ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2523/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2523/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin sentința civilă nr. 1615 din 12 noiembrie 2008, a respins acțiunea

formulată de reclamanta SC T.A.A. SA în contradictoriu cu pârâții Regia

Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” și S.R.I., ca fiind

formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

În pronunțarea

acestei sentințe, Tribunalul a reținut că reclamanta nu are calitate procesuală

activă întrucât obiectul contractului de cesiune de drepturi litigioase

încheiat între reclamantă și P.M.L. și P.D., autentificat din 31 mai 2007, este

strict determinat, el menționând vânzarea unor drepturi litigioase concrete, ce

fac obiectul unor dosare aflate deja în curs de soluționare la diferite

instanțe și în diferite faze procesuale.

Faptul că, la pct. 6

din contract, se menționează existența, pe rolul Judecătoriei sector 6, a unui

dosar privind revendicarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, a unui imobil situat

în comuna Ciolpani, sat Izvorani, compus din teren în suprafață de 20.000 m.p.,

precum și dreptul litigios viitor referitor la revendicarea unei alte suprafețe

de teren de 10.000 m.p., ce a aparținut autoarei P.E., și care este deținut, în

prezent, de C.F. România, nu conferă reclamantei calitate procesuală în

prezenta cauză întrucât, din cuprinsul celor mai sus menționate, rezultă că

respectivul drept litigios este deja valorificat în dosarul indicat mai sus, în

baza aceluiași temei de drept, respectiv Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia civilă nr. 278/ A din 29 aprilie 2010, a admis apelul formulat de

reclamanta SC T.A.A. SA împotriva sentinței civile menționate, pe care a

desființat-o, și a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanță, cu

următoarele argumente:

Tribunalul a

soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale active, în condițiile în

care, din conținutul contractului de drepturi litigioase, rezultă cu claritate

că obiectul cesiunii îl reprezintă mai multe drepturi litigioase, care fuseseră

deja deduse judecății în dosare diferite, la punctul 6 al contractului

specificându-se și transmiterea unui drept litigios viitor, cu privire la

suprafața de 10.000 m.p., care, la data cesiunii, nu formase încă obiectul unui

dosar pe rol.

Prin drept litigios

se înțelege atât acel drept care este supus unei contestații judiciare pendinte

la data cesiunii, cât și acel drept care, deși nu formează obiectul unui dosar

pe rol la data perfectării contractului de cesiune, urmează să fie supus unei

contestații judiciare în viitor, esențial fiind ca, la data cesiunii, să existe

șansa concretă și reală ca dreptul respectiv să fie dedus judecății în fața

instanței.

Curtea a apreciat că

aceste cerințe sunt îndeplinite în prezenta cauză, drepturile litigioase cu

privire la suprafața de 10.000 m.p. fiind deduse judecății în prezentul dosar.

Pe cale de consecință, în mod eronat și nelegal a reținut prima instanță faptul

că drepturile aferente suprafeței de 10.000 m.p. ar fi fost deja valorificate

în cadrul dosarului ce are ca obiect revendicarea suprafeței de 20.000 m.p., în

realitate, fiind vorba de două terenuri distincte, pentru care s-au formulat

notificări diferite, drepturile ce decurg din revendicarea acestor terenuri

fiind valorificate în cadrul unor dosare diferite.

O confirmare a

acestui fapt îl reprezintă și excepția de conexitate invocată de intimatul S.R.I.,

incident procedural prin care s-a solicitat conexarea prezentului dosar la

Dosarul nr. 1077/2/2009 aflat tot pe rolul Curții de Apel București, care avea

ca obiect revendicarea, în condițiile Legii nr. 10/2001, a suprafeței de teren

de 20.000 m.p. Așa cum rezultă din înscrisurile depuse de intimat în susținerea

excepției invocate, Dosarul nr. 1077/2/2009 s-a format în urma admiterii

recursurilor, de către Înalta Curte, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la

instanța de apel, în Dosarul nr. 155/2/2002 al instanței supreme, drepturile

litigioase din acest dosar figurând în contractul de cesiune la punctul 6 teza

I.

Pe cale de

consecință, reclamanta are calitate procesuală activă, în temeiul prevederilor

contractului de cesiune de drepturi litigioase, pentru promovarea acțiunii

introductive, aceasta având ca obiect valorificarea drepturilor referitoare la

suprafața de 10.000 mp., preluată abuziv în perioada regimului comunist,

drepturi care sunt deduse judecății în prezentul dosar, ulterior momentului la

care a avut loc cesiunea.

Curtea a considerat

întemeiat și cel de-al doilea motiv de apel, referitor la nerespectarea

principiului rolului activ al instanței și a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., care consacră acest principiu, deoarece Tribunalul nu a înțeles să

administreze niciun fel de probatorii cu privire la acest aspect, care ar fi

putut elucida chestiunea în discuție.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâta Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat” și pârâtul S.R.I., aducând următoarele critici:

I. Pârâta Regia

Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” arată că decizia

este pronunțată cu aplicarea greșită a legii – motiv de recurs întemeiat pe art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, instanța de

apel face o gravă confuzie în sensul în care afirmă că au fost nerespectate, de

către prima instanță, dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și

principiul rolului activ al judecătorului.

Acest principiu nu

trebuie absolutizat pentru că s-ar ajunge la desființarea unor hotărâri pentru

motivul că instanța nu a ordonat anumite dovezi, ceea ce s-a întâmplat prin

pronunțarea deciziei nr. 278/ A din 29 aprilie 2010.

