, și a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanță, cu următoarele argumente: Tribunalul a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale active, în condițiile în care, din conținutul contractului de drepturi litigioase, rezultă cu claritate că obiectul cesiunii îl reprezintă mai multe drepturi litigioase, care fuseseră deja deduse judecății în dosare diferite, la punctul 6 al contractului specificându-se și transmiterea unui drept litigios viitor, cu privire la suprafața de 10.000 m.p., care, la data cesiunii, nu formase încă obiectul unui dosar pe rol.

Prin drept litigios se înțelege atât acel drept care este supus unei contestații judiciare pendinte la data cesiunii, cât și acel drept care, deși nu formează obiectul unui dosar pe rol la data perfectării contractului de cesiune, urmează să fie supus unei contestații judiciare în viitor, esențial fiind ca, la data cesiunii, să existe șansa concretă și reală ca dreptul respectiv să fie dedus judecății în fața instanței. Curtea a apreciat că aceste cerințe sunt îndeplinite în prezenta cauză, drepturile litigioase cu privire la suprafața de 10.000 m.p. fiind deduse judecății în prezentul dosar. Pe cale de consecință, în mod eronat și nelegal a reținut prima instanță faptul că drepturile aferente suprafeței de 10.000 m.p.

ar fi fost deja valorificate în cadrul dosarului ce are ca obiect revendicarea suprafeței de 20.000 m.p., în realitate, fiind vorba de două terenuri distincte, pentru care s-au formulat notificări diferite, drepturile ce decurg din revendicarea acestor terenuri fiind valorificate în cadrul unor dosare diferite. O confirmare a acestui fapt îl reprezintă și excepția de conexitate invocată de intimatul S.R.I., incident procedural prin care s-a solicitat conexarea prezentului dosar la Dosarul nr. 1077/2/2009 aflat tot pe rolul Curții de Apel București, care avea ca obiect revendicarea, în condițiile Legii nr. 10/2001, a suprafeței de teren de 20.000 m.p.

Așa cum rezultă din înscrisurile depuse de intimat în susținerea excepției invocate, Dosarul nr. 1077/2/2009 s-a format în urma admiterii recursurilor, de către Înalta Curte, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, în Dosarul nr. 155/2/2002 al instanței supreme, drepturile litigioase din acest dosar figurând în contractul de cesiune la punctul 6 teza I. Pe cale de consecință, reclamanta are calitate procesuală activă, în temeiul prevederilor contractului de cesiune de drepturi litigioase, pentru promovarea acțiunii introductive, aceasta având ca obiect valorificarea drepturilor referitoare la suprafața de 10.000 mp., preluată abuziv în perioada regimului comunist, drepturi care sunt deduse judecății în prezentul dosar, ulterior momentului la care a avut loc cesiunea.

Curtea a considerat întemeiat și cel de-al doilea motiv de apel, referitor la nerespectarea principiului rolului activ al instanței și a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care consacră acest principiu, deoarece Tribunalul nu a înțeles să administreze niciun fel de probatorii cu privire la acest aspect, care ar fi putut elucida chestiunea în discuție. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” și pârâtul S.R.I., aducând următoarele critici: I. Pârâta Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” arată că decizia este pronunțată cu aplicarea greșită a legii – motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, instanța de apel face o gravă confuzie în sensul în care afirmă că au fost nerespectate, de către prima instanță, dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și principiul rolului activ al judecătorului. Acest principiu nu trebuie absolutizat pentru că s-ar ajunge la desființarea unor hotărâri pentru motivul că instanța nu a ordonat anumite dovezi, ceea ce s-a întâmplat prin pronunțarea deciziei nr. 278/ A din 29 aprilie 2010. Pe de altă parte, chiar dacă apelanta ar fi solicitat efectuarea unei expertize nu ar fi dus la soluționarea dosarului în cauză atâta vreme cât, anterior soluționării pe fond a unei pricini, primează obligația instanței să fixeze cadrul procesual prin stabilirea părților, a obiectului pricinii, precum și a interesului fiecăreia dintre părți.

Reclamantele P.D. și P.M.E. apreciază că „în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase încheiat în anul 2007, printre drepturile litigioase ce fac obiectul contractului, s-a prevăzut și dreptul litigios viitor referitor la revendicarea unei alte suprafețe de teren de aproximativ 10.000 mp, drept litigios care s-a născut în anul 2008 și care nu putea fi inserat în acel contract, în mod legal, deoarece, abia după înregistrarea cererii de chemare în judecată în dosarul nr. 45201/3/2008 se putea cesiona dreptul litigios ce formează obiectul prezentului dosar.” Prin urmare, chiar vânzătoarele de drepturi litigioase, reprezentate de același apărător, consideră că ele sunt cele care au calitate procesuală și nicidecum cumpărătoarea SC T.A.

