ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 480/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2/2012 la data de 27 noiembrie 2012, reclamantul A. a solicitat:

(i) în principal:

- repunerea părților în situația anterioară prin constatarea nulității absolute a Ordinului ministrului MAN 660 din 2 iulie 2001 în ce privește trecerea reclamantului în rezervă (cu obligarea la desecretizarea și prezentarea în instanță);

- acordarea în mod retroactiv a drepturilor legale începând cu data de 2 iulie 2001 și până la data pronunțării hotărârii irevocabile;

- obligarea la prezentarea în instanță a contractului de exercitare a profesiei militare + constatarea obligației de executare a contractului ulterior datei de 2 iulie 2001 prin lipsa rezilierii/notificării de încetare a acestuia.

(ii). în subsidiar:

- rezilierea pe cale judiciară a contractului de exercitare a profesiei militare pentru dol instituțional prin încetarea culpabilă a executării de către instituția pârâtă (provocată prin dol instituțional și abuz de putere);

- despăgubiri, respectiv daune materiale contractuale la nivelul soldelor și drepturilor financiare de salarizare pentru perioada 2 iulie 2001 - data hotărârii irevocabile, precum și daune morale de 10% din totalul drepturilor financiare de care reclamantul a fost lipsit;

- plata în solidar de despăgubiri în sarcina instituției pârâte și a conducătorilor succesivi pentru intervalul 26 noiembrie 2012 (data introducerii acțiunii) - data executării efective a reintegrării.

Prin cerere modificatoare și precizatoare din data de 22 aprilie 2014, reclamantul A. a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului ministrului MAN 660 din 2 iulie 2001 și a formulat următoarele capete de cerere principale:

a) anularea dovezii de comunicare a încetării contractului de exercitare a profesiei militare;

b) anularea dovezii de comunicare a Ordinului ministrului MAN 660 din 2 iulie 2001;

c) constatarea existenței obligației neîntrerupte a pârâtei MAN de executare a contractului de exercitare a profesiei militare (constatându-se deopotrivă și faptul că sunt inexistente actul de încetare a contractului din data de 30 iunie 2001, pretinsele acte privind o restructurare a subunității punct comandă și a postului de navigator, pretinse alte acte);

d) despăgubiri: obligarea în solidar a conducătorilor succesivi ai autorității pârâte pentru situația în care MAN refuză emiterea unui angajament de plată a despăgubirilor.

În subsidiar, reclamantul a arătat că dacă se trece peste excepția de nelegalitate, solicită constatarea nulității absolute a Ordinului ministrului MAN nr. 660 din 2 iulie 2001.

La data de 14 septembrie 2015, reclamantul a indicat obiectul acțiunii ca fiind:

- obligarea la reintegrarea reclamantului pe postul deținut la data de 30 iunie 2001 cu acordarea retroactivă a tuturor drepturilor prin anularea Ordinului ministrului MAN nr. 660 din 2 iulie 2001 și a actelor plăsmuite ce au stat la baza emiterii acestui ordin (de concediere colectivă);

- refuzul timp de 14 ani de a se comunica reclamantului conținutul ordinului de trecere în rezervă și a celorlalte acte ce au stat la baza emiterii ordinului;

- refuzul timp de 14 ani de a se comunica reclamantului actul de încetare a raporturilor profesionale, precum și obligarea MAN la comunicarea acestora;

- constatarea falsificării contabilității MAN privind plata unor sume către reclamant cu titlu de ajutoare și plăți compensatorii;

- constatarea suprimării nelicite a dreptului la muncă și la exercitarea profesiei militare alese;

- stabilirea veridicității înscrisurilor prin efectuarea procedurii falsului și a expertizei grafice;

- răspunderea solidară a pârâților B. și MAN.