Pe de altă parte,

chiar dacă apelanta ar fi solicitat efectuarea unei expertize nu ar fi dus la

soluționarea dosarului în cauză atâta vreme cât, anterior soluționării pe fond

a unei pricini, primează obligația instanței să fixeze cadrul procesual prin stabilirea

părților, a obiectului pricinii, precum și a interesului fiecăreia dintre

părți.

Reclamantele P.D. și P.M.E.

apreciază că „în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare de drepturi

litigioase încheiat în anul 2007, printre drepturile litigioase ce fac obiectul

contractului, s-a prevăzut și dreptul litigios viitor referitor la revendicarea

unei alte suprafețe de teren de aproximativ 10.000 mp, drept litigios care s-a

născut în anul 2008 și care nu putea fi inserat în acel contract, în mod legal,

deoarece, abia după înregistrarea cererii de chemare în judecată în dosarul nr.

45201/3/2008 se putea cesiona dreptul litigios ce formează obiectul prezentului

dosar.”

Prin urmare, chiar

vânzătoarele de drepturi litigioase, reprezentate de același apărător,

consideră că ele sunt cele care au calitate procesuală și nicidecum

cumpărătoarea SC T.A. SA, dovadă fiind dosarul introdus de acestea și aflat pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a, cu nr. 45201/3/2008, dosar ce are

ca obiect restituirea celor 10.000 m.p. de teren situat în Snagov, Complex P.

Prin notificarea nr. 622

din 14 februarie 2002 și înregistrată la R.A. A.P.P.S. cu nr. 1174 din 18

februarie 2002, formulată în baza Legii nr. 10/2001, P.M.E. și P.D. au

solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de 4 ha și a vilei 3 din

Complexul Pacea, județul Ilfov, sat Snagov.

R.A. „Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat”, prin adresa din 2 octombrie 2002, a

transmis S.R.I. notificarea formulată de persoanele sus-menționate, motivat de

faptul că imobilul, prin H.G. nr. 187 din 22 aprilie 1994, a fost predate S.R.I.

Astfel, terenul a

fost transferat din patrimoniul S.C. Snagov S.A. în administrarea S.R.I.

Conform H.G. nr. 187

din 22 aprilie 1994, S.R.P. Snagov a predat S.R.I. Vilele 3, 4 P. și Cămin 2 P.,

cu terenul aferent de 12.060 m.p., iar conform H.G. nr. 253 din 10 aprilie 1996,

S.R.P. Snagov a predat S.R.I. Vilele 5, 6 și 8 P., cu terenul aferent, în

suprafață de 45.888 m.p.

Recurenta pârâtă nu

are calitate procesuală pasivă deoarece terenul solicitat nu se află în

administrarea R.A. - A.P.P.S.

Mai mult, din

contractul de vânzare cumpărare depus la dosar nu reiese adresa imobilului.

Pentru identificarea acestuia, este necesar să se depună un certificat de

nomenclatură urbană din care să rezulte că imobilul cu vecinătățile arătate în

actul de vânzare cumpărare este unul și același cu cel aflat în domeniul privat

al statului și administrarea R.A. A.P.P.S., evidențiat în H.G. nr. 265/2005 la

poziția 1 din Anexa 6, Complex Pacea și terenul aferent în suprafață de 136.816

m.p. din comuna Ciolpani, sat Izvorani, jud. Ilfov, compus din: hotel,

restaurant, anexa poartă, căsuțe lemn, spălătorie, depozit produse agricole.

În mod cu totul

eronat se afirmă că R.A. A.P.P.S. nu a răspuns în nici un fel la notificarea

formulată de P.M.E. și P.D.

Prin adresa din 2

octombrie 2002, recurenta a comunicat faptul că Vila 2 din Complexul Pacea, sat

Snagov, și terenul aferent, în suprafață de 4 ha, nu mai figurează în

evidențele regiei și că, din acest motiv, notificarea va fi transmisă S.R.I.

pentru competentă soluționare.

Actele depuse la

dosar nu sunt de natură să facă dovada dreptului de proprietate, ci doar a

preluării abuzive, de către stat, a imobilului.

Instanța nu poate

dispune, direct, restituirea în natură a bunului imobil, conform dispozițiilor

speciale ale Legii nr. 10/2001, competența de restituire aparținând, în mod

exclusiv, unităților deținătoare. Ca atare, instanța poate dispune cel mult

obligarea unității deținătoare, în speță, R.A. A.P.P.S., la emiterea unei

decizii în acest sens, dacă va constata calitatea de persoană îndreptățită a

reclamantei.

Prin cererea ce a

format obiectul Dosarului nr. 6186/1999, reclamantele P.D. și P.M.E. au chemat

în judecată pe R.A. A.P.P.S. – S.R.P. Snagov și au solicitat instanței să

oblige pe pârâtă să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

zona Pacea, sat Izvorani, comuna Ciolpani, teren în suprafață de 4 ha și

construcția aflată pe acesta, respectiv Vila 3 Snagov.

În urma depunerii, de

către R.A. - A.P.P.S., a H.G. nr. 187 din 22 aprilie 1994, prin care au fost

predate Vilele 3, 4 și Căminul 2 Pacea la S.R.I., reclamantele și-au precizat

acțiunea, înțelegând să se judece cu acesta din urmă și renunțând la judecata

cu R.A. - A.P.P.S.