SA, dovadă fiind dosarul introdus de acestea și aflat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a, cu nr. 45201/3/2008, dosar ce are ca obiect restituirea celor 10.000 m.p. de teren situat în Snagov, Complex P. Prin notificarea nr. 622 din 14 februarie 2002 și înregistrată la R.A. A.P.P.S. cu nr. 1174 din 18 februarie 2002, formulată în baza Legii nr. 10/2001, P.M.E. și P.D. au solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de 4 ha și a vilei 3 din Complexul Pacea, județul Ilfov, sat Snagov. R.A. „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, prin adresa din 2 octombrie 2002, a transmis S.R.I. notificarea formulată de persoanele sus-menționate, motivat de faptul că imobilul, prin H.G.

nr. 187 din 22 aprilie 1994, a fost predate S.R.I. Astfel, terenul a fost transferat din patrimoniul S.C. Snagov S.A. în administrarea S.R.I. Conform H.G. nr. 187 din 22 aprilie 1994, S.R.P. Snagov a predat S.R.I. Vilele 3, 4 P. și Cămin 2 P., cu terenul aferent de 12.060 m.p., iar conform H.G. nr. 253 din 10 aprilie 1996, S.R.P. Snagov a predat S.R.I. Vilele 5, 6 și 8 P., cu terenul aferent, în suprafață de 45.888 m.p. Recurenta pârâtă nu are calitate procesuală pasivă deoarece terenul solicitat nu se află în administrarea R.A. - A.P.P.S. Mai mult, din contractul de vânzare cumpărare depus la dosar nu reiese adresa imobilului. Pentru identificarea acestuia, este necesar să se depună un certificat de nomenclatură urbană din care să rezulte că imobilul cu vecinătățile arătate în actul de vânzare cumpărare este unul și același cu cel aflat în domeniul privat al statului și administrarea R.A.

A.P.P.S., evidențiat în H.G. nr. 265/2005 la poziția 1 din Anexa 6, Complex Pacea și terenul aferent în suprafață de 136.816 m.p. din comuna Ciolpani, sat Izvorani, jud. Ilfov, compus din: hotel, restaurant, anexa poartă, căsuțe lemn, spălătorie, depozit produse agricole. În mod cu totul eronat se afirmă că R.A. A.P.P.S. nu a răspuns în nici un fel la notificarea formulată de P.M.E. și P.D. Prin adresa din 2 octombrie 2002, recurenta a comunicat faptul că Vila 2 din Complexul Pacea, sat Snagov, și terenul aferent, în suprafață de 4 ha, nu mai figurează în evidențele regiei și că, din acest motiv, notificarea va fi transmisă S.R.I. pentru competentă soluționare. Actele depuse la dosar nu sunt de natură să facă dovada dreptului de proprietate, ci doar a preluării abuzive, de către stat, a imobilului.

Instanța nu poate dispune, direct, restituirea în natură a bunului imobil, conform dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, competența de restituire aparținând, în mod exclusiv, unităților deținătoare. Ca atare, instanța poate dispune cel mult obligarea unității deținătoare, în speță, R.A. A.P.P.S., la emiterea unei decizii în acest sens, dacă va constata calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei. Prin cererea ce a format obiectul Dosarului nr. 6186/1999, reclamantele P.D. și P.M.E. au chemat în judecată pe R.A. A.P.P.S. – S.R.P. Snagov și au solicitat instanței să oblige pe pârâtă să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în zona Pacea, sat Izvorani, comuna Ciolpani, teren în suprafață de 4 ha și construcția aflată pe acesta, respectiv Vila 3 Snagov.

În urma depunerii, de către R.A. - A.P.P.S., a H.G. nr. 187 din 22 aprilie 1994, prin care au fost predate Vilele 3, 4 și Căminul 2 Pacea la S.R.I., reclamantele și-au precizat acțiunea, înțelegând să se judece cu acesta din urmă și renunțând la judecata cu R.A. - A.P.P.S. Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea, în tot, a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de apelanta reclamantă, ca nefondat. II. Pârâtul S.R.I. București și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând următoarele: Prin decizia recurată, Curtea de Apel București a înfrânt principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Or, în cererea de chemare în judecată, SC T.A.A. SA a solicitat obligarea Serviciului Român de Informații la restituirea în natură a imobilului situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, județul Ilfov, compus din teren în suprafață de 10.000 m.p., situat vis-a-vis de Vila nr. 3 Pacea, fără a preciza alte elemente de identificare. Intimata, în acțiunea formulată, a susținut faptul că deține terenul în baza contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 256 din 31 mai 2007, de B.irou Notar Public P.P.

