ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1391/2019

Ședința publică din data de 19 septembrie 2019

Asupra recursului de față:

A. Obiectul cererii introductive:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 26 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., personal și pentru minorii B. și C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții D. și E. ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iunie 2011 de către notarul public F., cu cheltuieli de judecată.

Reclamanții au susținut că actul a cărui anulare o solicită a fost încheiat fictiv de către pârâți cu părinții G. și H., ambii decedați, cu scopul fraudării intereselor moștenitorilor fratelui predecedat, I., pentru ca aceștia să nu poată moșteni casa. În drept au fost indicate dispozițiile art. 1236, art. 1237, art. 1238, art. 1246 și art. 1247 C. civ.

Prin precizarea acțiunii, la 12 octombrie 2016, s-a arătat că reclamanții în cauză sunt B., personal și asistat de ocrotitorul său legal A. și C., prin reprezentant legal A..

Prin întâmpinarea depusă la data de 20 septembrie 2016 pârâții D. și E. au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept au invocat dispozițiile art. 205, art. 269-270, art. 249 C. proc. civ., art. 967 alin. (2), art. 1173, art. 1174 C. civ. (1864).

Prin sentința civilă nr. 11575 din 12 octombrie 2016 Judecătoria Timișoara a admis excepția invocată din oficiu, a necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara, în raport de prevederile art. 94 pct. 1, lit. j) C. proc. civ. și art. 95 pct. 4 C. proc. civ., reținând că imobilul a cărui anulare se solicită are o valoare de 340.000 RON și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Timiș.

Pe rolul Tribunalului Timiș cauza a fost înregistrată la data de 31 octombrie 2016.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1027 din 3 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2016, s-a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată.

S-a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată formulată de reclamanții B., personal și asistat de ocrotitor legal A. și C., prin reprezentant A., în contradictoriu cu pârâții D. și E..

Au fost obligați reclamanții în solidar la plata către pârâtul D. a sumei de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, cu privire la excepția lipsei de interes invocată de pârâți că reclamanții B. și C. sunt nepoți de fiu predecedat (I.) al defuncților G. și H., și pot accepta moștenirea de pe urma bunicilor, fie tacit, fie expres, conform art. 1108 alin. (1) Noul C. civ., excepția lipsei de interes fiind respinsă, ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea de chemare în judecată, tribunalul a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată așa cum a fost precizat (prin precizarea depusă la data de 3 ianuarie 2017) este nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iunie 2011 de BNP F..

Reclamanții repudiază acest act juridic pentru existența unei cauze false, nelicite, apreciind că unicul motiv pentru care părțile contractante au procedat la încheierea actului respectiv a fost acela de a reduce considerabil masa succesorală la care erau îndreptățiți a accede reclamanții, pentru frauda la lege, apreciind că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 845 C. civ. (1864), respectiv s-a încheiat un act cu titlu oneros (contract de vânzare-cumpărare) cu un succesibil în linie directă, act în care se instituia rezerva uzufructului pentru vânzătorii G. și H., operând astfel prezumția încheierii unei donații deghizate, donație prin care vânzătorii și cumpărătorii au urmărit să încalce rezerva succesorală legală la care aveau dreptul reclamanții, prejudiciindu-le în acest mod drepturile și, în fine, pentru existența unui preț nereal, nesincer, nestabilit cu scopul de a fi cerut și plătit ci fixat doar în mod fictiv.

În raport de cele reținute, tribunalul a concluzionat în sensul că din probele administrate în cauză nu poate stabili în mod indubitabil faptul că prețul stabilit de părți prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x din 27 iunie 2011 a fost unul formal, neplătit în realitate.

A mai apreciat tribunalul că vânzătorii G. și H. erau pe deplin liberi să încheie orice act translativ de proprietate și sub orice formă, în virtutea dispozițiilor art. 480 alin. (1) C. civ. (1864), neexistând o opreliște legală în acest sens și, de asemenea, pârâții D. și E. puteau cumpăra orice bun și de la orice persoană indiferent de gradul de rudenie.

Chiar dacă intenția ar fi fost să reducă masa succesorală prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, această manifestare de voință nu reprezintă o fraudă la lege de vreme ce dispozițiile privind rezerva succesorală ale art. 845 C. civ. (1864) nu reprezintă norme imperative ci norme dispozitive, nefiind oprită nici vânzarea-cumpărarea cu clauză de uzufruct viager și nici donația deghizată între de cuius și descendenți, moștenitorii rezervatori având libertatea deplină de a solicita sau nu reducțiunea liberalităților excesive și de a invoca prezumția stabilită de art. 845 C. civ. în favoarea lor.