Recurenta pârâtă a

solicitat admiterea recursului și modificarea, în tot, a deciziei atacate, în

sensul respingerii apelului formulat de apelanta reclamantă, ca nefondat.

II. Pârâtul S.R.I. București

și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

susținând următoarele:

Prin decizia

recurată, Curtea de Apel București a înfrânt principiul înscris în art. 969 alin.

(1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante.

Or, în cererea de

chemare în judecată, SC T.A.A. SA a solicitat obligarea Serviciului Român de

Informații la restituirea în natură a imobilului situat în comuna Ciolpani, sat

Izvorani, județul Ilfov, compus din teren în suprafață de 10.000 m.p., situat

vis-a-vis de Vila nr. 3 Pacea, fără a preciza alte elemente de identificare.

Intimata, în acțiunea

formulată, a susținut faptul că deține terenul în baza contractului de vânzare

de drepturi litigioase autentificat sub nr. 256 din 31 mai 2007, de B.irou Notar

Public P.P.

La pct. 6 teza a II-a

din contractul menționat, se precizează că „pricina are ca obiect revendicarea,

în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în satul Izvorani, comuna

Ciolpani, județul Ilfov, compus din teren în suprafață de aproximativ 20.000 mp

și construcțiile edificate pe acesta (Vila 3 Pacea), precum și dreptul litigios

viitor, referitor la revendicarea unei alte suprafețe de teren de aproximativ

10.000 mp, ce a aparținut autoarei P.M.E., deținut în prezent, în mod ilegal,

de către C.F. România, conform certificatului de grefă din data de 20 decembrie

2006, eliberat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală”.

Din modul în care

este redactat textul acestui contract de drepturi litigioase se poate deduce

incertitudinea părților cu privire la imobilele a căror restituire în natură se

cere: „teren în suprafață de aproximativ 20.000 mp”, respectiv „teren de

aproximativ 10.000 mp”.

Acest aspect rezultă

și din faptul că, în actul de vânzare-cumpărare inițial, invocat de părți, din 6

octombrie 1942, și autentificat din 10 februarie 1943, încheiat între I.N.O. și

P.M.E., nu se specifică existența unei suprafețe de teren de 10.000 m.p.

La o astfel de

suprafață de teren se poate ajunge numai prin însumarea altor suprafețe, fără a

avea certitudinea că aceasta constituie una și aceeași suprafață de teren cu

cea revendicată.

În acest sens,

recurentul invocă scrisoarea adresată Ambasadei Italiei în România, de către P.D.,

datată la 10 septembrie 1973, de traducător autorizat N.S.C.

În acest document sus

- numita solicită, ca, în baza acordurilor bilaterale stipulate la Roma, la

data de 23 ianuarie 1968, între Guvernul Român și cel Italian privitor la

reglementarea problemelor financiare între cele două țări, devenită Legea nr. 979

din 9 octombrie 1971, să fie certificat statutul juridic al proprietăților

stipulate în dispozițiile testamentare, printre care enumeră și „Vila și

terenul de la Snagov, vila construită în 1942, suprafața construită 200 m.p. și

teren în suprafață de 21.000 m.p. (70 lungime pe malul lacului și 300 la

interior), totul împrejmuit. De asemenea, și un teren agricol în suprafață de

10.000 m.p, în fața primului, cumpărat în 1943/ 1944. În prezent, vila este

identificată ca Vila nr. 3, lângă complexul O. SNAGOV (Restaurant P.)”.

Din interpretarea

acestor mențiuni exprese și care incumbă părții reclamante nu rezultă decât o

nouă neclaritate și contradictorialitate terminologică, ce nu poate fi decât

defavorabilă acesteia.

Pentru aceste motive,

instanța trebuie să solicite intimatei să prezinte toate înscrisurile la care

face referire, într-o formă lizibilă, inclusiv actul de proprietate din 1944,

pentru a fi identificat imobilul/imobilele revendicate.

De asemenea,

argumentele instanței de apel potrivit cărora „obiectul cesiunii îl reprezintă

mai multe drepturi litigioase, care fuseseră deja deduse judecății în dosare

diferite, la punctul 6 al contractului specificându-se și transmiterea unui

drept litigios viitor, cu privire la suprafața de 10.000 m.p., care la data cesiunii

nu formase încă obiectul unui dosar pe rol”, sunt total eronate.

Acest aspect este

susținut de faptul că, în continuarea aceluiași punct, se precizează faptul că

terenul în suprafață de 10.000 m.p „a aparținut autoarei P.M.E., deținut în

prezent, în mod ilegal, de către C.F. România”.

Dacă s-ar accepta o

astfel de soluție ar însemna să se restituie o suprafață de aproximativ 30.000

m.p., fapt ce ar face imposibilă punerea în executare a unei astfel de

hotărâri, din moment ce S.R.I. nu deține decât o suprafață de 2.700 m.p.,

conform H.G. nr. 187 din 22 aprilie 1994.

Totodată, actele

prezentate de intimată nu sunt de natură să facă dovada dreptului de

proprietate al acesteia asupra suprafeței de teren de 10.000 m.p., situată în

comuna Ciolpani, sat Izvorani, pentru identificarea acestuia fiind necesar să

se prezinte un certificat de nomenclatură urbană, din care să reiasă că

imobilul cu vecinătățile arătate în actul de vânzare - cumpărare prezentat de

partea reclamantă este unul și același cu cel aflat în proprietatea Statului

Român și în administrarea S.R.I.