La pct. 6 teza a II-a din contractul menționat, se precizează că „pricina are ca obiect revendicarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în satul Izvorani, comuna Ciolpani, județul Ilfov, compus din teren în suprafață de aproximativ 20.000 mp și construcțiile edificate pe acesta (Vila 3 Pacea), precum și dreptul litigios viitor, referitor la revendicarea unei alte suprafețe de teren de aproximativ 10.000 mp, ce a aparținut autoarei P.M.E., deținut în prezent, în mod ilegal, de către C.F. România, conform certificatului de grefă din data de 20 decembrie 2006, eliberat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală”. Din modul în care este redactat textul acestui contract de drepturi litigioase se poate deduce incertitudinea părților cu privire la imobilele a căror restituire în natură se cere: „teren în suprafață de aproximativ 20.000 mp”, respectiv „teren de aproximativ 10.000 mp”.

Acest aspect rezultă și din faptul că, în actul de vânzare-cumpărare inițial, invocat de părți, din 6 octombrie 1942, și autentificat din 10 februarie 1943, încheiat între I.N.O. și P.M.E., nu se specifică existența unei suprafețe de teren de 10.000 m.p. La o astfel de suprafață de teren se poate ajunge numai prin însumarea altor suprafețe, fără a avea certitudinea că aceasta constituie una și aceeași suprafață de teren cu cea revendicată. În acest sens, recurentul invocă scrisoarea adresată Ambasadei Italiei în România, de către P.D., datată la 10 septembrie 1973, de traducător autorizat N.S.C.

În acest document sus - numita solicită, ca, în baza acordurilor bilaterale stipulate la Roma, la data de 23 ianuarie 1968, între Guvernul Român și cel Italian privitor la reglementarea problemelor financiare între cele două țări, devenită Legea nr. 979 din 9 octombrie 1971, să fie certificat statutul juridic al proprietăților stipulate în dispozițiile testamentare, printre care enumeră și „Vila și terenul de la Snagov, vila construită în 1942, suprafața construită 200 m.p. și teren în suprafață de 21.000 m.p. (70 lungime pe malul lacului și 300 la interior), totul împrejmuit. De asemenea, și un teren agricol în suprafață de 10.000 m.p, în fața primului, cumpărat în 1943/ 1944. În prezent, vila este identificată ca Vila nr. 3, lângă complexul O. SNAGOV (Restaurant P.)”.

Din interpretarea acestor mențiuni exprese și care incumbă părții reclamante nu rezultă decât o nouă neclaritate și contradictorialitate terminologică, ce nu poate fi decât defavorabilă acesteia. Pentru aceste motive, instanța trebuie să solicite intimatei să prezinte toate înscrisurile la care face referire, într-o formă lizibilă, inclusiv actul de proprietate din 1944, pentru a fi identificat imobilul/imobilele revendicate. De asemenea, argumentele instanței de apel potrivit cărora „obiectul cesiunii îl reprezintă mai multe drepturi litigioase, care fuseseră deja deduse judecății în dosare diferite, la punctul 6 al contractului specificându-se și transmiterea unui drept litigios viitor, cu privire la suprafața de 10.000 m.p., care la data cesiunii nu formase încă obiectul unui dosar pe rol”, sunt total eronate.

Acest aspect este susținut de faptul că, în continuarea aceluiași punct, se precizează faptul că terenul în suprafață de 10.000 m.p „a aparținut autoarei P.M.E., deținut în prezent, în mod ilegal, de către C.F. România”. Dacă s-ar accepta o astfel de soluție ar însemna să se restituie o suprafață de aproximativ 30.000 m.p., fapt ce ar face imposibilă punerea în executare a unei astfel de hotărâri, din moment ce S.R.I. nu deține decât o suprafață de 2.700 m.p., conform H.G.

nr. 187 din 22 aprilie 1994. Totodată, actele prezentate de intimată nu sunt de natură să facă dovada dreptului de proprietate al acesteia asupra suprafeței de teren de 10.000 m.p., situată în comuna Ciolpani, sat Izvorani, pentru identificarea acestuia fiind necesar să se prezinte un certificat de nomenclatură urbană, din care să reiasă că imobilul cu vecinătățile arătate în actul de vânzare - cumpărare prezentat de partea reclamantă este unul și același cu cel aflat în proprietatea Statului Român și în administrarea S.R.I. Este necesară și clarificarea aspectelor de identitate a părților din proces, întrucât există elemente care nu au putut fi încă elucidate, ca, de exemplu, calitatea părților și domiciliul acestora.

Astfel, în conținutul notificării nr. 622 din 14 februarie 2002, se stipulează că domiciliul lui P.M.E. se află în municipiul București, B-dul T., același cu cel al SC T.A.A. SA, astfel cum rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată și contractul de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase din 31 mai 2007. Acest ultim aspect este contrazis de conținutul adresei transmise de SC A.A. SA și înregistrată la sediul UM x din București, din 31 mai 2010, în care se arată că R.Ș. este administrator unic al societății în cauză, în timp ce R.A. îndeplinește funcția de director general.