Cât privește afirmația reclamanților că scopul pentru care părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct a fost acela de a face o liberalitate, tribunalul a arătat că aceasta înseamnă că nu există o cauză falsă asupra scopului mediat ci că părțile au avut reprezentarea reală a naturii actului pe care l-au încheiat și au urmărit acest scop.

În realitate, a apreciat tribunalul, reclamanții invocă o lipsă a cauzei în contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager încheiat, deoarece afirmația că există o lipsă de contraprestație în sensul de neplată a prețului, voit asumată de părți, nu poate presupune decât o lipsă de cauză, sancțiunea fiind nulitatea absolută a actului juridic.

În speță însă, a arătat prima instanță, nu există dovezi din care să rezulte faptul că nu s-a plătit prețul vânzării ci, din contră, s-a reținut că este reală afirmația părților din contractul de vânzare-cumpărare în sensul că prețul a fost plătit efectiv vânzătorilor, ipoteză în care lipsa cauzei este exclusă.

Față de cele reținute tribunalul a apreciat că în speță reclamanții nu au făcut dovada existenței clauzelor de nulitate absolută afirmate, acțiunea astfel cum a fost precizată fiind respinsă, ca neîntemeiată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții B., în nume personal și C., asistat de reprezentant legal A., criticând-o pentru netemeinicie și solicitând admiterea apelului și modificarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.

Apelanții-reclamanți au criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul reținerii că nu s-a făcut dovada neplății prețului de către pârâții-intimați către defuncții G. și H., și sub aspectul reținerii de către prima instanță că nu a existat o cauză falsă asupra scopului mediat al încheierii contractului de vânzare-cumpărare și a faptului că părțile contractante ar fi avut reprezentarea reală a naturii actului ce urmează a fi încheiat și au urmărit acest scop. În drept, art. 466 și urm. C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâții-intimați D. și H. au solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe, ca temeinică și legală.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 85 din 24 mai 2018 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți B. și C. asistat de ocrotitorul legal A..

A obligat pe apelanții-reclamanți la plata către intimatul-pârât D. a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Soluția primei instanțe de respingere ca neîntemeiată a acțiunii reclamanților, prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iunie 2011 de BNP F. este legală și temeinică, instanța de apel urmând a substitui însă parțial considerentele primei instanțe.

Astfel, având în vedere că în cauză operează prezumția instituită de dispozițiile art. 845 C. civ. (1864), sarcina probei este răsturnată, incumbând pârâților dovada că prețul stipulat de părțile contractante a fost real, iar nu fictiv și că s-a plătit efectiv.

Din analiza probatoriilor (declarațiile martorilor, înscrisuri) instanța de apel a apreciat că prin probele administrate în cauză pârâții-intimați nu au făcut dovada achitării prețului vânzării, astfel încât se prezumă că actul juridic încheiat este o donație deghizată pe calea stipulării unui preț fictiv.

Contrar susținerilor apelanților reclamanți, a apreciat însă instanța de apel că în această situație fictivitatea prețului nu conduce la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, acesta având valoarea unui act juridic de donație, în baza principiului conversiunii actului juridic nul, conversiune prevăzută în acest caz chiar de lege, prin art. 845 C. civ. (1864).

Consideră instanța de apel că legiuitorul a urmărit salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare cu rezerva unui uzufruct viager încheiat cu un succesibil în linie dreaptă și nu anularea contractului pentru preț fictiv.

Totodată, a reținut instanța de apel, sancțiunea specifică prevăzută de art. 845 C. civ. (1864), privind reducțiunea liberalităților excesive până la limita cotității disponibile poate opera doar în cadrul unei acțiuni având ca obiect dezbatere succesorală, doar într-un asemenea cadru putându-se stabili dacă bunurile înstrăinate fac parte din succesiune și dacă, prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a cerut s-a încălcat sau nu cotitatea disponibilă.

De aceea, câtă vreme în dosarul de față, instanța nu a fost investită cu o cerere având un asemenea obiect nu se pot recunoaște efectele juridice specifice unei situații ca cea prevăzută anterior întrucât, conform dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii sunt ținuți a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii (care, în cauza de față, a vizat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare iar nu o acțiune succesorală consecutivă constatării unei donații deghizate).

Instanța de apel a mai apreciat temeinicia celor constatate de către tribunal în sensul că, în cauză nu se poate reține frauda la lege în condițiile în care donația deghizată în favoarea unui succesibil în linie directă este o operațiune permisă de lege, art. 845 C. civ. (1864) salvând această operațiune inclusiv de la sancțiunea nulității, iar în cauză nu s-a dovedit intenția de eludare ori de sustragere de la această normă.

