ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5398/2019

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița Năsăud, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea De Apel Târgu Mureș și Tribunalul Mureș solicitând reîncadrarea sa și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială de 440,16 RON, începând cu data de 09 aprilie 2015 și de 484,18 RON, cuantum ce include și majorarea de10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, începând cu data de 1.12.2015. A mai solicitat obligarea pârâților să-i plătească pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, diferența dintre venitul la care e îndreptățită și venitul efectiv plătit, sume actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

Prin sentința nr. 204/10.06.2019, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă a declinat, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, competența soluționării acțiunii formulate de reclamanta reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ și TRIBUNALUL MUREȘ.

Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat că în situația în care personalul ce activează în sistemul justiției este nemulțumit de încadrarea și stabilirea drepturilor salariale, acesta trebuie să se adreseze inițial la organele de conducere anume indicate din cadrul ordonatorului de credite, iar dacă este nemulțumit și de hotărârea luată are calea depunerii unei plângeri la instanța expres prevăzută de lege, și anume secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, fiind instituit prin aceste norme speciale un caz de competență materială exclusivă în favoarea instanței anume indicate.

Tribunalul Bistrița-Năsăud a reținut că în privința primului petit din acțiunea formulată de reclamantă, prin care a solicitat instanței să dispună reîncadrarea sa și recalcularea indemnizației de încadrare, sunt aplicabile prevederile legale reliefate în cuprinsul hotărârii, iar în ceea ce privește petitul 2 din acțiune, se aplică prevederile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., caz în care se impune ca această acțiune să fie soluționată de către Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 423 din 10 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de reclamantă, a declinat în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția I civilă competența soluționării acțiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ și TRIBUNALUL MUREȘ și a constatat conflict negativ de competență.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Bistrița Năsăud.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin acțiunea formulată, reclamanta A. a solicitat reîncadrarea sa și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială de 440,16 RON, începând cu data de 09 aprilie 2015 și de 484,18 RON, cuantum ce include și majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, începând cu data de 1.12.2015. A mai solicitat obligarea pârâților să-i plătească pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, diferența dintre venitul la care e îndreptățită și venitul efectiv plătit, sume actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin acțiune nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale și vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispozițiile Legii nr. 284/2010, spre a fi atrasă în cauză competența instanței, prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiției) al Anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Dimpotrivă, prin acțiune se solicită sancționarea plății parțiale a salariului avut și cuvenit pentru munca prestată.

Art. 7 din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 instituie o competență materială de excepție (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare, și nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).

Ca atare, este de remarcat că acest text legal nu este incident în cauză, nesolicitându-se anularea unei hotărâri date asupra unei contestații emise în urma unei reîncadrări salariale în baza Legii nr. 284/2010, ci se solicită expres plata unei diferențe salariale, în sensul art. 170 - 171 alin. (1) din Codul muncii.

În ceea ce privește litigiile privind drepturile salariale ale magistraților și personalului auxiliar, în afara situației circumstanțiate, prevăzute la art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare a instanțelor de contencios administrativ, astfel că litigiile în discuție urmează a intra sub jurisdicția muncii, care este o jurisdicție de plină competență.

Este de constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din acest act normativ, contenciosul administrativ este definit drept "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

De asemenea, conform art. 8 alin. (1) din același act normativ, "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut Ia art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații prin daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Prin raportare la aceste dispoziții legale, este de reținut că obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluționare a cererii, respectiv nesoluționarea în termen a cererii.

Or, în cauza de față, reclamanta nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu a dedus judecății un act administrativ asimilat.

În aceste condiții, litigiului de față nu are natura unuia de contencios administrativ.

Față de cele ce preced, instanța competentă material a soluționa litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Bistrița Năsăud.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Târgu Mureș și Tribunalul Mureș în favoarea Tribunalului Bistrița- Năsăud.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 noiembrie 2019.