Este necesară și

clarificarea aspectelor de identitate a părților din proces, întrucât există

elemente care nu au putut fi încă elucidate, ca, de exemplu, calitatea părților

și domiciliul acestora.

Astfel, în conținutul

notificării nr. 622 din 14 februarie 2002, se stipulează că domiciliul lui P.M.E.

se află în municipiul București, B-dul T., același cu cel al SC T.A.A. SA,

astfel cum rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată și contractul

de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase din 31 mai 2007.

Acest ultim aspect

este contrazis de conținutul adresei transmise de SC A.A. SA și înregistrată la

sediul UM x din București, din 31 mai 2010, în care se arată că R.Ș. este

administrator unic al societății în cauză, în timp ce R.A. îndeplinește funcția

de director general.

Motivarea

Tribunalului București este pe deplin justificată, având în vedere faptul că,

în contract, se menționează existența, pe rolul Judecătoriei sector 6, a unui

dosar privind revendicarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, a unui imobil situat

în comuna Ciolpani, sat Izvorani, compus din teren în suprafață de 20.000 mp,

precum și dreptul litigios viitor referitor la revendicarea unei alte suprafețe

de teren de 10.000 mp (...).

Referitor la

aprecierea instanței de apel, conform căreia Tribunalul București nu și-a

exercitat rolul activ, astfel cum este consacrat, în mod expres, de

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aceasta nu este corectă deoarece

faptul că instanța a invocat, din oficiu, excepția lipsei calității procesuale

active a intimatei dovedește tocmai contrariul susținerilor acesteia.

Totodată, în Dosarul nr.

110077/2/2009 aflat pe rolul Curții de Apel București, s-a dispus efectuarea

unei expertize care să ducă la identificarea imobilului, ocazie cu care

reprezentanții SC T.A.A. SA au precizat că terenul în suprafață de 10.000 m.p.

aparține C.F. România, rezultând, astfel, că acest dosar ar fi rămas fără

obiect prin raportare la S.R.I.

P.D. și P.M.E., cât

și succesoarea acestora în drepturi, SC T.A.A. SA nu și-au dovedit dreptul de

proprietate cu privire la imobilul revendicat, conform obligației stabilite

prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 și art. 22.1-22.4 din H.G. nr. 498/2003.

De asemenea, intimata

nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii sau

dovada calității de moștenitor, în conformitate cu art. 4, art. 22 din Legea nr.

10/2001 și art. 22.1. lit. b) din H.G. nr. 498/2003.

Prin corespondența

purtată între S.R.I. și predecesoarele în drepturi ale SC T.A.A. SA, s-a

demonstrat, de-a lungul soluționării cauzelor, imposibilitatea acestora de a

prezenta setul de acte prevăzut de Legea nr. 10/2001, cu completările și

modificările ulterioare, pentru a demonstra calitatea de moștenitoare a

imobilului dedus judecății.

Totodată, imobilul

revendicat (inițial 4 ha de teren cu construcțiile aferente, în prezent, numai

10.000 m.p. de teren) a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și trecut

în proprietatea statului prin naționalizare.

Terenul în cauză a

aparținut C.F. România și nicidecum S.R.I., fapt confirmat de partea

reclamantă, atât expres, odată cu efectuarea expertizei amintite, cât și tacit

prin introducerea unor acțiuni în instanță, care lasă să se înțeleagă că, cel

puțin, parte din acest teren, se află la societatea amintită.

Prin H.G. nr. 187 din

22 aprilie 1994, imobilul proprietate publică a fost transferat fără plată, din

patrimoniul SC S. SA în administrarea S.R.I.

Astfel, S.R.I.

exercită dreptul de administrare cu toate caracterele juridice ale acestuia,

fiind un drept real, constituit prin act administrativ pe temeiul dreptului de

proprietate al statului, care conferă titularului său prerogative constând în

folosința, posesia și dispoziția asupra terenului, în limitele reglementate de

lege și cu respectarea dreptului autorității care l-a constituit.

De asemenea,

Constituția României stipulează, la art. 136 alin. (4), faptul că „bunurile

proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, pot fi

date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi

concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosința gratuită

instituțiilor de utilitate publică”.

Dreptul de

administrare se bucură de toate caracterele drepturilor reale, este absolut și

opozabil erga omnes.

Fiind un drept

insesizabil, bunurile asupra cărora este constituit dreptul real de

administrare fac parte din domeniul public, fiind scoase din circuitul civil.

Recurentul pârât a

solicitat admiterea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe, privind

respingerea acțiunii în contradictoriu cu S.R.I.

În dosar nu s-au

depus întâmpinări.

Recurentul pârât a

solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv cele menționate în

opisul de la fila 34 dosar recurs, prin care să dovedească netemeinicia

pretențiilor formulate de reclamantă în legătură cu terenul pretins în

prezentul dosar.

În raport de

chestiunea care formează obiectul litigiului de față, respectiv calitatea

procesuală activă a reclamantei, Înalta Curte a respins proba solicitată de

recurent, deoarece aceasta vizează fondul dreptului, aspect nedezbătut în

fazele procesuale anterioare.