Prin urmare, așa cum judicios a observat și tribunalul, falsitatea cauzei invocată cu privire la contractul de vânzare-cumpărare față de lipsa contraprestației, respectiv plata prețului, este asumată de părți care au urmărit încheierea unei liberalități operațiune juridică permisă de lege.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și C., asistat de reprezentant legal A., solicitând casarea hotărârii atacate și retrimiterea acesteia în vederea unei noi judecăți a apelului, conform dispozițiilor art. 496 coroborat cu art. 497 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că instanța de apel nu și-a motivat hotărârea nici sub aspectul prețului fictiv și nici în ceea ce privește cauza falsă, ambele fiind motive de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare invocate atât în acțiunea introductivă, cât și în cuprinsul precizării de acțiune.

Totodată, au susținut reclamanții recurenți, decizia atacată nu cuprinde considerentele pentru care instanța de apel a înlăturat unele critici aduse hotărârii de fond, respectiv cele privitoare la fictivitatea prețului și falsitatea cauzei.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea pronunțată în faza apelului este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța de apel putea și trebuia să facă aplicarea sancțiunii nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iunie 2011, la BNP F., raportat la neîndeplinirea mai multor condiții esențiale de validitate ale contractului respectiv fictivitatea prețului și falsitatea cauzei.

Astfel, au susținut recurenții-reclamanți, instanța de apel a constatat în mod corect că nu s-a făcut dovada faptului că intimații-pârâți ar fi achitat prețul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare, însă a reținut în mod eronat că între părțile contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat un transfer consensual între vii, respectiv că intenția reală a părților a fost aceea de a efectua un transfer gratuit, iar nu unul cu titlu oneros. Această reținere a instanței de apel nu este probată de nicio dovadă, dacă aceasta ar fi fost intenția părților, atunci acestea ar fi încheiat un act de donație, un act gratuit, nu unul oneros.

Din contră, consideră recurenții-reclamanți, scopul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a fost de protejare a intereselor celor doi nepoți.

Au mai apreciat recurenții-reclamanți că instanța de apel trebuia, în primul rând, să analizeze contractul de vânzare-cumpărare sub aspectul îndeplinirii tuturor condițiilor de validitate și doar ulterior se putea face - dacă mai era necesar - aplicarea dispozițiilor art. 845 C. civ. privind reducțiunea liberalităților.

Pentru a putea reduce o liberalitate, aceasta trebuie să existe, ori nu aceasta a fost voința vânzătorilor, astfel cum s-a făcut dovada prin amplul probator administrat la dosarul cauzei, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel.

F. Apărările intimaților-pârâți.

Prin întâmpinarea transmisă la data de 29 septembrie 2018, intimații-pârâți D. și E. au invocat nulitatea recursului, arătând că motivele prezentate de către recurenții-reclamanți nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că se impune constatarea nulității recursului, în condițiile art. 489 C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

G. Considerentele instanței de recurs.

- Prin încheierea pronunțată la 28 februarie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții B. și C., asistat de reprezentant legal A. împotriva deciziei civile nr. 85 din 24 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

- Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile și apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

- Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Potrivit acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de judecată va arăta, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Doctrina și jurisprudența au statuat, cu caracter unitar, că judecătorul nu este obligat să răspundă fiecărui argument din cele pe care părțile le invocă în susținerea uneia și aceleiași cereri.

În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, stabilind că lipsa unei motivări specifice și explicite încalcă art. 6 paragraf 1 din Convenție, stipulează, totodată, că aceasta nu presupune a da un răspuns detaliat fiecărui argument (C.E.D.O., Cauza Ruiz Torifu contra Spania, (1994); Cauza Buzescu contra România (2005); Cauza Van de Hurk contra Olanda (1994) ș.a).

În acest context, afirmațiile recurenților, potrivit cărora decizia recurată "nu cuprinde considerentele pentru care (instanța de apel) a înlăturat unele critici aduse hotărârii de fond, respectiv cele privitoare la fictivitatea prețului și falsitatea cauzei", nu se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Curtea constată că decizia recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția de respingere a apelului declarat de către reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1027 din 3 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod corect atât cererile reclamanților, cât și susținerile acestora cu privire la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iunie 2011 de BNP F., pentru cauză falsă, nelicită și pentru existența unui preț nereal, nesincer, nestabilit cu scopul de a fi cerut și plătit ci fixat doar în mod fictiv.