Deopotrivă, prin cerere precizatoare formulată la 2 noiembrie 2016 în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul de soluționare a conflictului negativ de competență, reclamantul a învederat următoarele:

- a arătat expres că se judecă cu ministrul actual în funcție (C.) și succesorii legali în drepturi și obligații;

- a solicitat ca, în decizia ce se va pronunța, ÎCCJ să rețină anumite obligații în sarcina instanței pe care o va arăta ca fiind competentă.

1.2 Ca urmare a soluționării conflictului negativ de competență și reînregistrării Dosarului pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. y/3/2013 la data de 14 martie 2017, reclamantul a formulat cerere precizatoare la data de 20 aprilie 2017, prin care a învederat următoarele:

- înțelege a se judeca în contradictoriu cu MAN prin ministrul actual D., Guvernul României, B. și Uniunea Europeană prin Comisa Europeană, iar obiectul cererii de chemare în judecată este:

(i). Obligarea pârâtului MAN prin D. la comunicarea în termen de 15 zile a celor două angajamente contractuale sinalagmatice privind prestarea profesiei militare încheiate în anul 1980 și în anul 1992, respectiv în anul 1980 la E. și în anul 1992 la Comandamentul Diviziei 70 Aviației Otopeni F.;

(ii). Comunicarea duplicatului după înscrisurile care au stat la baza emiterii actului de concediere colectivă Ordinul MP 660 din 2 iulie 2001, precum și a duplicatului după Ordinul integral MP 660 din 2 iulie 2001 aflat în posesia arhivelor militare;

(iii). Comunicarea dovezii comunicării și recepționării înscrisurilor menționate la punctele 1 și 2, sub semnătura reclamantului. În măsura în care se va susține că aceste înscrisuri erau clasificate cu caracter secret de serviciu, să se facă dovada de la serviciul biroul de documente secrete a semnăturii în registrul de consultare a documentelor respective, există două soluții pentru militari, ori se prezintă la biroul documente secrete și semnează de consultare și se face dovada a paginii din registru de către MAPN, ori se face dovada comunicării că nu avea niciun motiv să clasifice asemenea documente, ori face dovada prin comunicarea prin poștă;

(iv). În măsura în care aceste documente au fost persistent menținute ca fiind clasificate, să se pună în vedere instituției militare să le declasifice, deci obligarea la declasificarea înscrisurilor în măsura în care se susține că acestea ar avea un caracter secret;

(v). Să se facă dovada unei rezilieri a contractelor, deoarece ele sunt contracte profesionale, deci să fie obligat pârâtul la a face dovada comunicării rezilierii contractului.

La termenul de judecată din 15 iunie 2017, instanța a luat act de faptul că reclamantul își menține acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată în mod succesiv.

În cauză, părțile pârâte au formulat întâmpinări prin care au invocat excepții după cum urmează:

- pârâtul Ministerul Apărării Naționale - excepția prescripției dreptului la acțiune, respectiv excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a numiților B. și G.;

- pârâtul Guvernul României - excepțiile lipsei capacității procesuale și lipsei calității procesuale pasive;

- pârâtul B. - excepțiile autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 831 din 12 martie 2014 pronunțate de CAB în Dosar x/2011, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1626 din 21 aprilie 2015 a ÎCCJ în ce privește cererea în anularea Ordinului ministrului MAN 660 din 2 iulie 2001; a inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea disp. art. 7 alin. (1) și art. 12 din Legea nr. 554/2004 privind efectuarea plângerii prealabile; a tardivității introducerii acțiunii față de nerespectarea disp. art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Ca urmare a soluționării conflictului negativ de competență și reînregistrării Dosarului pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. y/3/2013 la data de 14 martie 2017, au formulat întâmpinări prin care au invocat excepții după cum urmează:

- pârâtul Ministerul Apărării Naționale - excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate;

- pârâtul Guvernul României - cerere de scoatere din cauză;