Întrucât cele două

recursuri cuprind, în esență, aceleași critici, Înalta Curte va răspunde

acestora printr-o argumentație comună, de natură să asigure analiza unitară a

susținerilor formulate.

Din această

perspectivă, având în vedere decizia atacată și dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., prezenta instanță constată că recursurile sunt nefondate, pentru

următoarele considerente:

În sinteză, prima

instanță a considerat că reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă

deoarece, față de conținutul pct. 6 din contractul de cesiune de drepturi

litigioase, încheiat între aceasta și P.M.L., respectiv P.D., rezultă că dreptul

asupra terenului din procesul de față, în suprafață de 10.000 m.p., situat în

comuna Ciolpani, sat Izvorani, județul Ilfov, este deja valorificat, în baza

aceluiași temei juridic, Legea nr. 10/2001, în dosarul aflat pe rolul

Judecătoriei sectorului 6 București, despre care se face vorbire în contract.

Curtea de apel a

admis apelul și a desființat sentința, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare,

la prima instanță, considerând că excepția lipsei calității procesuale active a

fost soluționată în mod greșit, față de mențiunile din actul juridic enunțat,

conform cărora reclamantei i s-a transmis un drept litigios viitor, cu privire

la suprafața de 10.000 m.p., în consecință, care nu făcea obiectul niciunui

proces la data cesiunii, nici a celui care viza revendicarea suprafeței de

20.000 m.p., situată în aceeași localitate.

În plus, instanța de

fond nu a dat dovadă de rol activ în elucidarea aspectului referitor la

presupusa identitate a terenului din litigiul de față cu cel în suprafață de

20.000 m.p., care formează obiectul unui alt proces.

Prin criticile

formulate, recurenții susțin că instanța de apel a considerat, în mod greșit,

asupra încălcării principiului rolului activ, de către Tribunal; vânzătoarele

de drepturi litigioase au calitate procesuală activă deoarece dreptul litigios

putea face obiect al cesiunii doar ulterior înregistrării unei acțiuni;

recurenta R.A. - A.P.P.S. nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu mai

deține terenul, iar S.R.I. deține doar o suprafață de 2.700 m.p., potrivit H.G.

nr. 187/1994.

S-a mai susținut că

recurenta R.A. A.P.P.S. nu este culpabilă de absența răspunsului la notificare,

că instanța nu poate dispune direct restituirea în natură a imobilului, că

terenul în speță nu a fost identificat.

De asemenea, nu este

precizat cadrul procesual, terenul în litigiu a aparținut C.F. România și nu

S.R.I., nu s-a dovedit dreptul de proprietate pentru imobil, iar dreptul de

administrare al pârâtului pentru suprafața de teren pe care o deține este

exercitat în condițiile legii și este asimilat proprietății publice, în

consecință, insesizabil și inalienabil.

În primul rând,

trebuie precizat că, în mod corect, Curtea de Apel, raportându-se la clauza din

contractul de cesiune de la pct. 6, a constatat că reclamanta justifică

legitimare procesuală în cauză.

Litigiul de față are

ca obiect restituirea în natură a suprafeței de 10.000 m.p. teren, situat în

comuna Ciolpani, sat Izvorani, județul Ilfov, iar, prin contractul de cesiune

drepturi litigioase sus-enunțat, s-a cesionat reclamantei dreptul litigios în

legătură cu o suprafață de teren de 10.000 m.p., situată în această localitate,

„care a aparținut autoarei vânzătoarelor, P.M.E.”.

Calitatea procesuală

activă, condiție de exercițiu a acțiunii presupune identitatea între reclamant

și cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, iar

în cazul acțiunilor reale, distincția între legitimarea procesuală activă și

fondul dreptului este dificil de realizat deoarece, în principiu, a verifica

dacă reclamantul este titularul dreptului presupune a analiza dacă acțiunea

este întemeiată, ceea ce implică soluționarea pe fond.

Cu toate acestea, nu

se poate pune semnul egalității între calitatea procesuală activă și fondul

dreptului, astfel încât pot fi circumscrise calității procesuale active toate

acele susțineri care vizează legitimarea procesuală de a porni o acțiune, dar

nu și cele prin care se contestă însuși dreptul de proprietate, deoarece

acestea din urmă nu mai reprezintă o excepție, ci apărări de fond, ce trebuie

avute în vedere la verificarea temeiniciei acțiunii.

Ca atare, criticile

din cadrul celor două recursuri ce pun în discuție dreptul de proprietate al

autorilor vânzătoarelor de drepturi litigioase P., precum și natura dreptului

exercitat de pârâtul S.R.I., care i-ar permite păstrarea terenului deținut în

administrare, prin H.G. nr. 187/1994, sunt chestiuni care pun în discuție

fondul pretențiilor din acțiune și nu simpla calitate procesuală activă a

intimatei reclamante.

Pentru aceste

argumente nu vor fi analizate de prezenta instanță, față de soluția pronunțată

de prima instanță și infirmată în apel, care vizează calitatea procesuală

activă, dar și raportat la considerentele celor două instanțe, care nu au

dezbătut fondul dreptului dedus judecății și nici nu aveau cum să procedeze la

o asemenea analiză, față de soluția pronunțată.

Din această

perspectivă, transmiterea dreptului litigios asupra terenului în suprafață de

10.000 m.p., către intimata reclamantă, prin contractul de cesiune încheiat cu

vânzătoarele Porn, îi conferă acesteia dreptul de a declanșa demersul judiciar

de față, în consecință, justifică legitimarea procesuală activă a SC T.A.A. SA,

astfel cum, în mod corect, a considerat și Curtea de Apel.