Motivarea Tribunalului București este pe deplin justificată, având în vedere faptul că, în contract, se menționează existența, pe rolul Judecătoriei sector 6, a unui dosar privind revendicarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, a unui imobil situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, compus din teren în suprafață de 20.000 mp, precum și dreptul litigios viitor referitor la revendicarea unei alte suprafețe de teren de 10.000 mp (...). Referitor la aprecierea instanței de apel, conform căreia Tribunalul București nu și-a exercitat rolul activ, astfel cum este consacrat, în mod expres, de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aceasta nu este corectă deoarece faptul că instanța a invocat, din oficiu, excepția lipsei calității procesuale active a intimatei dovedește tocmai contrariul susținerilor acesteia.

Totodată, în Dosarul nr. 110077/2/2009 aflat pe rolul Curții de Apel București, s-a dispus efectuarea unei expertize care să ducă la identificarea imobilului, ocazie cu care reprezentanții SC T.A.A. SA au precizat că terenul în suprafață de 10.000 m.p. aparține C.F. România, rezultând, astfel, că acest dosar ar fi rămas fără obiect prin raportare la S.R.I. P.D. și P.M.E., cât și succesoarea acestora în drepturi, SC T.A.A. SA nu și-au dovedit dreptul de proprietate cu privire la imobilul revendicat, conform obligației stabilite prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 și art. 22.1-22.4 din H.G. nr. 498/2003. De asemenea, intimata nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii sau dovada calității de moștenitor, în conformitate cu art. 4, art. 22 din Legea nr. 10/2001 și art. 22.1.

lit. b) din H.G. nr. 498/2003. Prin corespondența purtată între S.R.I. și predecesoarele în drepturi ale SC T.A.A. SA, s-a demonstrat, de-a lungul soluționării cauzelor, imposibilitatea acestora de a prezenta setul de acte prevăzut de Legea nr. 10/2001, cu completările și modificările ulterioare, pentru a demonstra calitatea de moștenitoare a imobilului dedus judecății. Totodată, imobilul revendicat (inițial 4 ha de teren cu construcțiile aferente, în prezent, numai 10.000 m.p. de teren) a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și trecut în proprietatea statului prin naționalizare. Terenul în cauză a aparținut C.F. România și nicidecum S.R.I., fapt confirmat de partea reclamantă, atât expres, odată cu efectuarea expertizei amintite, cât și tacit prin introducerea unor acțiuni în instanță, care lasă să se înțeleagă că, cel puțin, parte din acest teren, se află la societatea amintită.

Prin H.G. nr. 187 din 22 aprilie 1994, imobilul proprietate publică a fost transferat fără plată, din patrimoniul SC S. SA în administrarea S.R.I. Astfel, S.R.I. exercită dreptul de administrare cu toate caracterele juridice ale acestuia, fiind un drept real, constituit prin act administrativ pe temeiul dreptului de proprietate al statului, care conferă titularului său prerogative constând în folosința, posesia și dispoziția asupra terenului, în limitele reglementate de lege și cu respectarea dreptului autorității care l-a constituit. De asemenea, Constituția României stipulează, la art. 136 alin. (4), faptul că „bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosința gratuită instituțiilor de utilitate publică”.

Dreptul de administrare se bucură de toate caracterele drepturilor reale, este absolut și opozabil erga omnes. Fiind un drept insesizabil, bunurile asupra cărora este constituit dreptul real de administrare fac parte din domeniul public, fiind scoase din circuitul civil. Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe, privind respingerea acțiunii în contradictoriu cu S.R.I. În dosar nu s-au depus întâmpinări. Recurentul pârât a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv cele menționate în opisul de la fila 34 dosar recurs, prin care să dovedească netemeinicia pretențiilor formulate de reclamantă în legătură cu terenul pretins în prezentul dosar.

În raport de chestiunea care formează obiectul litigiului de față, respectiv calitatea procesuală activă a reclamantei, Înalta Curte a respins proba solicitată de recurent, deoarece aceasta vizează fondul dreptului, aspect nedezbătut în fazele procesuale anterioare. Întrucât cele două recursuri cuprind, în esență, aceleași critici, Înalta Curte va răspunde acestora printr-o argumentație comună, de natură să asigure analiza unitară a susținerilor formulate. Din această perspectivă, având în vedere decizia atacată și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prezenta instanță constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: În sinteză, prima instanță a considerat că reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă deoarece, față de conținutul pct. 6 din contractul de cesiune de drepturi litigioase, încheiat între aceasta și P.M.L., respectiv P.D., rezultă că dreptul asupra terenului din procesul de față, în suprafață de 10.000 m.p., situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, județul Ilfov, este deja valorificat, în baza aceluiași temei juridic, Legea nr. 10/2001, în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, despre care se face vorbire în contract.