- pârâtul B. - excepțiile autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 831 din 12 martie 2014 pronunțate de CAB în Dosar x/2011, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1626 din 21 aprilie 2015 a ÎCCJ în ce privește cererea în anularea Ordinului ministrului MAN 660 din 2 iulie 2001; a inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea disp. art. 7 alin. (1) și art. 12 din Legea nr. 554/2004 privind efectuarea plângerii prealabile; a tardivității introducerii acțiunii față de nerespectarea disp. art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

1.3 La termenul de judecată din 15 iunie 2017 instanța a pus în discuție excepțiile invocate de pârâți și din oficiu a invocat următoarele excepții: excepția autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1383 din 18 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București în ce privește excepția de nelegalitate a OMP 660 din 2 iulie 2001, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1226 din 19 aprilie 2016, dar și puterea de lucru judecat a acestei hotărâri;

excepția inadmisibilității în considerarea faptului că respectivul ordin este contestat și pe cale de acțiune; excepția inadmisibilității cererii precizatoare din data de 20 aprilie 2017 deoarece este esențial diferită, în ceea ce privește conținutul și pretențiile, de plângerea prealabilă formulată în anul 2012 și la care s-a răspuns prin adresa nr. P 1894 din 15 mai 2012.

Prin Sentința civilă nr. 2727 din 29 iunie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a respins excepția de nelegalitate a OMP 660 din 2 iulie 2001 ca inadmisibilă.

A admis excepția tardivității în ceea ce privește cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată în mod succesiv, la datele de 22 aprilie 2014, de 14 septembrie 2015, de 2 noiembrie 2016, și, pe cale de consecință, a respins această cerere ca tardiv formulată.

A admis excepția inadmisibilității cererii precizatoare din data de 20 aprilie 2017 invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a respins această cerere precizatoare ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost trecut în rezervă prin emiterea Ordinului MAN nr. 660 din 2 iulie 2001, ca urmare a cererii acestuia, formulată prin raport personal, în baza dispozițiilor art. 43 alin. (1) lit. b), art. 45 alin. (1) lit. b), prin aplicarea art. 85 alin. (1) lit. e), îndeplinind condițiile prev. de art. 65 din Legea nr. 80/1995 și art. 6 din O.G. nr. 7/1998.

Deci, reclamantul a solicitat prin raport personal trecerea în rezervă cu aplicarea art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995, raport aprobat prin Ordinul MAN nr. 660 din 2 iulie 2001, prin care s-a aprobat trecerea în rezervă cu aplicarea prevederilor O.G. nr. 7/1998 .

Însă, Curtea de Apel a soluționat cu prioritate excepțiile de procedură invocate în cauză de părțile pârâte și din oficiu, potrivit prevederilor art. 137 C. proc. civ.

a. Asupra excepției de nelegalitate a ordinului, instanța de fond a constatat cu prioritate faptul că actul în discuție a fost atacat atât pe cale de acțiune, respectiv pe cale principală, cât și în cadrul procedurii reglementate prin prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestei norme legale, în forma în vigoare la data invocării excepției:

"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

(2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege".

Parcurgând acest text, respectiv condițiile de admisibilitate a formulării într-un litigiu principal a unei excepții de nelegalitate, prima instanță a constatat, respectând de altfel jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, faptul că este inadmisibilă invocarea în cadrul aceluiași litigiu a nelegalității unui act, atât pe cale principală, prin acțiune în anulare, cât și pe cale incidentală, prin excepție de nelegalitate.

Soluția se impune deoarece, pentru a fi admisibilă excepția de nelegalitate, trebuie ca de soluția dată acestui incident să depindă soluția ce urmează a fi dată pe fond cauzei, fie și în parte. Altfel spus, soluția dată excepției să aibă drept consecință neluarea în considerare a actului administrativ contestat deoarece este nelegal, iar această soluție să influențeze fie și în parte fondul litigiului principal. Or, nu se poate susține că soluția dată fondului pricinii depinde de soluția dată exact excepției de nelegalitate, din moment ce pe ambele căi legale se contestă același act.

