ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4996/2019

Ședința publică din data de 24 octombrie 2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 09.01.2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Afacerilor Interne-Direcția Asigurare Logistică Integrată a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 3220/22.12.2016 și admiterea cererii de plată a sumei de 2.383 RON.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 2606 din 26 iunie 2017, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantului, a anulat Decizia nr. 3220/22.12.2016 și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.383 RON cu disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate și respingerea contestației, ca nefondată, cu consecința menținerii Deciziei nr. 3220/22.12.2016 emise în Dosarul de daună nr. x

În motivarea recursului său, pârâta susține că hotărârea primei instanțe este dată cu greșita aplicare a Legii nr. 213/2015.

În esență, recurenta pârâtă arată că reclamanta intimată MAI a formulat o cerere de plată, solicitând despăgubirea cu suma de 2.383 RON, reprezentând despăgubiri pentru avarierea autoturismului cu număr de înmatriculare x, asigurat cu polița CASCO de tip forfetar x/30.06.2014.

Arată recurenta pârâtă că prin decizia nr. 3220/22.12.2016 a fost respinsă cererea intimatei, întrucât a fost depășit plafonul de 30.000 RON, prevăzut prin polița de asigurare anterior menționată.

Recurenta pârâtă nu a avut în vedere actul adițional nr. x din 18.02.2015, întrucât acesta nu constituie un contract de asigurare și, pe de altă parte, susține că FGA nu este un succesor în drepturi și obligații al asiguratorului aflat în faliment ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței asigurătorilor.

Prin urmare, soluția instanței fondului, de anulare a deciziei nr. 3220/22.12.2016 și de obligare a recurentei la plata despăgubirilor pretinse este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 dar și pentru faptul că actul adițional a fost încheiat ulterior producerii evenimentului asigurat.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei intimata MAI a invocat excepția nulității recursului în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Soluționând în prealabil excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât criticile recurentului pârât pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din moment ce recurenta tinde a demonstra pronunțarea hotărârii cu greșita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În ceea ce privește critica efectivă la adresa legalității sentinței civile nr. 2606 din 26 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția VIII contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și, în consecință, recursul se impune a fi admis, în sensul celor solicitate de recurenta pârâtă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă a emis decizia nr. 3220/22.12.2016, prin care a respins cererea de plată formulată de reclamanta intimată, întrucât limita maximă de despăgubire, stabilită prin contractul de asigurare CASCO de tip forfetar x/30.06.2014 a fost atinsă, conform analizei plăților, menționată în cuprinsul deciziei în discuție.

Reclamanta intimată a contestat decizia nr. 3220/22.12.2016, arătând că pârâta FGA nu a avut în vedere actul adițional nr. x din 18 februarie 2015, prin care părțile au convenit depășirea limitei de despăgubiri de 30.000 RON, înscrise în contractul de asigurare casco forfetar x/30.06.2014, cu suma de 11.041,36 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru evenimentele asigurate petrecute la nivelul anului 2014, inclusiv avarierea, la data de 17.10.2014, a autoturismului reclamantului.

Acest act adițional, apreciat de prima instanță ca fiind parte integrantă din contractul de asigurare, a fost determinant pentru admiterea acțiunii reclamantei, reținând judecătorul fondului că împrejurarea că actul adițional nr. x/18.05.2015 a fost încheiat ulterior producerii evenimentului rutier nu poate conduce la respingerea cererii de plată, întrucât voința părților a fost clar exprimată în acest sens, iar pârâtul nu poate face abstracție de aceasta. Astfel, potrivit art. 1270 alin. (1) și (2) din C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, el putând fi modificat prin acordul părților.

De asemenea, prima instanță a înlăturat și susținerea pârâtului, în sensul că suma de 2383 RON nu poate fi considerată o creanță de asigurare, întrucât nu rezultă dintr-un contract de asigurare, ci dintr-o convenție care privește anumite elemente ale condițiilor de asigurare. Pe lângă faptul că acest argument nu a fost invocat în cuprinsul deciziei privind respingerea cererii de plată, curtea de apel constată că suma în litigiu reprezintă o creanță de asigurare, astfel cum este aceasta este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, derivând din contractul de asigurare casco forfetar x/30.06.2014, astfel cum a fost modificat ulterior prin actul adițional nr. x/18.02.2015.

Față de aceste considerente, instanța fondului a dispus anularea deciziei nr. 3220/22.12.2016, obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.383 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că decizia nr. 3220/22.12.2016 este legal emisă, în condițiile în care, la data producerii evenimentului asigurat contractul de asigurare casco forfetar x/30.06.2014 limita despăgubirile la suma de 30.000 RON, plafon atins în contextul menționat în cuprinsul deciziei contestate în cauza de față.

Actul adițional nr. x din 18 februarie 2015 nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii reclamantei, cum greșit a apreciat prima instanță, întrucât acesta a fost încheiat după producerea evenimentului asigurat pentru care se solicită despăgubirea în cauza de față.

Or, un atare act adițional nu poate produce niciun efect în privința evenimentelor asigurate anterior produse, relevante în acest sens fiind dispozițiile art. 2205 C. civ., potrivi cărora lipsa riscului asigurat(în condițiile în care s-a produs anterior sau este imposibil să se mai producă) atrage desființarea de drept a contractului de asigurare.

Prin urmare, condițiile asigurării pentru evenimentul survenit la data de 17 octombrie 2014 sunt cele menționate în contractul de asigurare casco forfetar x/30.06.2014 și în raport de atingerea plafonului maximal de despăgubire, reclamanta intimată se află în situația inexistenței unei creanțe față de asigurătorul său și în consecință nu are calitatea de creditor nici din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 213/2015.

Față de aceste considerente, recursul de față va fi admis, cu consecința casării hotărârii atacate, rejudecării cauzei și respingerii acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant Ministerul Afacerilor Interne-Direcția Asigurare Logistică Integrată.

Admite recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2606 din 26 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, respinge acțiunea reclamantului Ministerul Afacerilor Interne-Direcția Asigurare Logistică Integrată ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2019.