Totodată, raportat la analiza probelor administrate în cauză, la întreaga situație de fapt rezultată în urma desfășurării cercetării judecătorești, instanța de apel a apreciat că în cauză operează prezumția instituită de dispozițiile art. 845 C. civ. (1864) și a argumentat amplu analiza la care a ajuns și pentru care a înlăturat susținerile și criticile apelanților reclamanți cu privire la fictivitatea prețului și falsitatea cauzei actului juridic dedus judecății, sens în care criticile aduse prin motivele de recurs deciziei instanței de apel, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

- Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Acest motiv de casare vizează încălcarea normelor de drept substanțial (material) sau aplicarea greșită a acestora.

Recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea instanței de apel este dată cu "aplicarea greșită a normelor de drept material" în sensul că instanța de apel, deși a constatat în mod corect că nu s-a făcut dovada achitării prețului de către intimații-pârâți, a reținut eronat că între părțile contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat un transfer consensual între vii, respectiv că intenția reală a părților a fost de a efectua un transfer gratuit, iar nu unul oneros.

Susțin recurenții-reclamanți că această reținere a instanței de apel "nu este probată de nicio dovadă", întrucât dacă aceasta ar fi fost intenția părților, atunci acestea ar fi încheiat un act de donație, un act gratuit, nu unul oneros.

Această situație, în care contractul de vânzare-cumpărare ar fi salvgardat și nu s-ar dispune anularea contractului pentru preț fictiv și cauză falsă, ar duce la prejudicierea intereselor recurenților prin reducerea beneficiului pe care aceștia l-ar putea dobândi urmare a dezbaterii succesiunii, respectiv o cotă de 1/2 din masa succesorală, în timp ce, prin conversiunea contractului în act cu titlu gratuit, urmare a dezbaterii succesorale, recurenții-reclamanți ar fi îndreptățiți la o cotă de 1/2 din cotitatea disponibilă, deci mai puțin decât 1/2 din masa succesorală.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că cele reținute de către instanța de apel în sensul transferului gratuit, iar nu oneros, între părțile ccontractuale, a imobilului proprietatea defuncților G. și H. este contrazisă de declarațiile martorilor J., K. și L., precum și de înregistrarea audio depusă la dosarul cauzei, probe din care ar rezulta că voința vânzătorilor nu a fost aceea de a face o liberalitate.

În această situație, au considerat recurenții-reclamanți, prioritară era analiza contractului de vânzare-cumpărare sub aspectul îndeplinirii condițiilor de validitate și doar, ulterior, aplicarea dispozițiilor art. 845 C. civ. privind reducțiunea liberalităților.

Curtea constată că, procedând la interpretarea și coroborarea judicioasă a tuturor probelor administrate în cauză, instanța de apel a conchis că soluția primei instanțe de respingere ca neîntemeiată a acțiunii reclamanților prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iunie 2011 de BNP F. este legală și temeinică.

Instanța de apel a constatat că niciunul dintre martorii audiați, la propunerea reclamanților sau a pârâților, nu a fost de față la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în litigiu și nici nu au aflat de la defuncții vânzători dacă prețul imobilului a fost sau nu plătit, după cum nici pârâții nu au probat achitarea prețului, ceea ce a condus la convingerea instanței de apel că actul juridic încheiat este o donație deghizată pe calea stipulării unui preț fictiv.

Așadar, instanța de apel a procedat la interpretarea actului juridic dedus judecății și față de care recurenții-reclamanți au calitate de terțe persoane, părți contractante fiind pârâții intimați și vânzătorii (defuncți) și a interpretat, în conformitate cu regulile de interpretare a clauzelor unei convenții, astfel cum sunt ele stipulate de art. 970 alin. (2), art. 978-979 și art. 980-984 C. civ. (1864), clauzele contractului de vânzare-cumpărare, prin raportare și la întregul probatoriu administrat în cauză și a identificat categoria juridică de care actul aparține.

Această interpretare reprezintă o chestiune de fapt, care nu va putea fi cenzurată în recurs, prin invocarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți urmăresc, de altfel, reaprecierea tuturor probelor, care ar atrage schimbarea situației de fapt ceea ce, în recurs, este inadmisibil.

Dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. fac vorbire expres despre "încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", în speță recurenții-reclamanți neprecizând însă ce norme de drept substanțial ar fi fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel, ci critică hotărârea instanței de apel sub aspectul stabilirii eronate a scopului încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a greșitei interpretări a probelor administrate în cauză.

Așa cum am arătat însă, reaprecierea probelor administrate de către instanțele de fond și apel nu mai este posibilă în recurs, fiind o critică ce vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate și nu de nelegalitate a hotărârii, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nici critica, potrivit căreia instanța de apel a dat prevalență incidenței dispozițiilor art. 845 C. civ. (1864) în cauză nu este fondată, raportat la cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la data de 3 ianuarie 2017.