Pe cale de consecință, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă.

b. Asupra cererii inițiale, astfel cum a fost precizată în mod succesiv la datele de 22 aprilie 2014, de 14 septembrie 2015, 2 noiembrie 2016, instanța de fond a constatat următoarele:

Reclamantul s-a adresat cu plângere prealabilă pârâtului Ministerul Apărării Naționale în cursul anului 2012, acestuia fiindu-i comunicat răspunsul cu adresa nr. P 1894 din 15 mai 2012.

Nemulțumit de răspunsul formulat, reclamantul s-a adresat instanței de judecată la data de 26 noiembrie 2012.

În drept, Curtea a constatat incidența prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în conformitate cu care:

"Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative".

Din interpretarea acestor dispoziții legale prima instanță a constatat că acțiunea a fost formulată cu depășirea termenului legal menționat, de 6 luni de la data formulării răspunsului la plângerea prealabilă.

Deopotrivă, reclamantul nu a invocat nicio împrejurare obiectivă, insurmontabilă, care să îl fi împiedicat să acționeze înăuntrul menționatului termen legal, pentru a se discuta în legătură cu posibila incidență a prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la argumentul reclamantului în sensul că în soluționarea excepției trebuia avut în vedere faptul că unele dintre actele contestate au caracter secret, instanța de fond l-a considerat nefondat deoarece în discuție nu s-a avut în vedere nerespectarea termenului legal pentru formularea plângerii prealabile, ci nerespectarea termenului legal pentru sesizarea instanței de judecată raportat la data formulării și comunicării răspunsului la plângerea prealabilă formulată.

Așadar, excepția tardivității cererii inițiale, astfel cum a fost precizată în mod succesiv la datele de 22 aprilie 2014, de 14 septembrie 2015, 2 noiembrie 2016, a fost admisă deoarece reclamantul putea sesiza instanța raportat la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă cel mai târziu la data de 15 noiembrie 2012 însă acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 26 noiembrie 2012.

Pentru aceste considerente, instanța de fond a admis excepția tardivității și, pe cale de consecință, a respins această cerere ca tardiv formulată.

c. Asupra cererii precizatoare formulată de reclamant la data de 20 aprilie 2017, instanța de fond a apreciat că trebuie admisă excepția inadmisibilității, invocată din oficiu, deoarece această nouă cerere formulată de reclamant direct în fața instanței de judecată este fundamental diferită de cea formulată în 2012 și la care s-a răspuns prin adresa nr. P 1894 din 15 mai 2012.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea a constatat că pentru noile solicitări formulate reclamantul nu a parcurs procedura prealabilă impusă prin norme legale - art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Reținând dreptul autorității publice de a-și revoca actul administrativ anterior sesizării instanței de judecată, dar și împrejurarea că de esența unui litigiu în contencios administrativ este contestarea unui act administrativ tipic sau asimilat, prima instanță a constatat că un astfel de act nu există deoarece reclamantul nu s-a adresat pârâților cu o cerere similară celei ce face obiectul prezentului demers judiciar, astfel că nu există situația premisă, respectiv aceea a existenței unui act vătămător al pârâților, fie și sub forma unui refuz nejustificat.

Unica împrejurare că pretențiile formulate sunt în legătură cu acte contestate prin cererea introductivă de instanță, astfel cum a fost succesiv precizată, nu constituie un element suficient pentru a considera admisibilă acțiunea; așadar, pretențiile reclamantului sunt diferite, tot astfel, argumentele în fapt și în drept sunt deopotrivă diferite, considerente pentru care trebuie conchis în sensul că prezenta instanță nu este învestită cu refuzul pârâților de a da curs cererii reclamantului, ci cu o cerere nouă, pentru care nu a fost îndeplinită procedura prealabilă.

Împrejurarea că nu a fost îndeplinită această procedură și în ceea ce privește pretențiile deduse judecății pe cale jurisdicțională se reține din aceea că o dovadă nu a fost anexată cererii de chemare în judecată ori depusă la dosar pe parcursul cercetării judecătorești, potrivit prevederilor art. 12 din Legea nr. 554/2004.