Pe de altă parte, contrar

susținerilor recurentei R.A. - A.P.P.S., pentru ca transmiterea dreptului

litigios să fie valabilă, nu era necesar să fi existat o acțiune pe rol în

legătură cu imobilul asupra căruia s-a vândut acest drept. Drepturile

litigioase se referă nu numai la drepturile care formează obiectul unui proces

început si neterminat, dar și cele în privința cărora se poate naște o

contestație serioasă și viitoare (dubius eventus litis).

În ceea ce privește

transmisiunea valabilă sau nu a dreptului litigios asupra terenului în litigiu,

cu consecința reținerii sau dimpotrivă, a înlăturării calității procesuale

active a reclamantei, nu interesează poziția vânzătoarelor dreptului, P.D. și P.M.E.

într-un alt dosar, în sensul că acest drept nu a fost valabil transmis prin

contractul de cesiune, fiind un drept viitor, iar acestea ar avea legitimare

procesuală activă pentru restituirea suprafeței de teren de 10.000 m.p.

Aceasta deoarece

argumentele de ordin subiectiv ale unor persoane care sunt părți într-un alt

dosar, nu și în cel de față, nu au relevanță în soluționarea cauzei pendinte,

cu atât mai mult cu cât reclamantele din acel dosar au interes să conteste

contractul de cesiune sub aspectul transmiterii dreptului litigios din moment

ce au înțeles ca, ignorând actul juridic perfectat cu reclamanta din dosarul de

față, să solicite restituirea imobilului asupra căruia a operat transferul

dreptului litigios.

În plus, în absența

unei hotărâri judecătorești prin care să se constate nulitatea contractului de

cesiune drepturi litigioase încheiat între reclamantă și vânzătoarele Porn sau

a desființării pe orice altă cale a actului juridic în discuție, contractul se

bucură de prezumția de validitate și conferă, astfel, reclamantei, legitimarea

procesuală activă de a solicita restituirea imobilului asupra căruia a operat

transferul dreptului litigios.

În cele din urmă, sub

acest aspect trebuie menționată și sentința civilă nr. 425 din 29 martie 2010 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, pronunțată în dosarul în care

vânzătoarele P. au solicitat, ulterior încheierii contractului de cesiune,

restituirea în natură a terenului în suprafață de 10.000 m.p., prin care s-a

admis excepția lipsei calității procesuale active a celor două reclamante, cu

consecința respingerii cererii ca fiind formulată de persoane fără calitate

procesuală activă.

În pronunțarea

acestei hotărâri, s-a reținut tocmai înstrăinarea dreptului litigios pentru

suprafața de teren pretinsă către reclamanta din prezenta cauză.

Or, până la

desființarea sentinței civile sus-menționate în căile de atac, aceasta se

bucură, în mod provizoriu, de putere de lucru judecat și nu poate fi ignorată

de prezenta instanță în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției

lipsei calității procesuale active a reclamantelor din acel dosar, această

chestiune având legătură cu soluționarea aceleiași excepții în persoana

reclamantei SC T.A.A. SA din dosarul de față.

În consecință, în mod

corect, Curtea de Apel a reținut legitimarea procesuală activă a reclamantei,

cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la

prima instanță.

Pe de altă parte,

trebuie arătat că, și în măsura în care terenul din prezentul litigiu ar fi

format obiectul unui litigiu anterior, astfel cum a reținut prima instanță în

fundamentarea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale

active și, de asemenea, după cum au susținut și recurenții, acest aspect nu are

relevanță din punctul de vedere al excepției în discuție, deoarece nu are

legătură cu calitatea reclamantei, de titular al dreptului dedus judecății, și,

în consecință, cu posibilitatea ei de a declanșa un proces în legătură cu bunul

respectiv.

Faptul că terenul din

prezentul litigiu formează, în tot sau parțial, obiectul și unui alt litigiu

poate pune în discuție eventual, în funcție de faza procesuală în care se află

cele două cereri (cea de față și cea dintr-un alt litigiu), excepția de

litispendență sau excepția autorității de lucru judecat, dacă sunt întrunite

condițiile legii în acest sens, dar, în niciun caz, calitatea procesuală activă

a reclamantei.

Prin urmare, și

pentru aceste motive, ce complinesc considerentele instanței de apel în

verificarea legalității sentinței, Înalta Curte constată că excepția lipsei

calității procesuale active a fost soluționată în mod greșit, de către prima

instanță, iar instanța de control judiciar a procedat în mod corect, la

admiterea căii de atac și la desființarea sentinței.

Un alt argument

pentru care decizia recurată este pronunțată cu respectarea legii procesual civile

vizează lipsa de rol activ a primei instanțe în soluționarea cauzei, încălcarea

dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. fiind apreciată în mod corect,

de către Curte.

Astfel, ambii

recurenți au criticat decizia determinat, în opinia lor, de considerarea

greșită a instanței de apel asupra încălcării rolului activ, de către Tribunal.

Susținerea este

neîntemeiată, chiar recurenții invocând, prin cererile de recurs, aspecte care

trebuia să fie lămurite pentru soluționarea corectă a cauzei, chiar soluționată

pe cale de excepție, pentru verificarea calității procesuale active fiind

necesară, cel puțin, identificarea precisă a imobilului pretins.

