ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2673/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința civilă

nr. 3667 din 9 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția de netimbrare și pe cale de

consecință a anulat acțiunea formulată de reclamantul T.N. în contradictoriu cu

pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, că deși reclamantul a fost citat

pentru termenul de judecată din 29 septembrie 2010, cu mențiunea de a timbra

acțiunea prin care a contestat ordonanța din 02 decembrie 2009 și decizia din

17 februarie 2010, emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, conform

rezoluției din data de 09 martie 2010, cu 8 RON taxă judiciară de timbru și 0,3

RON timbru judiciar, nu s-a conformat dispozițiilor instanței, condiții în care

în temeiul art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997, a admis excepția de

netimbrare și a dispus anularea acțiunii ca netimbrată.

2.Recursul declarat în

cauză

Împotriva sentinței

nr. 3667 din 9 septembrie 2010, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul T.N., care a susținut în

esență că nu a avut cunoștință de primul termen de judecată și cu atât mai puțin

de obligația de a timbra, în condițiile în care actul de procedură la care face

referire instanța de fond nu i-a fost comunicat niciodată.

3.Hotărârea instanței

de recurs

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis ca

atare, pentru următoarele considerente:

În primul rând Înalta

Curte consideră, că pentru o justă soluționare a prezentului recurs că se impune

a se reda cu claritate obiectul acțiunii cu care reclamantul a investit instanța

de fond la data de 09 martie 2010, ce face obiectul cauzei deduse prezentei judecăți.

Astfel, recurentul a solicitat

în instanță anularea ordonanței din 02 decembrie 2009 prin care a fost sancționat

contravențional de intimată, în temeiul art. 2, art. 7 alin. (1) și alin. (4),

art. 9 alin. (2) și art. 17 alin. (2) și (3) din Statutul Comisiei Naționale a

Valorilor Mobiliare, aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, pentru săvârșirea unor contravenții

potrivit art. 271, art. 272 lit. a) și art. 273 din Legea nr. 297/2004 privind piața

de capital, precum și anularea deciziei din 18 februarie 2010 prin care intimata

a respins contestația formulată împotriva Ordonanței Comisia Națională a

Valorilor Mobiliare din 2 decembrie 2009.

Așadar, este de necontestat

că recurentul solicită în instanță anularea unui act administrativ, denumit ordonanță,

emis de intimată, în condițiile O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului

Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, prin care i aplicat sancțiunea administrativă

a amenzii pentru săvârșirea unei fapte calificate drept contravenție în condițiile

Legii nr. 297/2004.

Din interpretarea per

a contrario a dispozițiilor art. 280 din Legea nr. 297/2004, Înalta Curte constată

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 36 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul

juridic al contravențiilor, potrivit cărora

Plângerea împotriva procesului-verbal

de constatare și sancționare a contravenției, recursul formulat împotriva hotărârii

judecătorești prin care s-a soluționat plângerea, precum și orice alte cereri incidente

sunt scutite de taxa judiciară de timbru.

Prin

urmare, dat fiind faptul că în raport cu dispozițiile legale incidente în cauză,

acțiunea reclamantului este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, Înalta

Curte constată că în mod greșit judecătorul fondului a instituit în sarcina recurentului

obligația achitării unor taxe judiciare de timbru, și a procedat la sancționarea

acestuia în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997.

În fine, Înalta Curte

constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului referitoare la necomunicarea

citației pentru primul termen de judecată în fața instanței de fond, în condițiile

în care din procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare, întocmit potrivit

art. 100 C. proc. civ., rezultă că citarea acestuia s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

art. 90 alin. (1), art. 92 alin. (4) C. proc. civ..

Pentru considerentele

expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea

recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de T.N., împotriva sentinței nr. 3667 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2011.