A pronunța o soluție diferită ar însemna a valida demersul reclamantului de eludare a unor norme legale imperative, în considerarea faptului că potrivit legii procedura prealabilă nu are un caracter facultativ, dar și în contextul în care aceasta presupune totodată și exercițiul dreptului autorității publice a-și revoca actul ori de a evita stabilirea pe cale judecătorească de obligații în sarcina sa, cu toate consecințele juridice aferente.

Așadar, trebuie conchis în sensul că o plângere prealabilă cu un conținut de esență diferit celui din cererea de chemare în judecată echivalează situației de inexistență a plângerii prealabile. Altfel spus, cererea de chemare în judecată trebuie să reia, în esență, obiectul și justificarea în fapt și în drept din plângerea prealabilă, desigur, cu posibile nuanțări în funcție de răspunsul formulat la respectiva plângere prealabilă.

Împotriva Sentinței civile nr. 2727 din 29 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în termen legal a formulat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 și art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii) recurentul a arătat că este eronată reținerea primei instanțe în sensul că Ordinul MAN nr. 660 din 2 iulie 2001 a fost emis la cererea reclamantului, formulată în baza dispozițiilor art. 43 alin. (1) lit. b), art. 45 alin. 1 lit. b), prin aplicarea art. 85 alin. (1) lit. c) îndeplinind condițiile prevăzute de art. 65 din Legea nr. 80/1995 și art. 6 din O.G. nr. 7/1998. În acest sens a arătat că nu a formulat o astfel de cerere deoarece nu a existat vreun motiv pentru care să solicite propria concediere, cu efectul reducerii de 8 ori a veniturilor financiare.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia) recurentul a arătat că obiectul cauzei a fost clar formulat și precizat:

"obligarea M.Ap. N. la comunicarea unui exemplar după cele două angajamente contractuale sinalagmatice de prestare a profesiei militare, încheiate obligatoriu în anii 1980 și 1992 în temeiul legislației existente la acel moment" precum și "obligarea M.Ap. N. la depunerea în instanță a dovezii comunicării încetării angajamentului contractual sinalagmatic de prestare a profesiei militare, încheiat în anul 1992."

Răspunsul M.Ap. N. nr. 1894 din 15 mai 2012 este un punct de vedere în pretinsa justificare a refuzului și deci nu este un act administrativ producător de efecte juridice, care să facă obiectul unei proceduri administrative prealabile din Legea nr. 554/2004, ci este supus prevederilor art. 7 alin. (5) raportat la prevederile art. 2 alin. (2) din lege.

Prin ultimul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii), recurentul a arătat că răspunsul M.Ap. N. nr. 1894 din 15 mai 2012 este un simplu punct de vedere, iar instanța de fond a aplicat greșit legea, după 5 ani de tergiversare, cu scop vădit al denegării de dreptate și refuz de cercetare pe fond a cererii de obligare a pârâtului M.Ap. N. de a administra în instanță înscrisurile solicitate.

Ridicarea din oficiu a excepției inadmisibilității nu numai că a fost greșit aleasă de judecător dar dovedește și o antepronunțare vădită și atitudinea părtinitoare a magistratului.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Ministerul Apărării Naționale a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând că în mod corect instanța de fond a reținut faptul că reclamantul a fost trecut în rezervă prin emiterea Ordinului ministrului apărării naționale nr. 660 din 2 iulie 2001, ca urmare a raportului personal, în baza dispozițiilor art. 43 alin. (1) lit. b), art. 45 alin. (1) lit. b), prin aplicarea art. 85 alin. (1) lit. e), îndeplinind condițiile prevăzute de art. 65 din Legea nr. 80/1995 și art. 6 din O.G. nr. 7/1998.