Curtea de apel a admis apelul și a desființat sentința, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, considerând că excepția lipsei calității procesuale active a fost soluționată în mod greșit, față de mențiunile din actul juridic enunțat, conform cărora reclamantei i s-a transmis un drept litigios viitor, cu privire la suprafața de 10.000 m.p., în consecință, care nu făcea obiectul niciunui proces la data cesiunii, nici a celui care viza revendicarea suprafeței de 20.000 m.p., situată în aceeași localitate. În plus, instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ în elucidarea aspectului referitor la presupusa identitate a terenului din litigiul de față cu cel în suprafață de 20.000 m.p., care formează obiectul unui alt proces.

Prin criticile formulate, recurenții susțin că instanța de apel a considerat, în mod greșit, asupra încălcării principiului rolului activ, de către Tribunal; vânzătoarele de drepturi litigioase au calitate procesuală activă deoarece dreptul litigios putea face obiect al cesiunii doar ulterior înregistrării unei acțiuni; recurenta R.A. - A.P.P.S. nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu mai deține terenul, iar S.R.I. deține doar o suprafață de 2.700 m.p., potrivit H.G. nr. 187/1994. S-a mai susținut că recurenta R.A. A.P.P.S. nu este culpabilă de absența răspunsului la notificare, că instanța nu poate dispune direct restituirea în natură a imobilului, că terenul în speță nu a fost identificat.

De asemenea, nu este precizat cadrul procesual, terenul în litigiu a aparținut C.F. România și nu S.R.I., nu s-a dovedit dreptul de proprietate pentru imobil, iar dreptul de administrare al pârâtului pentru suprafața de teren pe care o deține este exercitat în condițiile legii și este asimilat proprietății publice, în consecință, insesizabil și inalienabil. În primul rând, trebuie precizat că, în mod corect, Curtea de Apel, raportându-se la clauza din contractul de cesiune de la pct. 6, a constatat că reclamanta justifică legitimare procesuală în cauză. Litigiul de față are ca obiect restituirea în natură a suprafeței de 10.000 m.p. teren, situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, județul Ilfov, iar, prin contractul de cesiune drepturi litigioase sus-enunțat, s-a cesionat reclamantei dreptul litigios în legătură cu o suprafață de teren de 10.000 m.p., situată în această localitate, „care a aparținut autoarei vânzătoarelor, P.M.E.”.

Calitatea procesuală activă, condiție de exercițiu a acțiunii presupune identitatea între reclamant și cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, iar în cazul acțiunilor reale, distincția între legitimarea procesuală activă și fondul dreptului este dificil de realizat deoarece, în principiu, a verifica dacă reclamantul este titularul dreptului presupune a analiza dacă acțiunea este întemeiată, ceea ce implică soluționarea pe fond. Cu toate acestea, nu se poate pune semnul egalității între calitatea procesuală activă și fondul dreptului, astfel încât pot fi circumscrise calității procesuale active toate acele susțineri care vizează legitimarea procesuală de a porni o acțiune, dar nu și cele prin care se contestă însuși dreptul de proprietate, deoarece acestea din urmă nu mai reprezintă o excepție, ci apărări de fond, ce trebuie avute în vedere la verificarea temeiniciei acțiunii.

Ca atare, criticile din cadrul celor două recursuri ce pun în discuție dreptul de proprietate al autorilor vânzătoarelor de drepturi litigioase P., precum și natura dreptului exercitat de pârâtul S.R.I., care i-ar permite păstrarea terenului deținut în administrare, prin H.G. nr. 187/1994, sunt chestiuni care pun în discuție fondul pretențiilor din acțiune și nu simpla calitate procesuală activă a intimatei reclamante. Pentru aceste argumente nu vor fi analizate de prezenta instanță, față de soluția pronunțată de prima instanță și infirmată în apel, care vizează calitatea procesuală activă, dar și raportat la considerentele celor două instanțe, care nu au dezbătut fondul dreptului dedus judecății și nici nu aveau cum să procedeze la o asemenea analiză, față de soluția pronunțată.

Din această perspectivă, transmiterea dreptului litigios asupra terenului în suprafață de 10.000 m.p., către intimata reclamantă, prin contractul de cesiune încheiat cu vânzătoarele Porn, îi conferă acesteia dreptul de a declanșa demersul judiciar de față, în consecință, justifică legitimarea procesuală activă a SC T.A.A. SA, astfel cum, în mod corect, a considerat și Curtea de Apel. Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei R.A. - A.P.P.S., pentru ca transmiterea dreptului litigios să fie valabilă, nu era necesar să fi existat o acțiune pe rol în legătură cu imobilul asupra căruia s-a vândut acest drept. Drepturile litigioase se referă nu numai la drepturile care formează obiectul unui proces început si neterminat, dar și cele în privința cărora se poate naște o contestație serioasă și viitoare (dubius eventus litis).