Prin această cerere recurenții-reclamanți au solicitat expres instanței de judecată să constate că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat, nr.x din 27 iunie 2011, "s-a realizat o fraudă la lege, fiind îndeplinite condițiile impuse de art. 845 din vechiul C. civ., respectiv: s-a încheiat un act cu titlu oneros (contractul de vânzare-cumpărare), cu un succesibil în linie directă, act în care se instituie rezerva uzufructului pentru vânzătorii G. și H.. Prin urmare, operează prezumția încheierii unei donații deghizate, donație prin care vânzătorii și cumpărătorii au urmărit să încalce rezerva succesorală legală la care aveau dreptul reclamanții, prejudiciindu-le în acest mod drepturile". .

Prin aceeași cerere precizatoare recurenții-reclamanți au arătat că "În materia specială a contractului de vânzare-cumpărare cu constituire de uzufruct încheiat între descendenți, precum în speță, legiuitorul a reglementat în cuprinsul art. 845 din vechiul C. civ. o veritabilă prezumție, simplă și relativă în sensul că actul juridic încheiat este o donație deghizată pe calea stipulării unui preț fictiv. (…)".

Prin decizia recurată, nr. 85 din 24 mai 2018, Curtea de apel a girat aceste susțineri ale reclamanților-recurenți, constatând că "… în cauză operează prezumția instituită de dispozițiile art. 845 C. civ. din 1864, sarcina probei este răsturnată, astfel încât incumbă pârâților dovada că prețul stipulat de părțile contractante a fost real, iar nu fictiv și că s-a plătit efectiv". .

Urmare a analizei probatoriului administrat în cauză instanța de apel a confirmat justețea celor susținute de către reclamanți, reținând în considerentele hotărârii recurate că "Prin probe administrate în cauză pârâții-intimați nu au făcut dovada achitării prețului. Prin urmare, față de răsturnarea sarcinii probei în baza prezumției relative prevăzute de art. 845 C. civ. din 1864 care operează în favoarea reclamanților, în lipsa probei contrare din partea intimaților-pârâți, privind achitarea prețului, se prezumă că actul juridic încheiat este o donație deghizată pe calea stipulării unui preț fictiv".

Contrar celor susținute de către recurenții-reclamanți, în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze cu predilecție cauzele de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare, pentru neîndeplinirea audițiilor de valabilitate pentru încheierea acestora, prevăzută de art. 966-968 C. civ., art. 1303 C. civ., în mod corect instanța de apel a acordat prevalență normelor speciale incidente în cauză, ale art. 845 C. civ., care reglementează o situație particulară de vânzare către un succesibil în linie dreaptă, cu rezervă de uzufruct pentru care s-a instituit o sancțiune legală specifică, distinctă de nulitate, "valoarea bunurilor înstrăinate urmând a fi socotită în proporție disponibilă și excedentele, de este, se va trece în masa succesiunii".

În acest mod, instanța de apel, schimbând parțial considerentele sentinței pronunțate de tribunal, a considerat că cererea reclamanților-recurenți, astfel cum a fost precizată, întemeiată pe dispozițiile art. 845 C. civ., este întemeiată, prezumția relativă prevăzută de art. 845 C. civ. operând în favoarea acestora, în privința sarcinii probei.

Instanța de apel a apreciat însă că, în acest contract, sancțiunea specifică prevăzută de art. 845 C. civ. (1864), privind reducțiunea liberalităților excesive până la limita cotității disponibile poate opera doar în cadrul unei acțiuni având ca obiect dezbatere succesorală, doar într-un asemenea cadru putându-se stabili dacă bunurile înstrăinate fac parte din succesiune și dacă, prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a cerut s-a încălcat sau nu cotitatea disponibilă.

În speță, însă, după cum în mod corect a reținut instanța de apel, reclamanții-recurenți nu au investit instanța cu o cerere având un asemenea obiect, astfel încât nu se pot recunoaște efectele juridice ale unei situații ca cea prevăzută de art. 845 C. civ.

Aprecierea instanței de apel este legală, fiind conformă dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. care obligă judecătorul, ca expresie a principiului disponibilității, să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cauzele în care legea ar dispune altfel.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de apel nu este subsumată motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și, vizând și dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. obligă recurenții-reclamanți, în solidar, la plata sumei de 4000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs către intimatul-pârât D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți C., asistat de reprezentantul legal A. și B. împotriva deciziei civile nr. 85 din 24 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă recurenții-reclamanți, în solidar, la plata sumei de 4.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs către intimatul-pârât D..

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 19 septembrie 2019.