S-a mai arătat că motivele care stau la baza cererii de recurs nu pot fi primite și pentru că legalitatea ordinului contestat a fost confirmată printr-o serie de hotărâri definitive ale instanțelor judecătorești competente, inclusiv pe calea excepției de nelegalitate.

Așadar, confirmarea legalității ordinului contestat prin hotărârile pronunțate beneficiază de puterea de lucru judecat și poate fi opusă ca apărare de fond.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, raportat la actele și lucrările dosarului ca și la prevederile legale aplicabile, dar și sub toate aspectele, conform art. 304<SUP>1</SUP>

C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate și drept consecință nu se impune reformarea hotărârii recurate, în considerarea celor în continuare arătate.

La punctele 1 și 2 din prezenta decizie au fost expuse rezumativ atât obiectul acțiunii formulate de recurentul-reclamant A., incluzând cererile precizatoare în succesiunea lor, cât și argumentele instanței de fond în susținerea soluției adoptate, astfel că în contextul examinării recursului de față nu se impune reluarea acestora.

Trecând așadar la analiza punctuală a criticilor înfățișate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că, printr-un prim motiv invocat în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susținut de către recurent pretinsa motivare contradictorie a considerentelor hotărârii, cu referire la reținerea de către prima instanță a modalității de emitere a Ordinului MAN nr. 660 din 2 iulie 2001.

Nu este întemeiată o atare critică în condițiile în care, în aprecierea instanței de control judiciar și astfel după cum rezultă și din cuprinsul pct. 2 de mai sus, judecătorul fondului a înfățișat în manieră cuprinzătoare și coerentă argumentația pe care și-a fundamentat soluția adoptată, în sensul admiterii excepțiilor invocate din oficiu, ceea ce nu a mai făcut necesară analiza fondului cererilor reclamantului.

Referirile la modalitatea de emitere a Ordinului MAN nr. 660 din 2 iulie 2001 au fost făcute în contextul înfățișării susținerilor părților și al conținutului actelor dosarului, fiind în mod efectiv și cu prioritate soluționate numai parte dintre excepțiile invocate, conform art. 137 C. proc. civ.

Drept urmare, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii primei instanțe în fapt și în drept, satisface întru totul exigențele art. 261 C. proc. civ., nefiind incidente niciuna dintre ipotezele avute în vedere prin reglementarea motivului de nelegalitate în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea recursului promovat, recurentul reclamant a invocat și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Prin acest motiv de recurs este practic reglementată încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză.

Înalta Curte reține, pe de o parte, că în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici efective subsumate acestui motiv de recurs iar pe de altă parte, împrejurarea că, în raport de modalitatea de soluționare a cauzei, fără a fi fost antamat fondul cererilor recurentului reclamant, un atare motiv de recurs nu este incident.

În fine, instanța de recurs reține că hotărârea atacată este legală și întemeiată și din perspectiva examinării acesteia prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin criticile astfel cum au fost formulate, recurentul reclamant nu a arătat în concret în ce anume constau greșelile săvârșite de instanța de fond, pentru a se putea aprecia asupra lipsei de temei legal, respectiv asupra pretinsei încălcări sau aplicări greșite a legii, susținând doar, cu referire la modalitatea de soluționare a cauzei, că invocarea din oficiu de către judecătorul fondului a excepției de inadmisibilitate, în ceea ce privește excepția de nelegalitate a ordinului în discuție, s-a dovedit a fi o antepronunțare vădită, un refuz de soluționare și o atitudine părtinitoare.

Înalta Curte arată că nu sunt întemeiate aceste susțineri în condițiile în care, în adevăr, în jurisprudența cristalizată în această materie s-a stabilit că nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi invocată în cadrul aceluiași litigiu în contencios administrativ, în același timp, și pe calea acțiunii directe, și pe calea incidentă a excepției de nelegalitate.