În ceea ce privește transmisiunea valabilă sau nu a dreptului litigios asupra terenului în litigiu, cu consecința reținerii sau dimpotrivă, a înlăturării calității procesuale active a reclamantei, nu interesează poziția vânzătoarelor dreptului, P.D. și P.M.E. într-un alt dosar, în sensul că acest drept nu a fost valabil transmis prin contractul de cesiune, fiind un drept viitor, iar acestea ar avea legitimare procesuală activă pentru restituirea suprafeței de teren de 10.000 m.p.

Aceasta deoarece argumentele de ordin subiectiv ale unor persoane care sunt părți într-un alt dosar, nu și în cel de față, nu au relevanță în soluționarea cauzei pendinte, cu atât mai mult cu cât reclamantele din acel dosar au interes să conteste contractul de cesiune sub aspectul transmiterii dreptului litigios din moment ce au înțeles ca, ignorând actul juridic perfectat cu reclamanta din dosarul de față, să solicite restituirea imobilului asupra căruia a operat transferul dreptului litigios. În plus, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se constate nulitatea contractului de cesiune drepturi litigioase încheiat între reclamantă și vânzătoarele Porn sau a desființării pe orice altă cale a actului juridic în discuție, contractul se bucură de prezumția de validitate și conferă, astfel, reclamantei, legitimarea procesuală activă de a solicita restituirea imobilului asupra căruia a operat transferul dreptului litigios.

În cele din urmă, sub acest aspect trebuie menționată și sentința civilă nr. 425 din 29 martie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pronunțată în dosarul în care vânzătoarele P. au solicitat, ulterior încheierii contractului de cesiune, restituirea în natură a terenului în suprafață de 10.000 m.p., prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a celor două reclamante, cu consecința respingerii cererii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. În pronunțarea acestei hotărâri, s-a reținut tocmai înstrăinarea dreptului litigios pentru suprafața de teren pretinsă către reclamanta din prezenta cauză.

Or, până la desființarea sentinței civile sus-menționate în căile de atac, aceasta se bucură, în mod provizoriu, de putere de lucru judecat și nu poate fi ignorată de prezenta instanță în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor din acel dosar, această chestiune având legătură cu soluționarea aceleiași excepții în persoana reclamantei SC T.A.A. SA din dosarul de față. În consecință, în mod corect, Curtea de Apel a reținut legitimarea procesuală activă a reclamantei, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.

Pe de altă parte, trebuie arătat că, și în măsura în care terenul din prezentul litigiu ar fi format obiectul unui litigiu anterior, astfel cum a reținut prima instanță în fundamentarea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale active și, de asemenea, după cum au susținut și recurenții, acest aspect nu are relevanță din punctul de vedere al excepției în discuție, deoarece nu are legătură cu calitatea reclamantei, de titular al dreptului dedus judecății, și, în consecință, cu posibilitatea ei de a declanșa un proces în legătură cu bunul respectiv.

Faptul că terenul din prezentul litigiu formează, în tot sau parțial, obiectul și unui alt litigiu poate pune în discuție eventual, în funcție de faza procesuală în care se află cele două cereri (cea de față și cea dintr-un alt litigiu), excepția de litispendență sau excepția autorității de lucru judecat, dacă sunt întrunite condițiile legii în acest sens, dar, în niciun caz, calitatea procesuală activă a reclamantei. Prin urmare, și pentru aceste motive, ce complinesc considerentele instanței de apel în verificarea legalității sentinței, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale active a fost soluționată în mod greșit, de către prima instanță, iar instanța de control judiciar a procedat în mod corect, la admiterea căii de atac și la desființarea sentinței.

Un alt argument pentru care decizia recurată este pronunțată cu respectarea legii procesual civile vizează lipsa de rol activ a primei instanțe în soluționarea cauzei, încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. fiind apreciată în mod corect, de către Curte. Astfel, ambii recurenți au criticat decizia determinat, în opinia lor, de considerarea greșită a instanței de apel asupra încălcării rolului activ, de către Tribunal. Susținerea este neîntemeiată, chiar recurenții invocând, prin cererile de recurs, aspecte care trebuia să fie lămurite pentru soluționarea corectă a cauzei, chiar soluționată pe cale de excepție, pentru verificarea calității procesuale active fiind necesară, cel puțin, identificarea precisă a imobilului pretins.

Pe de altă parte, nu se poate pune problema „absolutizării” rolului activ al instanței, în sensul de a se stabili în sarcina sa obligații exclusive și excesive. În realitate, Tribunalul nu a administrat nicio probă prin care să identifice măcar obiectul litigiului, deși, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., avea obligația să stăruie în aflarea adevărului judiciar. În acest sens, pentru individualizarea obiectului material al litigiului, sub aspectul locului situării bunului, al întinderii reale a suprafeței de teren și stabilirii laturilor și vecinătăților sale, era necesară suplimentarea probatoriului, în special, prin dispunerea efectuării unei expertize, astfel cum a arătat și reclamanta, în cadrul motivelor de apel.