Pe de altă parte, nu

se poate pune problema „absolutizării” rolului activ al instanței, în sensul de

a se stabili în sarcina sa obligații exclusive și excesive.

În realitate,

Tribunalul nu a administrat nicio probă prin care să identifice măcar obiectul

litigiului, deși, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., avea obligația să

stăruie în aflarea adevărului judiciar.

În acest sens, pentru

individualizarea obiectului material al litigiului, sub aspectul locului

situării bunului, al întinderii reale a suprafeței de teren și stabilirii

laturilor și vecinătăților sale, era necesară suplimentarea probatoriului, în special,

prin dispunerea efectuării unei expertize, astfel cum a arătat și reclamanta,

în cadrul motivelor de apel.

Instanța de fond nu a

procedat în acest sens, limitându-se la a considera că dreptul litigios în

legătură cu terenul de 10.000 m.p. este valorificat într-un alt dosar,

respectiv cel aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, argument

care, și dacă ar fi fost corect, nu ar fi putut duce la admiterea excepției

lipsei calității procesuale active, pentru toate considerentele arătate.

De altfel, și

raportat la acest argument, instanța de fond a considerat, în mod greșit, că

suprafața de teren din prezentul litigiu este valorificată în dosarul aflat pe

rolul Judecătoriei sectorului 6 București.

Litigiul înregistrat

pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, sub nr. 11826/303/2006, și

soluționat irevocabil prin decizia nr. 1930 din 16 noiembrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, a avut ca obiect cererea formulată de

reclamantele P. pentru desființarea unui contract de vânzare drepturi

litigioase, altul decât cel din prezentul litigiu, iar nu restituirea

imobilului.

Dosarul care ar fi

putut pune în discuție o eventuală suprapunere a terenului solicitat în cauza

de față cu cel pretins în alt proces este cel care se afla în recurs, pe rolul

Înaltei Curți, la data încheierii contractului de cesiune din prezenta cauză,

dosar înregistrat sub nr. 155/2/2002, având ca obiect cererea reclamantelor P. privind

restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în comuna

Snagov, Ciolpani, sat Izvorani, compus din teren în suprafață de 20.960 m.p. și

construcțiile aflate pe acest teren, soluționat în primă instanță de Tribunalul

București, iar nu de Judecătoria sectorului 6.

De asemenea, nu se

poate reține, contrar celor afirmate de recurentul pârât, că prima instanță a

dat dovadă de rol activ invocând excepția lipsei calității procesuale active,

întrucât simpla punere în dezbaterea părților a unei excepții nu este și

suficientă pentru rezolvarea corectă a cauzei și, în consecință, pentru

îndeplinirea rolului activ în acest scop, în absența administrării probelor

necesare și utile soluționării excepției.

Cât privește

celelalte aspecte ce se impunea a fi clarificate, potrivit susținerilor

recurenților, în legătură cu persoana care deține terenul în litigiu și,

raportat la aceasta, stabilirea calității procesuale pasive, verificarea

existenței unui alt litigiu în legătură cu terenul din prezenta cauză, precum

și justificarea dreptului de proprietate al autorilor vânzătoarelor de drepturi

litigioase Porn și, respectiv, a calității acestora, de moștenitoare ale

foștilor proprietari, și ele sunt importante în rezolvarea corectă a cauzei,

dar nu au legătură cu calitatea procesuală activă.

Aspectele menționate

mai sus vizează legitimarea procesuală pasivă, respectiv fondul dreptului

pretins și nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârilor anterioare.

Ca atare, nu pot fi

examinate direct în recurs, cu atât mai mult cu cât presupun verificări de

fapt, imposibil de efectuat în această fază procesuală.

Prin urmare,

verificarea persoanei ce deține imobilul și, raportat la aceasta soluționarea

excepției lipsei calității procesuale pasive invocate în mod expres, de către

recurenta R.A. - A.P.P.S., și implicit, de recurentul S.R.I., prin mențiunile

pe care acesta le-a făcut în legătură cu presupusul deținător al terenului în

persoana lui C.F. România și cu deținerea, de către pârât, doar a unei

suprafețe de 2.700 m.p., precum și, dacă este cazul, examinarea fondului

pretențiilor, se vor avea în vedere de către prima instanță, cu ocazia

rejudecării cauzei, fiind chestiuni fundamentale pentru soluționarea

procesului.

Cât privește absența

culpei recurentei R.A. - A.P.P.S. în nesoluționarea, până în prezent, a

notificării formulate în legătură cu terenul în litigiu, această susținere nu

are legătură cu aspectul procedural supus dezbaterii în acest prim ciclu

procesual al litigiului de față și, în consecință, nu va fi examinată, de către

instanță.

Oricum, invocarea

acestei chestiuni este superfluă la momentul de față deoarece existența sau nu

a vreunei atitudini culpabile a pârâtei în neemiterea dispoziției de restituire

trebuie apreciată în raport de mai multe aspecte, încă neanalizate, și care

implică stabilirea deținătorului terenului, dar și justificarea dreptului

reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru

terenul în litigiu, ceea ce înseamnă o analiză pe fond a litigiului, care se va

realiza de către instanța de trimitere.

Recurenta pârâtă a

invocat și faptul că instanța nu ar putea dispune, în mod direct, restituirea

în natură, susținere, care, de asemenea, nu are legătură cu chestiune examinată

în prezenta cauză, care se referă la calitatea procesuală activă.