Așa fiind, invocarea din oficiu de către prima instanță a excepției de inadmisibilitate a avut un fundament juridic clar, a fost motivată și soluționată corespunzător, nefiind nicidecum o antepronunțare asupra celorlalte cereri ale recurentului-reclamant, astfel cum s-a susținut.

Și în opinia instanței de recurs, judecătorul fondului, în mod întemeiat a admis excepția inadmisibilității cu referire la excepția de nelegalitate a Ordinului MApN nr. 660 din 2 iulie 2001, excepția fiind invocată în cadrul aceluiași litigiu în care a fost invocată și nelegalitatea actului pe cale principală, prin acțiunea în anulare (a se vedea în același sens și considerentele Deciziei ICCJ - SCAF nr. 1626 din 21 aprilie 2015, purtat între aceleași părți, cu referire, inter alia, la excepția de nelegalitate a Ordinului MAN nr. 660 din 2 iulie 2011).

Verificând și celelalte considerente ale hotărârii în ceea ce privește modalitatea de soluționare a cererii principale, prin reținerea tardivității acesteia, față de susținerea recurentului în sensul că răspunsul M.Ap. N. nr. 1894 din 15 mai 2012 este un simplu punct de vedere, dar și potrivit art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., instanța de recurs constată că, raportat la prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea 554/2004, republicată, în mod corect a fost soluționată de către prima instanță excepția de tardivitate a formulării cererii inițiale, succesiv precizată, la datele de 22 aprilie 2014, 14 septembrie 2015, 2 noiembrie 2016, precizări deopotrivă cuprinzător examinate în cuprinsul sentinței.

Contrar celor susținute de recurent, prima instanță cu temei a reținut că, în raport de data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă (răspunsul M.Ap. N. nr. 1894 din 15 mai 2012) reclamantul-recurent putea înregistra acțiunea cel mai târziu la data de 15 noiembrie 2012, respectiv 17 noiembrie 2012, raportat la data comunicării prin poștă a răspunsului la plângerea prealabilă, astfel că înregistrarea acesteia la instanță, la data de 26 noiembrie 2012 apare ca fiind efectuată cu depășirea termenului de prescripție de 6 luni consacrat de norma legală sus-arătată.

Plângerea prealabilă a fost formulată de recurentul-reclamant în anul 2012 (petiția înregistrată cu nr. P1894/2012) iar intimatul M.Ap. N a răspuns prin adresa nr. P 1894 din 15 mai 2012.

Nu se poate reține că aceasta este un simplu punct de vedere, fără efecte juridice, din perspectiva procedurii reglementate de art. 7 din Legea 554/2004, republicată, astfel cum susține recurentul, întrucât, chiar din titlu dar și din conținutul actului în discuție, rezultă, fără echivoc că este " Punct de vedere la plângerea prealabilă adresată domnului lt. cdor. (r) A., adresată Ministerului Apărării Naționale" .

În plus, parcurgerea procedurii administrative prealabile este reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, ca un fine de neprimire a acțiunii și este obligatorie, iar neîndeplinirea acestei proceduri prealabile este sancționată cu respingerea cererii în contencios administrativ, ca inadmisibilă, în acord cu prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ.

Tocmai de aceea, prin articolul 11 din aceeași lege a contenciosului administrativ au fost prevăzute termene exprese pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, care curg de la date diferite în funcție de obiectul acțiunii sau de titularul dreptului la acțiune.

În ipoteza tipică a litigiului administrativ, incidentă și în cauză, termenul de prescripție de 6 luni pentru introducerea acțiunii începe să curgă de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă. Întrucât acest termen nu a fost respectat în cauză, astfel cum s-a reținut și prin sentința primei instanță, în mod corect a fost admisă excepția de tardivitate invocată în cauză.

Prin urmare, reținând față de toate argumentele expuse că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a antrena reformarea hotărârii primei instanțe, Înalta Curte, în temeiul art. 312, cu referire la art. 304 și art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 2727 din 29 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 februarie 2018.

Procesat de GGC - LM