Instanța de fond nu a procedat în acest sens, limitându-se la a considera că dreptul litigios în legătură cu terenul de 10.000 m.p. este valorificat într-un alt dosar, respectiv cel aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, argument care, și dacă ar fi fost corect, nu ar fi putut duce la admiterea excepției lipsei calității procesuale active, pentru toate considerentele arătate. De altfel, și raportat la acest argument, instanța de fond a considerat, în mod greșit, că suprafața de teren din prezentul litigiu este valorificată în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București.

Litigiul înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, sub nr. 11826/303/2006, și soluționat irevocabil prin decizia nr. 1930 din 16 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a avut ca obiect cererea formulată de reclamantele P. pentru desființarea unui contract de vânzare drepturi litigioase, altul decât cel din prezentul litigiu, iar nu restituirea imobilului. Dosarul care ar fi putut pune în discuție o eventuală suprapunere a terenului solicitat în cauza de față cu cel pretins în alt proces este cel care se afla în recurs, pe rolul Înaltei Curți, la data încheierii contractului de cesiune din prezenta cauză, dosar înregistrat sub nr. 155/2/2002, având ca obiect cererea reclamantelor P. privind restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în comuna Snagov, Ciolpani, sat Izvorani, compus din teren în suprafață de 20.960 m.p.

și construcțiile aflate pe acest teren, soluționat în primă instanță de Tribunalul București, iar nu de Judecătoria sectorului 6. De asemenea, nu se poate reține, contrar celor afirmate de recurentul pârât, că prima instanță a dat dovadă de rol activ invocând excepția lipsei calității procesuale active, întrucât simpla punere în dezbaterea părților a unei excepții nu este și suficientă pentru rezolvarea corectă a cauzei și, în consecință, pentru îndeplinirea rolului activ în acest scop, în absența administrării probelor necesare și utile soluționării excepției.

Cât privește celelalte aspecte ce se impunea a fi clarificate, potrivit susținerilor recurenților, în legătură cu persoana care deține terenul în litigiu și, raportat la aceasta, stabilirea calității procesuale pasive, verificarea existenței unui alt litigiu în legătură cu terenul din prezenta cauză, precum și justificarea dreptului de proprietate al autorilor vânzătoarelor de drepturi litigioase Porn și, respectiv, a calității acestora, de moștenitoare ale foștilor proprietari, și ele sunt importante în rezolvarea corectă a cauzei, dar nu au legătură cu calitatea procesuală activă. Aspectele menționate mai sus vizează legitimarea procesuală pasivă, respectiv fondul dreptului pretins și nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârilor anterioare.

Ca atare, nu pot fi examinate direct în recurs, cu atât mai mult cu cât presupun verificări de fapt, imposibil de efectuat în această fază procesuală. Prin urmare, verificarea persoanei ce deține imobilul și, raportat la aceasta soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate în mod expres, de către recurenta R.A. - A.P.P.S., și implicit, de recurentul S.R.I., prin mențiunile pe care acesta le-a făcut în legătură cu presupusul deținător al terenului în persoana lui C.F. România și cu deținerea, de către pârât, doar a unei suprafețe de 2.700 m.p., precum și, dacă este cazul, examinarea fondului pretențiilor, se vor avea în vedere de către prima instanță, cu ocazia rejudecării cauzei, fiind chestiuni fundamentale pentru soluționarea procesului.

Cât privește absența culpei recurentei R.A. - A.P.P.S. în nesoluționarea, până în prezent, a notificării formulate în legătură cu terenul în litigiu, această susținere nu are legătură cu aspectul procedural supus dezbaterii în acest prim ciclu procesual al litigiului de față și, în consecință, nu va fi examinată, de către instanță. Oricum, invocarea acestei chestiuni este superfluă la momentul de față deoarece existența sau nu a vreunei atitudini culpabile a pârâtei în neemiterea dispoziției de restituire trebuie apreciată în raport de mai multe aspecte, încă neanalizate, și care implică stabilirea deținătorului terenului, dar și justificarea dreptului reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru terenul în litigiu, ceea ce înseamnă o analiză pe fond a litigiului, care se va realiza de către instanța de trimitere.