Pe de altă parte,

raportat la limitele de învestire a primei instanțe, prin cererea de chemare în

judecată, în cazul unei soluții favorabile pretențiilor reclamantei, instanța

poate dispune obligarea pârâtei sau pârâților la restituirea în natură a

imobilului, iar nu obligarea acestora la emiterea dispoziției de restituire, în

raport de plenitudinea de jurisdicție a instanței, nelimitată în această

materie prin vreo dispoziție legală, care-i permite să dispună direct

restituirea în natură a imobilului, iar nu să se limiteze la prerogativa

formală de a dispune emiterea dispoziției de către pârât.

În acest sens, prin

decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma

în vigoare la data deciziei, în urma admiterii recursului în interesul legii

declarat de procurorul general, s-a stabilit că instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/ dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

Recurentul pârât S.R.I.

a invocat și încălcarea art. 969 C. civ., privind puterea obligatorie a

contractului între părțile actului juridic, dar această susținere reprezintă o

simplă afirmație, nefiind fundamentată pe nicio critică concretă în legătură cu

modul în care ar fi fost încălcată convenția părților în legătură cu cesiunea

drepturilor litigioase.

De altfel, recurenta

este terț față de contract, ceea ce exclude, de principiu, posibilitatea

susținerii încălcării textului de lege sus-menționat.

Pe de altă parte,

S.R.I. pretinde și neclarități în ceea ce privește clauzele contractului de

cesiune în legătură cu obiectul drepturilor litigioase înstrăinate,

raportându-se la diferite mențiuni din actele de proprietate depuse la dosar și

la necesitatea suplimentării înscrisurilor în acest sens, pentru a se stabili

întinderea dreptului de proprietate al autorilor vânzătoarelor P. asupra

terenului în litigiu.

Invocă, în acest

sens, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de modificare

arătat nu este incident în cauză deoarece acesta presupune tocmai clauze clare

ale contractului, a căror interpretare eronată din partea instanței conduce la

schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia;

or, recurentul susține tocmai existența unor clauze confuze în contractul de

cesiune, ce ar necesita suplimentarea probatoriului pentru a fi lămurite.

Pe de altă parte,

argumentele pentru care susține că obiectul dreptului litigios transmis este

incert pun în discuție, în realitate, nu clauzele din contract, ci însăși

existența și întinderea dreptului de proprietate pretins, conform actelor de

proprietate de la dosar, ceea ce vizează fondul litigiului, cum s-a mai arătat,

iar nu justificarea legitimării procesuale.

Cât privește

depășirea suprafeței totale deținute de autorii vânzătoarelor P. asupra

terenului din comuna Ciolpani, în cazul admiterii prezentei acțiuni, acest

aspect se referă la întinderea dreptului de proprietate și va fi avut în vedere

cu ocazia rejudecării, de către Tribunal.

În cele din urmă,

același recurent mai susține că se impune clarificarea aspectelor legate de

identitatea părților, determinat de existența unor neclarități în ceea ce

privește domiciliul lui P.M., aflat la aceeași adresă cu sediul reclamantei, și

mențiunile din conținutul unei adrese trimise de aceasta din urmă către

recurent, din care rezultă cine îndeplinește funcția de director general al

societății și cine este administratorul unic.

Aspectele în discuție

nu au legătură cu calitatea procesuală activă a reclamantei și nici nu sunt

relevante în identificarea acestei părți sau pentru verificarea reprezentării

legale a reclamantei, în proces.

Astfel, reclamanta a

indicat adresa sediului său ca fiind în B-dul T., sector 6 și a formulat

acțiunea prin reprezentant legal, R.A., în calitate de administrator unic.

Aceleași mențiuni în

legătură cu adresa sediului și calitatea de reprezentant sunt făcute și în

contractul de cesiune drepturi litigioase.

Prin urmare, sediul

reclamantei a fost indicat, aceasta fiind identificată din perspectiva acestui

element, iar faptul că o altă persoană, respectiv P.M.E., într-un alt dosar,

și-a indicat domiciliul la adresa sediului reclamantei, nu are relevanță, cu

atât mai mult cu cât legea procesual civilă reglementează și instituția

„domiciliului ales”, potrivit art. 93 C. proc. civ.

Cât privește

formularea acțiunii prin administrator unic, R.A., aceasta este corectă și nu

ridică problema legalității reprezentării, inclusiv din perspectiva

exercițiului dreptului de chemare în judecată, deoarece persoanele juridice

sunt reprezentate în mod legal, prin organele sale de conducere,

administratorul unic al societății având calitatea de reprezentant legal al

societății.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate,

soluția Curții de Apel, de admitere a căii de atac, cu consecința desființării

sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță fiind

pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, în sensul celor

arătate în precedent.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca

nefondate, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de trimitere va ține seama și de acele critici ale

recurenților care pun în discuție calitatea procesuală pasivă și, dacă este

cazul, și fondul dreptului, urmând a suplimenta probatoriul pentru stabilirea

precisă a identității imobilului, a persoanei care îl deține în prezent, precum

și dreptului reclamantei la restituirea în natură a bunului, și a întinderii

acestui drept.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâții Regia Autonomă „Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat” și S.R.I. București împotriva deciziei nr. 278/

A din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 martie 2011.