Recurenta pârâtă a invocat și faptul că instanța nu ar putea dispune, în mod direct, restituirea în natură, susținere, care, de asemenea, nu are legătură cu chestiune examinată în prezenta cauză, care se referă la calitatea procesuală activă. Pe de altă parte, raportat la limitele de învestire a primei instanțe, prin cererea de chemare în judecată, în cazul unei soluții favorabile pretențiilor reclamantei, instanța poate dispune obligarea pârâtei sau pârâților la restituirea în natură a imobilului, iar nu obligarea acestora la emiterea dispoziției de restituire, în raport de plenitudinea de jurisdicție a instanței, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, care-i permite să dispună direct restituirea în natură a imobilului, iar nu să se limiteze la prerogativa formală de a dispune emiterea dispoziției de către pârât.

În acest sens, prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data deciziei, în urma admiterii recursului în interesul legii declarat de procurorul general, s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/ dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Recurentul pârât S.R.I.

a invocat și încălcarea art. 969 C. civ., privind puterea obligatorie a contractului între părțile actului juridic, dar această susținere reprezintă o simplă afirmație, nefiind fundamentată pe nicio critică concretă în legătură cu modul în care ar fi fost încălcată convenția părților în legătură cu cesiunea drepturilor litigioase. De altfel, recurenta este terț față de contract, ceea ce exclude, de principiu, posibilitatea susținerii încălcării textului de lege sus-menționat. Pe de altă parte, S.R.I. pretinde și neclarități în ceea ce privește clauzele contractului de cesiune în legătură cu obiectul drepturilor litigioase înstrăinate, raportându-se la diferite mențiuni din actele de proprietate depuse la dosar și la necesitatea suplimentării înscrisurilor în acest sens, pentru a se stabili întinderea dreptului de proprietate al autorilor vânzătoarelor P. asupra terenului în litigiu.

Invocă, în acest sens, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Motivul de modificare arătat nu este incident în cauză deoarece acesta presupune tocmai clauze clare ale contractului, a căror interpretare eronată din partea instanței conduce la schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; or, recurentul susține tocmai existența unor clauze confuze în contractul de cesiune, ce ar necesita suplimentarea probatoriului pentru a fi lămurite. Pe de altă parte, argumentele pentru care susține că obiectul dreptului litigios transmis este incert pun în discuție, în realitate, nu clauzele din contract, ci însăși existența și întinderea dreptului de proprietate pretins, conform actelor de proprietate de la dosar, ceea ce vizează fondul litigiului, cum s-a mai arătat, iar nu justificarea legitimării procesuale.

Cât privește depășirea suprafeței totale deținute de autorii vânzătoarelor P. asupra terenului din comuna Ciolpani, în cazul admiterii prezentei acțiuni, acest aspect se referă la întinderea dreptului de proprietate și va fi avut în vedere cu ocazia rejudecării, de către Tribunal. În cele din urmă, același recurent mai susține că se impune clarificarea aspectelor legate de identitatea părților, determinat de existența unor neclarități în ceea ce privește domiciliul lui P.M., aflat la aceeași adresă cu sediul reclamantei, și mențiunile din conținutul unei adrese trimise de aceasta din urmă către recurent, din care rezultă cine îndeplinește funcția de director general al societății și cine este administratorul unic.

Aspectele în discuție nu au legătură cu calitatea procesuală activă a reclamantei și nici nu sunt relevante în identificarea acestei părți sau pentru verificarea reprezentării legale a reclamantei, în proces. Astfel, reclamanta a indicat adresa sediului său ca fiind în B-dul T., sector 6 și a formulat acțiunea prin reprezentant legal, R.A., în calitate de administrator unic. Aceleași mențiuni în legătură cu adresa sediului și calitatea de reprezentant sunt făcute și în contractul de cesiune drepturi litigioase. Prin urmare, sediul reclamantei a fost indicat, aceasta fiind identificată din perspectiva acestui element, iar faptul că o altă persoană, respectiv P.M.E., într-un alt dosar, și-a indicat domiciliul la adresa sediului reclamantei, nu are relevanță, cu atât mai mult cu cât legea procesual civilă reglementează și instituția „domiciliului ales”, potrivit art. 93 C. proc.

civ. Cât privește formularea acțiunii prin administrator unic, R.A., aceasta este corectă și nu ridică problema legalității reprezentării, inclusiv din perspectiva exercițiului dreptului de chemare în judecată, deoarece persoanele juridice sunt reprezentate în mod legal, prin organele sale de conducere, administratorul unic al societății având calitatea de reprezentant legal al societății. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, soluția Curții de Apel, de admitere a căii de atac, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, în sensul celor arătate în precedent.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod. Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va ține seama și de acele critici ale recurenților care pun în discuție calitatea procesuală pasivă și, dacă este cazul, și fondul dreptului, urmând a suplimenta probatoriul pentru stabilirea precisă a identității imobilului, a persoanei care îl deține în prezent, precum și dreptului reclamantei la restituirea în natură a bunului, și a întinderii acestui drept.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” și S.R.I. București împotriva deciziei nr. 278/ A din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 martie 2011.